Life StoriesPeople StoriesPoint of View
Life StoriesPeople StoriesPoint of View
Paula Herlo: Când am făcut campania cu bătrânii, „Tu știi ce mai fac părinții tăi?” m-am gândit că o să ajung și eu la anii bătrâneții și o să trăiesc într-o Românie în care scapă cine poate. Și parcă nu mi-aș dori asta
Ramona Raduly
|Reading time: 16 mins
Share this article

Să fii jurnalist poate părea una dintre cele mai frumoase meserii. Am spus-o în repetate rânduri că a fost visul meu din copilărie și nu m-am lăsat până nu am ajuns ziaristă. Încă din Facultate și din primii ani de presă am simțit mirajul acestei meserii, eram absolut fascinată de ea și nimic nu mi se părea greu.

Când am ajuns față în față cu Paula Herlo, cred că am stat mai bine de două ore depănând amintirile primilor ani de presă. Ea a făcut jurnalism de teren în Arad, eu în Pitești. Orașe diferite, stații diferite, dar până la urmă, am concluzionat că am făcut același gen de jurnalism de care ne amintim râzând și cu o mare nostalgie.

Am invitat-o în campania #PointOfView pentru că știam că are ceva de spus. Paula Herlo este una dintre acele femei jurnalist care a pornit de jos și care a demonstrat că merită toate laudele și premiile unei astfel de meserii. Este acel jurnalist incoruptibil, cu principii sănătoase, cu o coloană vertebrală dreaptă care nu s-ar abate nici un milimetru de la regulile deontologiei profesiei de jurnalist. Nu o laud, nici nu ar avea nevoie de laudele mele, este pur și simplu admirația în fața femeii care, așa cum spune și ea, a strigat nedreptățile întâlnite în campanii și apoi a avut puterea de a schimba legile în România. Atunci când a simțit că ceva scârțâie, s-a documentat la virgulă, iar apoi a căutat soluții, astfel încât nu a venit niciodată să prezinte o problemă și apoi să ridice din umeri pentru că nu știa ce e de făcut. Spune că soarta noastră ar fi alta, una mult mai bună, dacă am avea pe ordinea de zi subiectele educație și sănătate.

Am plecat de la întâlnirea cu ea gândindu-mă că are foarte multă dreptate în ceea ce spune, nu că eu nu aș fi sesizat problemele reale până atunci, dar nu cred că am stat să le rezum atât de simplu.

Ce înseamnă pentru tine termenul de presă liberă?

Presa liberă este însăși definiția jurnalismului. Nu ai cum să fii un jurnalist bun, dacă nu ești liber.

Dar sunt multe exemple…

Exemple de?

De jurnaliști cunoscuți care nu sunt liberi.

E adevărat că sunt și jurnaliști care simt presiunea patronului în condeiul lor, dar, până la urmă fiecare face cum simte și cum îl mână conștiința.

Toată cariera ta de jurnalist s-a derulat la ProTV. De ce ProTV?

Păi, pe vremea aceea, în 1998, când m-am dus eu la interviu, nu exista decât ProTV și Antena 1, iar ProTV era altceva. În momentul în care a apărut ProTV a fost ca atunci când am văzut prima dată televizorul în culori. Pe vremea lui Ceaușescu, îmi amintesc că era un vecin care avea televizor color, stătea la parter, iar noi ne-am cățărat unul pe altul și ne uitam pe geam la el. Mi se părea ceva fabulos. Cam același a fost sentimentul când a apărut ProTV. Exista TVR, Antena, dar în momentul în a apărut ProTV a fost o explozie. Iar anunțul că stația locală ProTV Arad face angajări a fost tentant pentru o studentă care s-a dus acolo fără nici un fel de așteptări. Eu m-am dus să văd și eu cum e, se ducea toată lumea.

Paula Herlo
Paula – Campania Tu stii ce mai fac parintii tai

Tu unde erai studentă?

La Confecții. Eram o croitoreasă în devenire și m-am dus cu toată grupa mea la interviu. Când s-a anunțat că se fac angajări la ProTV erau acolo funcționari de la primărie, cântăreți de muzică populară, toată lumea, ce să mai. Eu și tot Aradul. Cred că numai cine era plecat nu a venit.

Și te-au ales tine?

Nu m-au ales pe mine din prima. A fost o selecție extrem de riguroasă. Din tot Aradul au rămas câțiva. Ne invitau la Liceul Pedagogic la o probă de cultură generală ca să vadă că nu ești tocmai dobitoc. Era un test de 40 de întrebări din tot felul de domenii ca să vadă dacă ai cultură generală. După această probă au mai urmat două luni în care am mers din două în două zile la ProTv și făceam propuneri de știri, dezbăteam subiecte din ziarele locale și în fiecare săptămână mai plecau câte doi. Într-un final, am rămas din marea asta de oameni, șase reporteri, după vreo trei luni de selecție.

Îți amintești prima zi în care ai ieșit pe teren?

Bineînțeles, știu și ce știre am făcut.

Și ce știre ai făcut?

Când mergeam înspre ProTV Arad, am observat că pe strada mea lipsesc capacele canalelor așa că, am propus o știre pe tema asta. Am intrat pe fir ca o investigatoare ce eram eu de mică, am început să dau telefoane spunând că sunt studentă la Jurnalism și să văd unde ajungeau aceste capace. Așa am ajuns în punctele de colectare a fierului vechi și am aflat că erau cumpărate cu 10% din valoarea plătită de Regia Apă Canal. Îmi vine să râd acum când îmi amintesc că cei de la Regie mi-au dat o informație în premieră și anume că vor monta niște contragreutăți pe interior ca să nu mai poată fi scoase. Am venit cu știrea asta și eram așa de înfoiată de parcă descoperisem un mare caz de corupție.

Cu ce atuuri ai intrat în meseria asta? Cu ce ai rămas și câte ai mai dobândit pe drum?

Cred că principalul atu a fost curiozitatea si tenacitatea. Mai apoi, cred că m-a ajutat și o doză de inconștiență, care s-au mai temperat între timp. Îmi amintesc că mă duceam la toate ororile. Pe vremea aceea se dădeau știri de tot felul. Că era o crimă, că era un accident, eu eram acolo și nu aveam nici un fel de spaimă. Dar era și fascinația unei meserii care m-a acaparat din prima zi. Am fost și la Penitenciar să fac reportaj despre cum urmăresc deținuții campionatul de fotbal…

Din pușcărie te-ai întors doar cu reportajul cu campionatul de fotbal sau ai venit și cu alte povești?

Am venit și cu alte povești pentru că directorul pușcăriei îmi spusese: ăștia mănâncă linguri ca să li se facă rău, să ajungă pe la spital. Unul își bătuse un cui în cap. Pentru conducerea penitenciarului nu mai era nici o noutate, dar pentru mine… M-am dus la cabinetul medical unde erau expuse toate obiectele pe care le scoseseră din ei. Am făcut și reportajul acesta. Apoi mergeam des la pușcărie și îmi amintesc că era o clădire veche cu multe geamuri mici, cu gratii, iar pușcăriașii erau toți atârnați pe la geamuri și strigau: Paula Herlo, Paula Herlo! Iar eu le răspundeam: „Bună băieți”. Și se cutremurau geamurile. Eram mega populară. Iar când am devenit și prezentatoarea stației locale, eram ca șefii de stat când intram acolo. Le aduceam țigări, eram foarte de treabă.

Paula Herlo

Care crezi că e cea mai importantă calitate a unui jurnalist?

Să fie curios și să fie onest.

Dar responsabilitate? Crezi că are o responsabilitate?

Mi-e  foarte clar că noi,  jurnaliștii, avem o misiune. Dacă te uiți, fiecare jurnalist e specializat într-un domeniu. Eu, de exemplu sunt specializată pe sănătate, educație, social. Pentru fiecare dintre oamenii care intră în contact cu domeniile astea, eu cred că am o responsabilitate. Nu doar să-i informez, ci să încerc să schimb lucruri pentru ei. Noi avem puterea asta de a schimba lucruri prin forța pe care ne-o dă condeiul și stația pentru care lucrăm. De fapt, cred că puterea cea mai mare ne-o dau privitorii prin reacțiile pe care le au la diversele probleme pe care le expunem.

Dar crezi că stă în puterea unui jurnalist să manipuleze?

Da. Nu cred că doar jurnaliștii manipulează, dar jurnaliștii au o audiență mare. Uneori e evident că aceeași știre îmbracă diverse forme în funcție de interesele celor pe care unii jurnaliști îi servesc.

În cazul unul jurnalist unde crezi că se termină rolul de informare și începe cel de formator de opinie?

Rolul de informare nu se termină niciodată și e legat de cel de formator de opinie.

Paula Herlo
Paula Herlo si Radu Nedescu – autism

Tu cât crezi că ești una și cât ești cealaltă? Cât ai rolul de informare și cât de formator de opinie?

Cred că sunt jumi-juma. Oamenii se uită spre ceea ce spun pentru că au încredere că sunt documentată, că știu domeniul despre care vorbesc, că pot să-i ajut. De altfel, asta am făcut noi la Știrile PROTV în ultimii ani. Am prezentat probleme în diversele noastre campanii și după ce ne-am documentat și am găsit soluții în alte țări, am venit în fața guvernanților cerând schimbarea unor legi sau măsuri în instituții care condamnau la moarte pacienți. Atunci când ai un bagaj așa mare de informații și ești credibil în fața oamenilor, pentru că ei cred că noi, la România, te iubesc! suntem niște jurnaliști credibili, devii și formator de opinie.

Te-ai vedea vreodată lucrând la alt post?

Sincer, nu, dar niciodată nu spun niciodată. În momentul acesta nu mă văd.

Te-ai simțit vreodată îngrădită în cariera ta de jurnalist?

Paula Herlo
Paula – supravietuitorii Experimentului Pitesti

De multe ori mă îngrădesc singură gândindu-mă că eu am o responsabilitate foarte mare: în momentul în care un reportaj de al meu iese pe ecran, eu știu că fiecare om din materialul meu va fi într-un fel sau altul afectat. Mă gândesc foarte mult ce spun despre acei oameni ca să nu le fac rău. Poți să nenorocești un om arătându-l la televizor, deși tu ești de bună credință. Și atunci, uneori îmi pun și eu foarte multe filtre gândindu-mă să nu fac rău cuiva. Sunt oameni care ne spun lucruri, suntem jurnaliști de investigații, avem niște surse credibile pe care ni le protejăm. Sunt și oameni care ne spun lucrurile deschis fără să-și dea seama de puterea vorbelor lor. Și atunci, mă gândesc ce anume preiau ca să nu le fac rău.

Ți s-a întâmplat vreodată asta? Să nenorocești un om fără nici cea mai mică intenție?

Nu.

Ai simțit vreodată presiuni?

Presiuni din partea autorităților au fost tot timpul, dar pe mine nu mă sperie.

Ți s-a cerut vreodată să nu publici?

Bineînțeles. Dar asta nu e ceva neobișnuit pentru un jurnalist, să primească telefoane și să audă: „stați că nu e chiar așa cum știți voi. Haideți să ne vedem, să discutăm”. Eu niciodată nu mă duc să discut singură cu o autoritate. Eu iau cu mine operator, iau cu mine o echipă întreagă. Eu nu am ce discuta cu oamenii ăștia așa, la cafea.

Cum ai defini un jurnalist vândut? Cui ar trebui să deservească pentru a fi vândut?

Patronului. Un jurnalist care servește interesele patronului, chiar dacă știe că nu e corect, e un jurnalist vândut.

Paula Herlo
Paula – Campania Tu stii ce mai fac parintii tai

Crezi că o presă vândută, neliberă, poate face rău?

Absolut. Cred că asta, până la urmă, e un jurnalism de compromis pentru unii care sunt conștienți că e greșit ce fac. Au un job, au o echipă din care fac parte și trebuie să răspundă unei comenzi. Chiar dacă mulți dintre ei știu că nu e corect. Cunosc colegi care admit aceste compromisuri.

Dar crezi că un proiect editorial liber se poate susține singur?

Da.

Cum ți se pare că arată presa românească azi, în 2018?

E o presă împărțită. E zona aceasta de free lancing care e foarte activă și curajoasă și e din ce în ce mai vizibilă, e presa de partid și este presa liberă care nu răspunde comenzilor politice.

Ți se pare că există o dominantă?

Eu cred că nu. Eu cred că cine vrea să-și ia informația corectă, are de unde să și-o ia.

Paula Herlo
Paula – Campania Tu stii ce mai fac parintii tai

Toți vrem. Important e să și putem…

Știu că se vorbește despre acel segment de populație care este captiv unor anumite posturi de televiziune și care nu ar putea să intre niciodată pe internet, iar acest segment este ținut captiv de o informație pe care vrea să o audă. Ei se uită la un anumit post de televiziune pentru că primesc informația care le face bine și îi face să spere.

Dar ei votează…

Știu că ei votează și e vizibil și ce votează. Până la urmă acești oameni votează ce cred ei că e bine pentru ei și familiile lor. Mai trist e că inclusiv ei sunt puțini. Că cei care nu se duc la vot sunt majoritari pentru că nu avem educație civică. De fapt problema sta în sistemul de educație. Iar pentru toate acestea există o singură soluție: ca noi toți, absolut toți, să gândim și să lansăm o campanie personală. Fiecare dintre noi trebuie să punem pe agenda noastră zilnică cuvântul „educație”. Cum facem noi, cum pot eu cetățean de rând al acestei țări să trimit 10 copii la școală? Cum pot eu, administrator de bloc, să fac un inventar al copiilor care merg la cerșit și nu merg la școală? Știu că pare de nerealizat. Dar eu cred că în momentul acesta singura șansă în România este să începem să investim în educație. Gândește-te că din PIB, se duc la educație doar 2,9%. Nu are nici un sens să ne comparăm cu Finlanda care e în top și care alocă 13%. Dar eu cred că noi jurnaliștii, pentru că tot mă întrebai de responsabilitate, am putea să punem pe hârtie un proiect prin care să cerem autorităților să introducă programul „o masă caldă în școli” care, în Finlanda, de exemplu, a redus abandonul școlar. Nu că l-a redus, la dus la 0. Ei nu mai au nici un copil neșcolarizat. În momentul acesta nu există analfabetism în Finlanda și toți copiii fac 9 clase obligatoriu.

Ne putem uita și ne putem plânge că o presă manipulează sau că e servită unei puteri sau unor instituții ale statului, dar, dincolo de tot vaietul și bocetul ăsta național al nostru cum că nu mai credem că se mai poate face ceva în țara asta, cred că trebuie să ne gândim care ar fi soluția. Iar soluția vine si de la noi să punem pe agenda zilnica educația, să tragem de mânecă guvernanții, să facem să se vorbească în fiecare zi despre asta, să punem presiune.

Ai avut vreodată sentimentul că ai vrea să strigi în fața nedreptății, însă profesia de jurnalist îți dictează să rămâi imparțială?

Da. Și fiecare nedreptate am transformat-o în campanie la Știrile PROTV și într-un final într-o lege modificată sau nouă.  Legat de politică, noi trebuie să fim foarte atenți, deoarece noi, jurnaliștii, trebuie să fim imparțiali în meseria noastră. E adevărat că deciziile la zi ale Guvernului sau ale altor autorități, deciziile absurde, le comentăm într-o cheie personală, dar cred că totuși, noi, jurnaliștii ar trebui să rămânem imparțiali și să nu devenim  parte a unui spectru politic.

Ești jurnalist, femeie (#decisepoate) care a contribuit la schimbarea unor legi în România. Cum ai reușit asta, ce te-a mânat în luptă?


A fost o luptă. O furie interioară m-a trimis. De fapt, m-am tot gândit… Când am mai fost întrebată am zis că furia în fața nedreptății, dar, în definitiv, cred că până la urmă a fost frica. Furia a fost doar consecința fricii de a trăi într-o țară în care mori cu zile, în care un copil abandonat ajunge să fie abuzat de un asistent maternal sau de alți copii în centre de plasament, frica de a trăi într-o țară care nu are reguli și nu are responsabilitate pentru copiii ei, pentru bolnavi, pentru bătrâni. Când am făcut campania cu bătrânii, „Tu știi ce mai fac părinții tăi?” m-am gândit că o să ajung și eu la anii bătrâneții și o să trăiesc într-o Românie în care scapă cine poate. Și parcă nu mi-aș dori asta.

Ar fi frumos ca toate campaniile tale să se transforme în legi…

Păi cam toate s-au transformat. Asta cu bătrânii nu s-a concretizat încă pentru că nu am găsit un partener de dialog la Ministerul Muncii. Nu am simțit că eu ducându-mă cu acest proiect acolo (au fost mai multe reportaje pe subiectul acesta și am trecut prin trei miniștri), am găsit pe cineva care să aibă deschiderea de a face ceva pentru ei. Da, avem milionul acesta de bătrâni singuri și acesta este bugetul, asta am putea noi să facem. Noi am adus modele din străinătate și soluția îngrijirii la domiciliu este cea mai ieftină și cea mai eficientă. Ideea ar fi fost să închidă căminele pentru bătrâni, să rămână doar cele cu profil medical și să aloce fondurile pentru îngrijirea la domiciliu. Nu era mare lucru, existau și fonduri europene, dar nu am găsit un ministru care să-și dorească să facă ceva. Bătrânii nu sunt o prioritate. Sper ca la un moment dat să și găsesc un partener de dialog care să înțeleagă că trebuie făcut ceva.

Ai luat împreună cu echipa un premiu Emmy pentru campania „Tu știi ce mai face copilul tău?”. Un astfel de premiu crezi că este esențial pentru a continua lupta? Sau dacă nu îl luați, tot mergeați înainte?

Premiul Emmy e mai degrabă o recunoaștere care ne-a dat nouă sentimentul că facem bine ceea ce facem. E un premiu pe care breasla îl cunoaște, dar dacă întrebi oamenii pe stradă nu cred că știu ei ce este un premiu Emmy. Am fi mers înainte și dacă nu luam premiu pentru că eram pe drumul cel bun înainte de Emmy.

Ți se pare că imediat după s-au deschis ușile mai ușor sau autoritățile s-au temut mai tare de voi?

Nu. Cred că s-au temut la fel de mult ca înainte. E foarte clar că nu se simt foarte confortabil când intrăm în conferință. O doamnă ministru a spus brusc că nu mai ia întrebări în momentul în care am intrat în conferință, de exemplu. La Parlament, doamna Dăncilă trebuia să aibă o declarație, dar când am ajuns noi, nu a mai avut loc. Acum nu știu dacă din cauza prezenței mele… Dar, având în vedere că toți oamenii de la Biroul de presă erau în jurul meu și îmi tot repetau că nu se fac declarații și încercau să mă țină departe de doamna Dăncilă…. Mă gândesc că din cauza mea.

Crezi că dacă nu erai la PROTV mai aveai aceeași putere, iar anchetele tale mai aveau aceeași greutate?

Sincer, cred că PROTV-ul a contat foarte mult. Faptul că eu lucrez la cea mai importantă stație din România contează enorm. Nu știu dacă aș fi avut același impact…

Paula Herlo
Paula Herlo – învățământ

Ce mesaj ai avea pentru tânărul care visează să ajungă azi jurnalist?

Cred că în momentul acesta, dacă ar fi să mă întrebe cineva care e cea mai faină meserie din lume, aș spune clar că aceea de jurnalist. Este atât de complexă meseria asta și are atât de multe valențe, ești și scriitor, ești și scenarist, ești și regizor, ești și cercetător, ești și vedetă dacă te pricepi să te vinzi și, dincolo de toate acestea, poți să devii mesagerul unor oameni care au nevoie de tine, poți să devii interfața dintre oamenii aceștia care au nevoie de tine și autorități. Oamenii cred că mă plac pe mine pentru că au senzația că eu duc autorităților mesajele pe care ei nu reușesc să le transmită. Iar felul acesta mai incisiv al nostru, faptul că noi ne ducem peste ei și punem toate întrebările pe care omul din fața televizorului ar vrea să le pună, dar nu are cum, (pe oameni îi impresionează că noi alergăm după politicieni pe holuri, dar nu alergăm de plăcere, ci pentru că nu ne acordă interviuri), toate acestea mă transformă pe mine într-un fel de mesager de-al lor, prieten…

Ce Românie îți dorești pentru copiii tăi?

Îmi doresc o Românie în care școala și sănătatea să fie principalii indicatori de prosperitate. O țară  bogată se descrie prin sănătate și educație. Dacă ai cele două sisteme bine puse la punct înseamnă că trăiești într-o țară civilizată. În momentul acesta România nu oferă nimic din toate acestea. Și nu oferă pentru că avem o clasă politică coruptă, care își vede de propriile interese, care nu are un proiect de țară, noi nu știm ce vrem. Fiecare țară și-a gândit un proiect de țară. Finlanda are educație și exportă sistemul lor educațional. Noi nu avem nici un fel de proiect, nu știm încotro mergem pentru că pe noi ne preocupă tot felul de nimicuri.

Mi-aș dori o țară în care să nu existe politicieni corupți, să nu mai trebuiască să ascult oameni care spun că dau șpăgi prin instituții ca să-și rezolve problemele, mi-aș dori ca pruncii de azi să poată participa la un concurs într-o instituție de stat și să câștige concursul pentru că sunt foarte pricepuți. Nu spun că toți din sistemul de stat sunt corupți, sau nepricepuți, dar în acest moment, la cum se întâmplă lucrurile în țara asta, nu mai ai nici o certitudine că cei ajunși în cele mai înalte funcții sunt și cei care merită să ajungă acolo.

Pe scurt, mi-aș dori o țară condusă de niște oameni deștepți și integri care sa rescrie Romania.

Life StoriesPeople StoriesPoint of View
Share this article