Căutare

Share this article

Dr. Ali Al-Hassan are 34 de ani, este specialist cardiolog, este de găsit la Spitalul Elias, face parte din programul național de prevenție și tratament a infarctului miocardic, RO-STEMI, și lucrează în câteva clinici private.

Ali Al-Hassan visa să se facă doctor de inimi de la 8 ani, când era în Irak și i se părea că medicii sunt acei oameni magici care salvează alți oameni.

Când Hassan avea 9 ani părinții lui, împreună cu cei patru copii, s-au mutat în România și au început totul de la zero. Era anul 1995 când România le-a devenit acasă, iar băiatul a văzut pentru prima dată zăpadă, în fața aeroportului Otopeni și s-a jucat până i-au înghețat mâinile.

Acum a devenit ce visa să fie, medic cardiolog, este căsătorit cu Sinan, o româno-irakiană pe care a curtat-o din clasa a IX-a până în anul IV de facultate, și are trei băieți, Ali, Yousef și Zein.

De ce ați venit în România?

Ali Al-Hassan: Aveam 9 ani, eram în anul 1995 și am venit aici cu familia. Noi o duceam bine financiar, tata avea afacerea lui în Irak, nu am avut niciodată probleme direct cu regimul lui Saddam Hussein, dar acela nu era un mediu în care să trăim. Financiar ne era bine, dar în rest nu se prea putea trăi.  Din multe motive, iar unul dintre ele a fost arestarea unuia dintre unchii mei, din simplul motiv că a vorbit urât despre liderul statului. Fusese cu niște prieteni, cineva l-a auzit și l-a turnat. Iar consecința a fost că l-au arestat.

După incident, întreaga familie a tatei a emigrat unul câte unul din țară, inclusiv tata și mama. Neînsemnând că asta era permis, fiindcă erau ingineri, doctori, iar politica regimului interzicea plecarea „creierelor” din Irak. O mătușă, medic stomatolog, a mers în Elveția, după soțul ei, care avea o bunică acolo; unul dintre unchi avea un prieten mai vechi în Finlanda și a ajuns acolo, un alt unchi, medic reumatolog, trăiește acum în Dubai.

Tatăl dumeavoastră ce profesie avea?

Ali Al-Hassan: Tata era om de afaceri, făcuse facultatea de management în Irak și avea o fabrică de materiale sanitare din plastic.

Ce-ați gândit când ați văzut că a fost capturat Saddam Hussein?

Ali Al-Hassan: Prima dată am fost fericiți, deși noi nu am avut de suferit în mod direct. Doar că am avut prieteni sau cunoștințe, știam oameni condamnați la moarte, poate cu întreaga familie, doar pentru că au vorbit rău despre regim.

Nu era bine cu regimul Saddam Hussein, e limpede, dar nici acum nu e mai bine, dimpotrivă! Pentru că a plecat un Saddam și au venit alți 100 la putere.

O țară atât de bogată, cum e Irakul să fie fără apă curentă sau curent este de nepermis.

Hassan și părinții lui, în Irak

Mai aveți rude acolo?

Ali Al-Hassan: Mai aveam o singură mătușă, dar a plecat și ea de curând spre SUA. Tata are 8 frați și surori, iar mama o soră și toți sunt plecați în lume, unde au văzut cu ochii.

De ce a ales tata România?

Ali Al-Hassan: Unul dintre unchii noștri avea o afacere aici, tata a venit pentru un an, singur, în 1994, și s-a convins că este un loc unde am putea să ne mutăm cu toții.

Noi suntem patru frați, eu sunt cel mai mare dintre ei; mai am un frate care îl ajută pe tata la fabrică, o soră care este medic stomatolog, iar cel mai mic dintre noi, care s-a născut în România, este student în anul III la Medicină.

Care e prima amintire pe care o aveți în România?

Ali Al-Hassan: Noi ne-am mutat în decembrie aici și veneam dintr-o țară caldă, unde nu văzusem niciodată zăpadă. Când am ajuns în aeroport ninsese și erau munți albi de zăpadă în jur.

Am fost șocat, dar fericit. Am ieșit din aeroport și am început să mă joc până mi-au înghețat mâinile. Iar când au început să doară a venit tata și m-a luat de acolo. (râde)

Hassan (dreapta), la absolvirea clasei a VIII-a

Cât de complicat a fost să învățați limba, să vă faceți prieteni aici?

Ali Al-Hassan: Am fost un caz special. Când am venit noi începuse anul școlar și trebuia să ne înscriem repede la școală. Părinții ne-au dus la o școală internațională, Lebanese International School, unde se vorbea limba engleză, dar unde exista și limba arabă, ca materie.

Îmi amintesc că am intrat în clasă, era prima oră de limba engleză, dar eu nu știam decât araba. Profesoara m-a întrebat dacă știu „A, B, C, D” iar eu nu înțelegeam ce spune, fiindcă în Irak nu aveam voie să învățăm altă limbă decât araba în primii cinci ani de școală.

Prima mea grijă, când am ajuns în România, nu era să învăț română, ci engleză fiindcă aceasta era limba de predare a tuturor materiilor de la școală.

Norocul meu a fost că eram studios, îmi plăcea să învăț de când eram mic. Povestea mama că veneam de la școală și, înainte de orice altceva, făceam temele. Eram copil exemplar, îmi ziceau ai mei.

În primul an am dat multe examene, dar foarte important era cel de engleză, fiindcă era complex: citit, scris, dictare. Am trecut peste toate, cu o notă nu foarte bună, iar ultima probă era lectura, iar dacă nu luam notă bună riscam să repet anul. Aș fi făcut orice să cresc media, fiindcă era imposibil să accept să mai fac o dată anul.

Tata, care vorbește bine limba engleză, m-a ajutat, iar eu pur și simplu am învățat pe dinafară toate textele de examen. Am tocit tot.

La examen am început să turui tot ce învățasem și, după câteva minute bune, profesorul m-a oprit și mi-a zis, ușor amuzat, „poate vrei să dai și pagina!”. (râde)

De unde această ambiție de a nu repeta anul?

Ali Al-Hassan: Nu știu de unde. Era o ambiție. Intrasem la școală la 6 ani, eram foarte mic și nu voiam să pierd acest avantaj. Acum, povestea se repetă cumva cu copiii mei. Fiul cel mare a intrat la școală la aproape 8 ani, fiindcă și educatoarea și soția mea m-au convins că mai trebuie lăsat să copilărească. Și am cedat pentru că așa și-a dorit soția mea.

Pe bună dreptate. Nu ați simțit nicio clipă că școala v-a furat ceva din copilărie?

Ali Al-Hassan: Eu unul nu prea am simțit asta. Eram cel mai tânăr când am terminat liceul, aveam 17 ani, eram cel mai tânăr când am terminat facultatea, aveam 23 de ani și cel mai tânăr când am terminat specialitatea. La 28 de ani eram deja cardiolog specialist.

Poate că sunt genul care se grăbește. (râde) M-am grăbit și cu căsătoria.

Dar cu fiii mei am altă abordare, pe ei îi las să copilărească.

Hassan, în Londra, după terminarea liceului

Ce ați făcut după acel an, primul, complicat? V-ați lăsat pe tânjală sau ați continuat cu ambiție?

Ali Al-Hassan: Am continuat cum am început iar acum nu mai am loc de diplome și medalii de onoare de la școală. (râde) Cred că și asta m-a stimulat: să intri în școală și să-ți vezi poza în tabelul de onoare te simți cumva special.

Dar oricât de multă carte făceam la școală, nu am învățat aproape deloc limba română.

Dar acasă, în fața blocului, nu vă jucați cu băieții din cartier?

Ali Al-Hassan: Ba da. Ieșeam și jucam fotbal, îmi plăcea foarte mult. Doar că locuiam în Drumul Taberei, o zonă cu o mare comunitate de arabi, deci jucam tot cu băieți de-ai noștri.

Copiii mei însă vorbesc foarte bine română.

Soția mea, Sinan, este jumătate româncă, și jumătate irakiană. Socrul meu a venit în România în anii ‘70 și s-a însurat cu colega lui de facultate, româncă.

Ce înseamă numele Sinan?

Ali Al-Hassan: Este un nume folosit mai mult pentru băieți. În arabă există multe nume ce se pot folosi foarte bine și pentru băieți, și pentru fete.

Sinan înseamnă „tăișul sabiei”.

Și numele dumneavoastră ce înseamnă?

Ali Al-Hassan: Hassan înseamnă „cel bun, cel frumos”. Iar Ali este un nume religios și înseamnă „cel înalt”. Vărul profetului Mohamed este Ali.

Iar numele copiilor?

Ali Al-Hassan: Copilul cel mare este Ali. Deci în certificatul lui de naștere apare Ali Ali, cum ar fi la voi Ion Ion. (râde) Nu e lipsă de imaginație, e puțin mai complicat decât atât!

Numele meu de familie nu este Ali. Ali este de fapt prenumele tatălui meu. În Irak, la un moment dat, s-a trezit Saddam Hussein și a decis ca cetățeanul irakian să fie identificat cu 3 prenume și nici un nume de familie. Nu știu exact motivul, dar mă gândesc că și-a dorit o nivelare socială, a vrut să dispară numele familiilor bogate, istorice, să se amestece cu celelalte familii. Ca atare, în pașaportul irakian cu care a venit în România, tata avea scris Ali Ahmed (prenumele tatălui lui) și Ali (prenumele bunicului lui). Deci tata era Ali Ahmed Ali. Ofițerul care completează numele din pașaport, cu alfabet occidental, nu știe arabă neapărat și îl scrie în engleză cum i se pare lui că aude. Așa se face că o să găsiți Ahmed, Ahmad, Mohammed, Mohamad, după cum a știut ofițerul să le scrie. La tata ofițerul a decis să scrie așa: Ali A. Ali.

Iar asta nu este doar povestea mea, ci a multor emigranți ca mine.

Fiul meu, primul născut și primul nepot, prin tradiție și ca semn de recunoștință față de înaintași, trebuia numit după prenumele bunicului, Ali. Așa se face că acum îl cheamă Ali Ali.
Probabil că va avea ceva probleme în viitor, când va călători. Știu cum este să stai 6 ore în aeroport, în America, să se clarifice numele tău.

Ali, Yousef și Zein, cei trei fii ai doctorului Ali Al-Hassan

Și ceilalți copii ce nume au?

Ali Al-Hassan: Al doilea nostru copil este Yousef. Îl aveți și voi, Iosif. Yousef are 6 ani, Ali este cu trei ani mai mare decât el, iar al treilea băiat este Zein, iar numele lui înseamnă „cel bun la suflet”.

Cum v-ați cunoscut soția?

Ali Al-Hassan: Din întâmplare. Eram clasa a IX-a și am ieșit în mall cu niște colegi de liceu, iar unul dintre prietenii mei era în același liceu cu ea. Nu eram la întâlnire, doar că ea mi-a plăcut foarte mult și le-am urmărit, pe ea și pe cele două prietene cu care venise și am văzut la ce film intră și am intrat și noi.

La film, m-am așezat lângă ea, tot dintr-o „întâmplare”, iar undeva pe la mijlocul filmului, după ce am tot încercat să vorbesc cu ea, în engleză, fiindcă nu știam română, s-a ridicat nervoasă și mi-a zis că ea venise doar să se uite la un film, dar iată că nu era cazul și a plecat.

Am fugit după ea, am încercat să-mi cer scuze că nu voiam să o deranjez, dar nu a fost de ajuns. A plecat.

Dar nu m-am dat bătut. M-am dus de câteva ori la liceul ei, m-am împrietenit cu toți paznicii de acolo, cu colegii ei, mergeam în excursii cu ei, dar ea niciodată nu venea.

Până la urmă am aflat că una dintre colegele mele de clasă era de fapt prietenă cu ea. Și ea mi-a spus că Sinan era din Irak, că vorbim aceeași limbă și am obținut un număr de telefon el ei. Am încercat să o sun, dar și-a închis și telefonul.

Dar tradiția ce spune, de ce era așa de complicat să vorbiți cu ea?

Ali Al-Hassan: Ea era mai timidă, în plus tradiția nu prea ne dă voie să avem prieteni, iubiți sau iubite. Fiecare stă acasă cu părinții lui, nu te muți cu persoana de care te îndrăgostești. Dacă ai cunoscut pe cineva, te duci cu părinții la ea și o ceri de nevastă și numai dacă vă căsătoriți, vă mutați împreună.

Eu eram clasa a IX-a, deci aveam 15 ani și era imposibil așa ceva.

Dar asta nu m-a oprit. (râde) Am aflat unde ies ele, fetele și am început să ieșim în grup mai mare. Și vorbeam ca amici, nu am mai insistat. Eu mi-am făcut alte iubite, iar acum ea știe toate fostele mele prietene. (râde)

În clasa a XII-a, când s-a pus problmema ca eu să plec la studii în Anglia, mi-am dat seama că era ceva mai mult între noi, de fapt și că și ea avea sentimente pentru mine.

Sinan și Ali (17 ani)

Și cum ați cerut-o de soție?

Ali Al-Hassan:Când am decis să plec la studii, am deschis acest subiect al căsătoriei cu părinții ei. Decizia lor a fost că era mai bine să așteptăm încă o vreme, fiindcă eram încă tânăr, aveam doar 17 ani, că urma să o duc în Anglia, deci totul era mai coplicat.

Cum a fost examenul din Anglia? De ce nu ați rămas acolo?

Ali Al-Hassan:Am aplicat în Anglia, la Facultatea de Medicină, pentru statut de bursier. Am dat examenele, dar din păcate nu am reușit pe locurile cu bursă. Mi-au făcut oferta să rămân student, dar costurile depășeau 30.000 de lire anual. Și am refuzat.

De ce nu i-ați cerut ajutorul tatălui?

Ali Al-Hassan:Probabil tata m-ar fi ajutat. Mai mult decât atât, acolo există și posibilitatea unor credite pentru studii, taxele ar fi scăzut dacă România intra în UE, deci perspectivele erau bune, însă m-am gândit bine și am decis să mă întorc.

A fost o perioadă complicată atunci. Cumva cred că m-a încercat și o depresie.

Aveam 17 ani, eram într-un oraș foarte vechi, eu trăisem până atunci doar cu părinții mei, nu am dormit niciodată în altă parte decât acasă, deci eram într-o situație cu totul nouă care nu-mi plăcea. Eram și foarte supărat că nu am reușit să iau bursa.

Cred că a fost primul eșec, primul examen pe care nu am reușit să îl trec cu succes.

Și cum se simte eșecul?

Ali Al-Hassan:Am plâns. Băieții mai plâng câteodată. (râde)

Erau foarte multe necunoscute. Nu știam cum va fi cu taxele, cu banii, ce se va întâmpla cu iubita mea de atunci, soția mea de acum; au fost niște zile de incertitudine.

Așa că am decis să mă întorc în România și m-am înscris la Facultatea de Medicină, în limba engleză. Nici atunci nu știam bine româna.

Primul contact real cu limba română a fost în anul IV, când a trebuit să consultăm pacienții.

Hassan la Cambridge University

Care sunt primele 5 cuvinte pe care le-ați învățat în limba română?

Ali Al-Hassan:Primele cuvinte în limba română le-am învățat în prima zi când am ajuns aici.

După zăpadă, cu care am dat piept până mi-au înghețat mâinile, am ajuns acasă și am văzut pâinea pe masă. Nu știam ce e. La noi, pâinea era cât o palmă, e lipie, nu alungită, franzelă, ca o baghetă. Așa că am luat pâinea de pe masă și am început să mă lupt cu fratele meu, în „săbii”.

Mai târziu, ne-a chemat tata și ne-a povestit un pic despre România, ne-a arătat niște bancnote, lei, cum erau atunci și acum nu mai sunt. Apoi ne-a dat un caiețel și ne-a pus să scriem niște cuvinte. Să învățăm română. Iar eu am scris „bună dimineața!”, „bună ziua!” și „mă numesc Hassan și nu vorbesc bine limba română” cu caractere arabe. Deși cuvintele erau românești. (râde)

Ce v-a atras să deveniți medic?

Ali Al-Hassan:Am un unchi medic reumatolog, Prof. Dr. Mustafa Alizzi. Când eram mic și vedeam cum este el privit de restul familiei am decis să fiu ca el. În clasa a III-a, când m-a întrebat familia ce vreau să devin le-am spus tuturor că vreau să devin doctor de inimi. Mi se părea că inima este cel mai important organ, iar eu trebuia să fiu ca unchiul meu: iubit și respectat.

Unchiul dvs. știe că v-ați uitat în toți acești ani cu atâta admirație la el?

Ali Al-Hassan:I-am spus acum un an de zile, când ne-am întâlnit la un congres în Dubai, unde locuiește el și unde este profesor de reumatologie.

Eu mă consult mereu cu el în deciziile pe care le iau. E drept, el mă vede încă drept un copil.

Dr. Ali Al-Hassan, împreună cu Prof. Dr. Mustafa Alizzi, unchiul și mentorul său (al doilea, stânga)

De unde credeți că vine acest respect față de meseria de medic?

Ali Al-Hassan:Când am intrat la Medicină, mama era foarte fericită și cred că și-ar fi dorit ca toți copiii ei să devină doctori. Dar fratele meu mai mic a ales ASE.

Eu eram curios, îmi doream să știu mai multe despre corpul omenesc și voiam să ajut lumea. Am și participat la multe acțiuni caritabile și am ajutat oamenii fără bani.

Dincolo de asta însă și îmi pare rău să zic asta, dar în România, medicii nu sunt priviți așa cum se întâmplă în alte țări. În cultura arabă și nu numai, pe unde am fost și am văzut cum sunt tratați, diferențele sunt uriașe. Poate acum, din cauza pandemiei să se fi schimbat optica asupra noastră, dar până acum lucrurile nu stăteau cum trebuie.

Acum au crescut salariile noastre, dar mulți ani după ce am terminat facultatea am avut norocul că părinții mei au avut o stare financiară bună și am putut să mă descurc, să mă căsătoresc în timpul facultății și să îmi construiesc o familie. Altfel nu aș fi putut să-mi permit să întrețin o familie. Iar facultatea am terminat-o cu o medie foarte bună, am fost al doilea din generație.

Deci v-ați căsătorit în facultate?

Ali Al-Hassan: Nu. După ce m-am întors din Anglia am început din nou discuția cu socrul meu, iar el mi-a spus că suntem încă tineri pentru căsătorie. Și mi-a spus că, dacă o vreau pe fiica lui de soție, măcar să am o diplomă. Ideea era să nu ne grăbim.

După multe insistențe, am reușit în anul IV să o cer de nevastă și să ne logodim cumva.

Ali Al Hassan și soția lui, Sinan, la cununia civilă.

Cum se face asta?

Ali Al-Hassan:E o tradiție a noastră. Nu m-am așezat în genunchi, ca la voi. Era ceva aranjat.

Ne-am dus la părinții ei acasă, împreună cu cei mai renumiți oameni pe care îi cunoșteam, cumva te dai mare cu ei, cu acești oameni importanți din comunitate.

Dar totul este un spectacol adresat adulților din casă, nu e pentru ea. Nu?

Ali Al-Hassan:Da, e adevărat. Dar asta nu însemană că nu eram emoționat. Nu cred că mai știam să zic două cuvinte în acele clipe. Dincolo de asta însă trebuia să le arătăm ei și părinților ei că eu chiar îmi doream ca ea să devină soția mea.

Noi nu avem nași, iar acești oameni importanți din comunitate erau garanți ai bunelor noastre intenții. Totul este de fapt un semn de respect pentru fată.

În anul IV ne-am logodit, am făcut și cununia civilă; eram căsătoriți în acte dar nu locuiam împreună. Fiindcă nu aveam voie să facem asta până la nuntă. Iar nuntă puteam face abia după ce terminam facultatea.

Ceremonia de absolvire de la Facultatea de Medicină a fost pe 1 octombrie, iar nunta mea a fost pe 3 octombrie. (râde)

Hassan, la absolvirea facultății, alături de mama lui

De ce ați ales cardiologie?

Ali Al-Hassan:În anul IV am văzut niște proceduri intervenționale la pacientul cardiolog, în sensul că vedeam omul cum vine cu dureri atroce și ieșea o oră mai târziu fără nici pic de durere, refăcut, lucru care m-a atras foarte tare.

Era cea mai directă și convingătoare ideee de a ajuta oamenii.

Ce înseamnă mai exact cardiologie intervențională?

Ali Al-Hassan:Tratamentul infarctului, al bolilor ischemice.

D. Ali Al-Hassan,împreună cu echipa de angiografie de la Spitalul Elias

Infarctul este cea mai dureroasă boală cardiacă?

Ali Al-Hassan: Nu neapărat. Dacă faci infarct suferi pe moment, dacă faci insuficiență cardiacă avansată, suferi pe termen lung: respirație grea, oboseală, picioare umflate.

Dar într-adevăr, infarctul miocardic are rată mare de mortalitate, iar din fericire, în România există un program național adresat paciențiolor cu infarct, RO-STEMI, prin care reușim să salvăm foarte mulți pacienți.

V-ați gândit să plecați din țară?

Ali Al-Hassan:Am și avut niște oferte foarte tentante.

Adevărul este că acum ceva vreme, eram specialist cardiolog, aveam doi copii deja și eram întreținut de familie, de părinții mei, ceea ce nu era deloc plăcut. Lucram la două clinici private, în plus de Spitalul Elias, pentru a câștiga mai mulți bani, dar tot nu era de ajuns. Mai mult câștiga soția mea.

Ușor, ușor, au crescut salariile, s-au triplat, mi-am făcut un renume, am început să am pacienții mei, au început intervențiile în mediul privat, iar gândul serios de altădată de a pleca din țară a dispărut.

Să ne înțelegem, dacă aș fi plecat, aș fi făcut-o doar din motive financiare. Altfel, în România ai tot ce vrei: ai mare, munte, turism la prețuri și în condiții bune, iar oamenii sunt foarte primitori. Deci nu aș avea motive să plec.

Probabil că ar mai fi niște lucruri de îmbunătățit aici la standardele în medicină. Din fericire, în mediul în care lucrez eu, în cardiologie, nu suntem chiar atât de departe, iar în mediul privat se face cardiologie la nivel și standarde internaționale.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO