Căutare

Share this article

Iulia Măndrășescu are 32 de ani și este unul dintre profesorii Merito. De ce? Foarte simplu: a lăsat job-ul dintr-o companie multinațională, un salariu mare și multiple posibilități de avansare pentru că voia să aplice ce a învățat la facultatea de Psihologie și pentru că își dorea să facă ceva cu sens, ceva care să o împlinească. Astfel a aplicat pentru un post la Școala specială nr 1 pentru surzi din București.

Nu s-a gândit niciodată ca va ajunge dascăl, aceasta fiind meseria de care a fugit toată viața, poate și din cauza faptului că mama ei fusese profesoară de matematică. La fel cum nu și-a pus niciodată problema că ar putea lucra cu copii cu dizabilități. În primul an de învățământ a plâns zilnic, de trei ori pe zi și s-a blamat că este „cel mai prost dascăl din câți există pe lume”. Apoi a realizat că progresul se măsoară altfel în acest loc, nu în note mari și rezultate la olimpiadă, ci în zâmbete de copii și în faptul că a reușit să-i facă pe cei mici să iasă de sub bancă, să o privească în ochi și să se joace cu ea.

În aproape 10 ani de când se află în școală, s-a implicat activ pentru că, spune ea, dacă poate să o facă, de ce să nu o facă? A umblat după fonduri, a bătut pe la uși și a reușit să le ofere copiilor cu deficiențe, cea mai grozavă școală, toate condițiile de care au nevoie pentru a se dezvolta într-un mediu prietenos. Dar nu a uitat niciodată să-și îmbrățișeze copiii, să-i încurajeze și să le ofere toată afecțiunea de care ea era capabilă.

Povestea unui dascăl așa cum toți profesorii din România ar putea fi. E nevoie doar de puțin suflet și pasiune.

De ce predai la o școală specială și nu la una normală?

Sinceră să fiu, nu m-am gândit niciodată din această perspectivă. Eu am ajuns la Școala specială pentru surzi dintr-o întâmplare. Eram în perioada în care îmi terminasem masterul, îmi căutam un loc de muncă și una dintre colegele mele de la masterat mi-a spus: „Uite, la noi la școală sunt foarte multe posturi libere și cred că ți-ar plăcea să lucrezi cu copiii”. Eu nu mă gândisem niciodată la cariera de profesor.

Tu ce ai terminat?

Facultatea de psihologie.

M-am dus la examenul de titularizare și deși toată lumea îmi spunea că e foarte greu să te titularizezi din primul an, că sistemul de învățământ e foarte complicat și că sunt profesori care predau de ani de zile nu au reușit să se titularizeze, eu m-am titularizat. Am fost o surpriză.

După primul an de învățământ am spus că „eu nu sunt făcută pentru asta” și am vrut să renunț, doar că afectiv mă implicasem foarte mult și am realizat că mi-ar fi foarte greu să renunț la copii. Așa că nu m-am gândit niciodată de ce o școală specială.

Dar ai mai lucrat și în altă parte înainte?

Nu am mai lucrat în învățământ. Lucram la o companie de cercetare de piață care între timp a ajuns cea mai mare la nivel european. Aveam un salariu bun, aveam posibilitate de promovare, doar că la un moment dat am spus că vreau să fac ceva pentru care m-am pregătit în facultate. Facultatea de psihologie îmi dădea posibilitatea să predau într-o școală specială.

Iulia și soțul ei care lucrează în compania de cercetare de piață în care a lucrat și ea

Dar ai făcut un liceu pedagogic?

Nu. Facultatea de psihologie mi-a dat posibilitatea de a preda, dar din facultate nu ieși pregătit pentru cariera de profesor; înveți foarte mult din practică și în măsura în care tu vrei să te formezi, ai această posibilitate.

Dar tu aici predai toate materiile?

Da.

Acum ce clasă ai?

Acum am clasa pregătitoare. Am dus o generație până la capăt, o serie de copii pe care i-am luat din clasa I și i-am dus până în clasa a VIII-a.

Iulia și copiii din clasa a VIII-a

Câți copii ai și cum sunt ei?

Acum am 10 copii în clasă, dintre care frecventează doar 9. Sunt copii diferiți față de cei din prima generație. Mi se pare că sunt mult mai deschiși, poate și pentru că s-au mai modificat generațiile, nu știu. Sunt altfel față de cum erau acum 10 ani când am venit eu în învățământ. Sunt foarte prietenoși și foarte dornici de a cunoaște. Ce este nou pentru mine este faptul că anul acesta am și copii din centrul de plasament. Nu am mai lucrat cu copii din centre de plasament și îmi dau seama că nevoile lor sunt foarte diferite față de cele ale unui copil care vine dintr-o familie, indiferent de cum arată familia lui. La noi în școală sunt foarte multe cazuri sociale, foarte mulți copii din medii defavorizate, dar acum, după aproape un an de zile în care am fost profesoara lor, îmi dau seama că, indiferent de cum este familia, m-am convins că e mai bine să provină dintr-o familie decât din centru. Înainte să-i cunosc pe acești trei copii, mi se părea că familiile nu se implică și că noi cumva suplinim și lipsa familiei, dar acum îmi dau seama că familia copilului e un mare atu în viața lui.

Copiii au și alte probleme?

Anul acesta nu am decât copii cu deficiențe de auz în clasă; în generația aceasta nu am copii cu alte deficiențe. În generația trecută am avut un băiețel cu autism, am avut cu paralizie cerebrală, cu deficiență mentală asociată deficienței de auz, cu sindrom Down.

Dar tu știai limbajul semnelor?

Nu-l știam, mi-au trebuit câțiva ani să-l învăț. Acum îl știu destul de bine, nu perfect.

Dar prima dată când ai ajuns la școală, ai intrat direct în pâine singură, sau ai mai fost asistată de cineva?

Singură.

Și cum te-ai descurcat în prima oră?

Foarte greu. Nu era nimic din ce mă așteptam. Cumva mi-a fost bine că am luat clasa I pentru că nici ei nu știau limbajul mimico-gestual. Nu fuseseră la grădiniță, veneau din familii de auzitori unde nimeni nu știa limbajul, așa că nici ei, nici eu nu știam limbajul. Nu aveam canal de comunicare cu ei decât prin gesturi.

Mi-am dat seama după primele săptămâni de stat cu ei că sunt cel mai prost profesor din lumea asta. Eu m-am dus cu așteptarea că eu o să predau, ei o să învețe și așa o să decurgă lucrurile. Nu a fost așa.

Dar să-ți explic cum este cu limbajul. Până aproape de anii 2000, limbajul semnelor era interzis în școlile de surzi, nu aveau voie să folosească deloc limbajul mimico-gestual.

De ce?

În sistemul comunist nu se accepta deloc folosirea limbajului, pedagogiile pentru surzi nu-l prevedeau și mulți ani s-a perpetuat ideea că mai bine îl faci pe copil să vorbească pentru că se va duce în societate unde se va întâlni cu auzitori și va trebui să comunice cu ei. Copiii surzi au capacitatea de a vorbi pentru că au voce, dar ei nu vorbesc pentru că neauzind nu pot să învețe. Este ca și cum ai învăța o limbă străină fără să o poți auzi.

Și atunci, pedagogiile în școlile de surzi prevedeau ore de demotizare, acele ore de lucru la cabinet cu copilul prin care îl făceai să vorbească, să imite sunete și apoi să lege sunetele între ele pentru a putea forma cuvinte. Asta se putea realiza în cazul a foarte puțini copii. Și oricum, vorbirea lor este destul de greu de înțeles. Eu îi înțeleg pentru că stau printre ei, dar tu dacă ai veni, nu știu dacă ai putea înțelege.

Atunci, faptul că eu nu știam limbajul când am venit în școală, nu s-a considerat o mare problemă pentru că nu era folosit.

Am început să le predau prin imagini și odată cu ei am învățat și eu limbajul.

Ce salariu ai?

În acest moment cu ore suplimentare și cu gradație de merit, am ajuns la aproape 4000 de lei. Salariul meu de încadrare este de vreo 2800 de lei. Gradația de merit o voi mai avea doar 3 ani și apoi mă reîntorc la salariul de încadrare.

Tu în ce școală ai învățat?

La școala numărul 28, unde mama mea e profesoară de matematică. Era o școală de cartier, tipică școlilor românești.

Erai bună la învățătură?

Nu aș zice că excelam.

Dar îți plăcea la școală?

Erau materii care îmi plăceau foarte mult, materii care nu-mi plăceau… De exemplu matematica am urât-o tot timpul, chiar dacă mama era profesoară de mate.

Dar învățătoarea?

Era o doamnă foarte drăguță și mi-a plăcut foarte mult de ea.

Din școala generală îmi amintesc cu mare plăcere de profesoara mea de geografie care ținea niște lecții foarte interesante, iar din liceu, de profesoara de literatură universală.

Iulia în clasa I

Dar când erai mică ce spuneai că o să te faci?

În nici un caz profesoară. A fost meseria de care am fugit cel mai mult. Nu mă vedeam făcând asta. La un moment dat mama mi-a spus că ar trebui măcar să încerc că este o meserie foarte potrivită pentru o femeie. Iar eu am spus că e o prostie.

Tata ce era?

Tatăl meu este criminalist și a lucrat foarte mulți ani în zona aceasta de criminalistică, apoi a devenit profesor la Academia de Poliție și cred că dacă mă întrebai, aș fi spus că mi-ar fi plăcut mai mult să urmez profesia lui. Dar nu m-am gândit niciodată serios la asta.

Ce zice mama acum?

Mama e foarte mândră de mine și se bucură foarte mult. Spune uneori că muncesc prea mult și că ar fi bine să mă mai ocup și de familia mea. Sunt căsătorită de aproape șapte ani și am zis că acum cât mai sunt tânără să mă ocup de carieră și apoi mă voi ocupa și de familie mai mult.

Iulia și mama ei

Nu te-a speriat gândul că vei lucra cu copii cu diferite deficiențe?

Nu, pentru că nu știam ce înseamnă asta. Nu știam de existența școlilor speciale, eram atât de naivă încât nici nu-mi puneam problema unde învață acești copii. În plus, văzând-o pe colega mea de la master că pare foarte împlinită cu meseria pe care și-a ales-o și că părea că și-a găsit un drum, o invidiam foarte mult deoarece mi se părea fabulos ca la 20 și ceva de ani să știi deja ce vrei să faci, să ai un job la care să te duci cu plăcere…

Mă gândeam că nu voi ajunge niciodată la nivelul ei, dar m-am hotărât să încerc.

După primul an de profesorat m-am reîntors part time la firma la care am lucrat pentru că nu-mi ajungeau banii. Aveam 1000 de lei salariu la școală și foarte mult timp liber. Aproximativ doi ani am făcut asta însă ajungeam foarte târziu acasă, eram foarte obosită, simțeam că nu mai dau randament în nici o parte și am renunțat. Acum ajung tot la 9 seara acasă, dar pentru că stau foarte mult la școală.

De ce faci asta? Ce te motivează?

Sunt atât de multe lucruri pentru care fac asta… Îmi place, este fascinant să lucrezi cu acești copii și să intri în universul lor. Eu mă consider un om foarte norocos că am avut șansa asta. Poate că și viața grea pe care o au, faptul că stau în internat, dorința lor de a-și depăși condiția și de a arăta oamenilor că și ei pot face lucruri, îi face să fie ambițioși, să-și dorească să învețe. Când îi vezi că vin către tine și îți arată că au nevoie de tine în viața lor, nu poți să nu te implici. Eu nu aș vedea altfel lucrurile și mi se pare că e datoria mea să fac mai mult pentru ei decât de a mă duce și a le preda. Probabil că și asta ar fi suficient, dar dacă am posibilitatea să fac mai mult pentru ei, de ce să nu o fac?

Iulia în timpul activităților de la clasă

Cum a fost prima zi la catedră? Cât ai rezistat?

Nu-mi amintesc prima zi la catedră, dar îmi amintesc primul an de învățământ că am plâns aproape încontinuu. Plângeam dimineața înainte să intru la ore, plângeam când ieșeam de la ore și mai plângeam și seara. Așteptările mele au fost altele și mi-a fost foarte greu deoarece puneam foarte multă presiune pe mine. Îmi era greu și cu copiii, unii dintre ei, din cauza diagnosticului erau foarte violenți, nu știam cum să fac intervenția comportamentală asupra lor, nu știam cu cine să mă sfătuiesc, mi se părea că sunt singură pe lume. Noi nu avem conceptul de cancelarie, stăm tot timpul cu copiii în clasă și nu aveam cu cine să schimb o vorbă. Și, ca să fiu sinceră, nu am avut nici susținerea doamnei directoare de la vremea respectivă.

S-a schimbat între timp?

Da. Acum este fostul consilier educativ, omul care m-a susținut din prima zi.

Seara te duceai acasă cu toate poveștile acestea?

Da. Și ajunsesem ca într-o buclă și mi se părea că nu se întâmplă nimic bun. Aveam așteptări de la copii și progresul lor era foarte lent, dar eu nu aveam capacitatea să mă bucur de progresul lor atunci. Mă gândeam că și părinții și eu am așteptări de la mine, însă, la un moment dat mi-am dat seama că progresul se măsoară altfel decât cum este în mintea mea. Aici progresul se măsoară în faptul că un copil a zâmbit într-o zi, că a reușit să învețe o literă sau că are încredere și se joacă cu mine. Până la urmă acestea sunt lucruri care contează mai mult și așa am realizat că trebuie abordată altfel problema. Așa că am încercat să am un contact afectiv cu ei înainte de a le preda, iar acum, la generația asta, spun eu, am știut ce să fac și nu am mai pus presiune nici pe ei, nici pe mine.

Iulia și soțul ei

Care a fost cel mai emoționant moment de până acum?

În anul acela școlar am avut un moment foarte fericit și anume serbarea de Crăciun. Toată lumea își pregătea dansuri și costume, eu nu aveam nimic. Resursele din școală erau foarte limitate, nu mi s-a dat mai nimic. Nu știam ce să fac, nu înțelegeam că un copil surd poate să danseze pentru că nu-mi spusese nimeni că el simte vibrația în podea, dar până la urmă am făcut un moment cu personaje din poveste. Le-am croit singură costumele, m-a ajutat mama și încă o prietenă și până la urmă a fost un moment foarte drăguț, la care nimeni nu se aștepta.

Care sunt rezultatele tale la final de clasa a VIII-a?

Am ajuns foarte departe de ei. Relația mea cu ei a fost foarte specială. Am avut rezultate foarte bune; cred că i-am format și i-am modelat pentru a deveni niște adulți independenți și autonomi. Acum, la liceu, unii sunt la secția de Științele naturii, alții sunt la Școala profesională la secția de Bucătărie. Cea mai mare împlinire a mea este faptul că i-am făcut să aibă mare încredere în forțele lor și îi văd că sunt foarte ok comportamental și foarte asumați cu deficiența lor. De când erau prin clasa a VII-a am vorbit foarte deschis despre ce înseamnă o persoană cu handicap în România, care sunt drepturile lor și cum ar trebui ei să se raporteze în societate, am încercat să le cresc gradul de reziliență ca să știe la ce să se aștepte după ce vor pleca din școală. Cred că la ultima oră de dirigenție i-am pus să-și facă un colaj din reviste despre cum va arăta viața lor la 30 de ani. Majoritatea au arătat că vor avea o familie, dar au rămas foarte ancorați în realitate. Iar asta cred că e cea mai mare împlinire a mea, dincolo de notele foarte mici la examenul de capacitate.

festivitatea de absolvire a clasei a VIII-a

Cum așa?

Mi-am dat seama că sistemul nu e pregătit să-i accepte și nu face nimic în sensul acesta. Am fost foarte revoltată cu privire la examenul de capacitate pentru că am fost pusă în situația de a-i explica unui copil care a învățat pe rupte, de ce a luat doar nota 4. Limbajul lor este limitat, în limbajul mimico-gestul sunt aproximativ 6000 de semne și expresii, iar limba română are zeci de mii de cuvinte. Cum poți să transpui un comentariu cu așa puține resurse? Lor la examen li se dă un profesor interpret care să-i ajută la traducerea cerinței subiectului. Copiii nu au un limbaj vast și nu au cum să explice la aceeași scară cu un copil tipic. Dacă mă întrebi, examenul de capacitate este foarte abstract și este nepotrivit chiar și pentru un copil tipic. M-a enervat foarte tare situația asta. Nu am avut puterea să-i spun copilul care a învățat de a rupt: „Atâta poți!”. Și asta mă frustrează în continuare.

La simulare, nu am avut curaj să le spun notele, dar la examen, ei au văzut pe site-ul Ministerului. Andrei, un băiețel surd profund și cu o deficiență gravă de vedere, învățase foarte mult și nu a înțeles nici până azi de ce a luat o notă atât de mică.

Cum s-ar putea rezolva asta?

Nu știu. Trebuie rezolvate lucrurile de la Minister. Există o procedură care se numește „Egalizare de șanse” și care spune că un copil cu deficiențe are dreptul la o oră în plus la examen și un interpret care să-l ajute în traducerea subiectelor. Dar nu este suficient. Ar avea nevoie de un examen specific pentru ei deoarece ei nu ocupă locurile nimănui.

Care a fost cea mai emoționantă poveste?

Cred că fiecare poveste este emoționantă în felul ei. Fiecare copil are nevoie de atenție și afecțiune, de un mediu sigur în care să nu-i fie teamă. Cred că pentru a-l face pe un copil să progreseze este să-i oferi acest mediu în care el să se simtă în siguranță, să aibă încredere. Nu pot să spun că am o poveste anume. Toate poveștile lor sunt speciale și am creat o legătură emoțională foarte puternică cu ei, dar foarte sănătoasă. M-am temut la un moment dat că poate m-am implicat emoțional prea mult și mi-a fost foarte teamă de momentul în care ne vom despărți. Dar nu, am avut capacitatea să mă desprind și ei au avut puterea să se desprindă de mine. Și iată că am avut foarte multă bucurie să o iau de la capăt cu altă generație.

Copiii din centrul de plasament stau în internat?

Majoritatea copiilor de la mine din clasă stau în internat, iar cei din centru stau de la vacanță la vacanță. Azi, pentru că urmează vacanța, la despărțire, l-am luat pe unul dintre ei în brațe și i-au dat lacrimile de emoție. Asta înseamnă că reușim să creăm și pentru el o familie  aici și că se simte bine la școală.

Noi suntem o școală foarte faină. Colegele mele spun că e meritul meu, eu nu aș fi chiar așa de îndrăzneață.

În sensul că?

În sensul că de la internat și până la sălile de clasă, am încercat să aducem pentru copii tot ce se poate mai bun. Nu avem resurse nelimitate pentru că nu ne finanțează nimeni, ne autofinanțăm în sensul că ne găsim singuri sponsori și aducem tot ce e mai bun pentru ei. Avem un stil foarte deschis de a relaționa cu ei, suntem foarte multe colege tinere, copiii ne spun pe nume, petrecem tot timpul cu ei, mâncăm cu ei, lucru care ne apropie unii de alții. Spațiile sunt foarte prietenoase, încercăm să facem foarte multe activități pentru că ei învață din orice.

Privind sistemul de acum, pentru ce te lupți? Care e viitorul nostru?

Eu mă voi lupta în continuare pentru copiii cu dizabilități și cred că aceasta e zona în care pot eu să contribui. Mi-aș dori ca de acum în colo să se acorde mai multă atenție acestei categorii de copii, să nu se desființeze școlile speciale – este un val de integrare a copiilor cu dizabilități în școlile de masă, iar eu spun foarte asumat că școlile de masă nu sunt pregătite să primească copii cu dizabilități, iar un copil cu dizabilități nu poate să învețe într-o clasă cu 30 de copii. Școala specială nu înseamnă segregare, este o școală adecvată copilului cu nevoi speciale și nu este nimic greșit în asta.

Ce te face un dascăl bun?

Nu știu dacă sunt un dascăl bun…

În general, cum arată un dascăl bun?

Cred că ar trebui mai multă deschidere către nevoile copilului, către individualitatea și personalitatea fiecărui copil; eu cred că un dascăl bun își cunoaște foarte bine grupul de copii și are capacitatea de a lucra diferențiat cu fiecare copil. Un profesor bun este acela care este bine cu el, ca om.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO