Povestea Oanei Titică, antreprenoarea care s-a tratat de anorexie învățând să gătească și inventând farfuriile cu mesaje

Oana Titică este deocamdată singurul antreprenor din România care produce farfurii cu mesaj. Și nu orice mesaj.  Cel mai apreciat sună cam așa: „I make love better than I cook”.

Acum vreo 3-4 ani și-a dat seama că nu există pe piață astfel de obiecte și după ce a investit în joacă niște bani, iar farfuriile ei s-au vândut imediat, a realizat că ar putea face un business din asta.

Înainte de farfurii s-a apucat să-și facă un blog de cooking, ea care toată viața a urât mâncarea suferind de anorexie. După ce a gătit o pizza ca să scape de depresia instalată în urma despărțirii de un fost iubit, și-a dat seama că de fapt îi place mâncarea și și-a dat seama că ar putea să scrie despre asta și despre experiența ei ca învățăcel în ale gătitului. Acum are două business-uri distincte, dar complementare: chicineta.ro, un cooking blog și afacerea cu farfurii cu mesaj.

Este un adevărat antreprenor și se confruntă cu tot ce înseamnă asta în România. Dar îi place pentru că este propriul ei șef, iar rezultatele muncii ei chiar se văd: atât în bani, cât și în satisfacția clienților care comandă de la ea.

Eu o cunosc de mai bine de 10 ani. Pe vremea aceea era redactor al revistei j’Adore. Apoi, s-a angajat la biroul de marketing al FashionUp.ro și din 2011, după ce a gătit prima oară, s-a angajat la Good Food. Când s-a închis și revista Good Food, abia începuse să producă farfuriile și, de teama de a nu ajunge angajată într-o multinațională, s-a concentrat pe creșterea acestui business. Și a reușit.

Când ai gătit prima dată?

Prima, prima dată, la 12 ani. Am încercat să fac o prăjitură, dar nu m-am uitat pe o rețetă și nu am întrebat pe nimeni. Am amestecat eu niște ingrediente și era să dau foc la perdea. De atunci am luat o pauză lungă până prin 2011 când eram într-un fel de depresie și m-am gândit ce aș putea să fac ca să ies din ea. M-am apucat să fac pizza, de data asta după o rețetă din Good Food, revista la care m-am și angajat ulterior. Mi-a ieșit foarte bună.

Ai mai dat și altcuiva să guste?

Nu, am mâncat-o pe toată singură, după care mi-a fost foarte rău pentru că era jumătate de kilogram de pizza. Cred că acela a fost unul dintre cele mai fericite momente din viața mea pentru că mi-am dat seama că „ok, eu pot să fac asta și vreau să fac asta”. Și mi-am dat seama că pot să-mi găsesc un job unde să pot să și gătesc și să le îmbin cumva pe toate. aceasta a fost my first cooking experience.

Ai mai făcut pizza aia de atunci?

Da. E în continuare pizza mea. O fac destul de des. E o rețetă de-a lui Jamie Oliver.

Depresia asta are legătură cu sentimentele pe care le aveai tu pentru mâncare?

Nu, mă părăsise un băiat. Eu îl părăsisem pe el, de fapt. Mă despărțisem de el și intrasem în acea pasă de după despărțire.

Care e mâncarea ta preferată?

Toată mâncarea e mâncarea mea preferată. Mănânc orice, dar acum, dacă mă pui să mă gândesc, pot spune că îmi plac pastele foarte mult.

Și prăjitura?

Prăjitura mea preferată?

Da

Din ce știu să fac sau din ce nu știu? Din ce știu eu să fac îmi place crumble cu prune care e foarte bună, mai ales acum toamna, și din ce nu știu, e prăjitura Boema, nu știu dacă o știi. E o clasică românească, e un fel de amandină, dar cu frișcă.

Povestește-mi despre relația ta puțin ciudată cu mâncarea…

Am avut o tulburare alimentară, un fel de anorexie, nu știu exact denumirea științifică. Mă vedeam foarte grasă deși eram o super slăbănoagă. Aveam impresia că trebuie să slăbesc, nu-mi suportam corpul, mâncam tot felul de chestii dubioase doar ca să dau jos niște kilograme pe care nu le aveam în plus. S-a rezolvat prin terapie și după ce am început să gătesc a fost o schimbare la 180 de grade. De la faptul că nu uram mâncarea, am ajuns să iubesc mâncarea.

Cât a durat această tulburare alimentară a ta?

Păi toată viața, până în 2011 când am început să gătesc. Așa am fost toată viața, bănuiesc că era o problemă din copilărie, probabil are legătură cu mama.  You never know!

Ok, ai gătit pentru prima dată pizza. Când te-ai gândit că poți să faci și un blog?

Păi atunci când am făcut pizza. M-am gândit că pot să încep să scriu despre cum învăț eu să gătesc și toate experiențele prin care trece o persoană care a fost în situația de a avea o tulburare alimentară.

Erai pe terapie atunci?

Da, fac terapie de mai bine de 10 ani. Am zis că o să țin un blog unde o să pun rețetele care îmi plac mie, rețete care să fie suficient de simple pentru a le putea face oricine care era praf la gătit, așa cum eram eu și o să povestesc inclusiv ce greșesc și ce îmi iese bine.

Dar cum te-ai dus la Good Food? Cum ai lăsat parfumurile și pantofii pentru mâncare?

M-am milogit de Cristina Mazilu care era redactor șef la Good Food în perioada aceea și care avea blogul mazilique.ro. Ea era bloggeriță de mâncare de foarte mult timp, o citeam, eram leșinată după ea, mi se părea genial ce face și ne cunoscuserăm cu câțiva ani în urmă la o petrecere, printr-o cunoștință comună.

În momentul în care mi-am dat seama că îmi place mâncarea, am început să-i dau mailuri: „te rog, angajează-mă și pe mine! Fac orice, spăl cartofi”. La un moment dat când a avut un post disponibil, m-a luat și pe mine și așa a început.

Și ce făceai acolo?

Spălam cartofi. (râde) Pe lângă spălat cartofi, scriam despre mâncare, luam interviuri bucătarilor, găteam la evenimente, de toate. Practic am învățat ce înseamnă și să gătești într-o bucătărie profi, nu doar în bucătăria de la mine de acasă.

Și în același timp, țineai blogul tău?

Da, mergeau în paralel.

Dar blogul nu-ți aducea bani?

Blogul mi-a adus bani foarte târziu. L-am început în 2011 și am început să fac primii bani prin 2015-2016. Nu a fost o sursă e venit până atunci. Dar eram angajată la Good Food și aveam un venit.

Dar cum ai deschis studioul de gătit?

Este și bucătărie și show-room în momentul de față. Ce s-a întâmplat a fost în felul următor: mi-a venit la un moment dat ideea asta cu farfuriile cu mesaje funny. Era în 2015. Mi-am dat seama că nu există farfurii cu mesaje amuzante în România, existau căni, dar și cănile cu mesaje erau de tipul ”pentru cea mai bună mamă”, ”pentru cel mai bun soț”, ”pentru cea mai super soră” și it was pretty borring. Nu înțelegeam de ce nu a făcut nimeni pe farfurii chestia asta. Așa că am zis că o să încerc eu să fac câteva farfurii idioate ca să văd cum merg. S-au vândut toate în primele zile. Așa mi-am dat seama că aș putea chiar să fac un business.

Eu aveam în paralel job-ul la Good Food, în perioada aceea. Stăteam liniștită, treaba cu farfuriile era ca o joacă și aveam un loc de muncă în altă parte.

La un moment dat, la sfârșitul anului 2015, la câteva săptămâni după ce am început treaba cu farfuriile, s-a închis revista, ca toate revistele. Ni s-a spus „trebuie să vă luați bagajele, sănătate, aia e!”. Având treaba cu farfuriile deja lansată, m-am gândit că pot să încerc să o dezvolt ca să nu mai trebuiască să mă angajez la corporație. Nu mai lucrasem niciodată în corporație, dar asta era frica mea cea mai mare.

Am început să investesc mai mult în creare de conținut pe blog ca să crească blogul și făcând mai multe farfurii. Business-ul s-a dezvoltat suficient de mult încât să-mi deschid acest show-room/bucătărie care e practic un birou unde ne desfășurăm noi activitatea de trimis colete clienților care comandă farfurii și gătit rețete pentru blog sau filmări.

”Noi”, adică câți angajați ai?

Doi, două fete.

O mică antreprenoare…

Da, puțin 🙂

Câte farfurii vinzi acum pe lună în medie?

Pfiu, trebuia să mă pregătesc la întrebarea asta (râde). La noi vârful de vânzări este de Crăciun. Atunci este nebunie, se vinde extraordinar de mult. În medie, avem vreo 400 de farfurii pe lună, în lunile non Crăciun.

Care a fost primul mesaj pe farfurie?

„Cakes gave me this great ass”.

Este și unul dintre preferatele tale?

Da. Și mai este și „I make love better than I cook”. Și acesta s-a vândut foarte bine. Am vrut să fie așa funny și în același timp puțin obraznice, ceva care nu s-a mai făcut, niște mesaje în care femeile chiar să se regăsească.

Dar înțeleg că scoți colecții noi de farfurii? Ce înseamnă colecții noi? mesaje noi?

Da. Colecții noi înseamnă că mă pun într-o seară și mă îmbăt și încep să scriu toate mesajele care îmi vin în minte și care ar putea fi puse pe farfurii.

Vrei să scriu asta?

Da, oricum pare că mă îmbăt foarte rar că am două, trei colecții pe an. (râde)

A doua zi dimineața, trează fiind, mă mai uit o dată și văd care mesaje chiar se potrivesc, le selectez pe cele bune, mă consult cu colegele mele, cu prietene, le dau lista și le întreb „vouă care vă place?”. La final se face o listă cu 8-10 cele mai drăguțe mesaje și vorbesc cu un ilustrator. acesta face grafica și le dăm în lucru la fabrică și așa se întâmplă colecția nouă. O să avem una acum, de Crăciun.

Unde e fabrica?

Lucrăm cu mai multe fabrici din România, din Alba Iulia, Sighișoara, Baia Mare și Sibiu. Avem porțelan foarte bun în România, doar că fabricile astea sunt obișnuite să lucreze modele clasice, din acelea cu floricele și care sunt puțin demodate.

Păi și îți acceptă comenzile tale care sunt de câteva sute de farfurii?

Am ajuns la un moment dat la un sistem prin care mi le acceptă. La început li se părea un volum foarte mic, față de cât lucrează ei pentru export. În timp, având comenzi continuu, ne-au acceptat.

Singura problemă, la început a fost că eu voiam să scriu cuvântul „sex” pe farfurii și unii m-au refuzat din pricina mesajului obscen. De atunci, la fabrica respectivă facem doar mesajele cuminți.

E greu să fii antreprenor în România?

Cred că ar fi mai greu în altă parte deoarece aici, cât de cât am început să învăț cum merge treaba. ce mi se pare mie mai greu este să fii femeie tânără și să fii antreprenor în România pentru că nu te ia lumea în serios. trebuie să muncești foarte mult și să-i convingi că poți să faci ceva, că poți să ai rezultate și că pot să aibă încredere în tine. În rest, e o provocare cumva. Mie îmi place foarte mult, nu mă văd făcând altceva, iar rezultatele sunt chiar pe măsura muncii mele. Dacă muncești e bine, dacă nu, e nasol.

Muncești mult?

Muncesc mai puțin decât alți oameni pe care îi cunosc, dar nu se termină niciodată. Nu pot să zic că mă duc dimineața la birou și plec seara. dacă am ceva de făcut lucrez și noaptea. Muncesc mai mult acum decât atunci când eram angajată, dar am satisfacția că muncesc pentru mine.

E bine să fii propriul tău șef?

Da. E bine și cel mai mult îmi place că pot să-mi fac programul cum vreau și dacă am chef să plec la prânz să mă duc cu câinele în parc, pot să o fac. Se întâmplă foarte rar, dar pot să-mi iau zile libere când vreau.

Și poți să iei avans la salariu când vrei…

Da, exact (râde).

Este un business profitabil? Poți să trăiești din el?

Da, pot să trăiesc și pot să susțin și încă două colege. Și a crescut foarte mult în ultimul an, cel puțin. Ideea e că este partea de farfurii și mai e și partea de blog care a început să crească din 2015 și care îmi produce bani și mă ajută să susțin și business-ul cu farfurii. Sunt două componente complementare.

Cât de des gătești pentru blog?

Mai rar decât ar trebui. O dată pe săptămână încercăm să publicăm o rețetă nouă.

A fost grea partea de e-commerce?

Eu mai lucrasem înainte, după ce s-a închis j’Adore, la un mall online, FashionUp.ro și am făcut marketing acolo vreo 2-3 ani și am învățat foarte mult din tot ce înseamnă partea asta de e-commerce, despre cum să faci ad-uri, cum să faci colete, cum să vorbești cu furnizorii. Așa că nu am pornit de la 0, am avut un background din anii aceștia în care am lucrat la acest magazine online.

Acum mai sunt și alții care fac farfurii cu mesaje?

Nu am văzut. Aștept cu nerăbdare momentul în care să apară. Am emoții pentru când o să se întâmple.

Dacă ai închide ochii și ai putea să trăiești un vis de-al tău, care ar fi acesta?

Să fiu pe o plajă în Maldive (nu am fost niciodată în Maldive), să citesc și să beau. În acest interviu o să par ultima alcoolică (râde). Să beau un singur cocktail, cel mult.

Dar legat de business?

Un vis de business? Da, aș vrea foarte mult să se întâmple ceva, ceva ce încerc de mult și nu-mi iese: să ne lansăm și în Europa. Aș vrea să putem vinde și în altă parte, nu numai în România. Și asta nu se întâmplă pentru că transport este foarte scump pentru că se calculează la kilogram, iar farfuriile sunt grele. Nu am găsit deocamdată nici o rezolvare. Dar, da, visul meu ar fi de extindere internațională (râde).