Povestea unei femei puternice: Dana Demetrian, de la adolescenta îndrăgostită, la șefia BCR și până la iubirea vieții ei împlinită după 25 de ani

Dana Demetrian este vicepreședinte al uneia dintre cele mai mari bănci din România: BCR. A crescut într-o familie de intelectuali din Cotroceni, iar toate amintirile copilăriei ei se află în câteva cutii de carton, adunate în jurnale, scrisori, ciorne de la examene, însemnări pentru olimpiade și cele mai intime bilețele de dragoste ale începutului perioadei de adolescentă.

Are probabil una dintre cele mai frumoase povești de dragoste despre care a vorbit cu inima deschisă și cu emoție în glas: l-a cunoscut pe Dan (Bibi cum îl alintă ea și toți apropiații lor) în școala generală și au trăit probabil cea mai emoționantă iubire la vârsta copilăriei. S-au despărțit din cauza unui coleg, fără ca fiecare dintre ei să realizeze exact motivul și fără ca orgoliul puștilor de atunci să-i împingă să caute adevărul. Și-au văzut fiecare de drumul lui, fiecare cu inima lăcrimând după dragostea ce s-a înfiripat pe holurile școlii din Cotroceni și s-au reîntâlnit 25 de ani mai târziu, la o revedere a generației lor. Atunci Dana i-a arătat scrisoarea pe care i-a scris-o în clasa a opta și pe care nu i-a mai trimis-o niciodată. Exact ca în filme sau ca în romanele de dragoste care nu sunt altceva decât ficțiune, dragostea lor s-a reaprins și azi se consumă încet într-o căsuță din pădure, așa cum a visat ea pe când era la școală.

Dan este inginer constructor, iar Dana conduce sute de oameni în bancă. Au foarte puțin timp liber, dar nu lasă nici o clipă să treacă fără să fie trăită din plin.

I-am vizitat într-o dimineață de sâmbătă, la ei acasă, în cel mai intim și frumos loc pe care l-am văzut vreodată. Am stat la povești câteva ore, iar Dana ne-a arătat o parte dintre însemnările vieții ei, însemnări adunate, așa cum am mai spus în cutii de carton. Nu cred că am auzit vreodată în viața reală o poveste de dragoste atât de emoționantă, la fel cum nu cred că mai cunosc pe cineva care să-și fi păstrat toate jurnalele și toate bilețelele atât de bine ordonat.

Iată povestea unei femei puternice, poveste încărcată de sensibilitate, admirație și curaj pentru o viață împlinită.

Unde te-ai născut și cum era familia ta?

M-am născut în București, în Cotroceni. Familia mea era senzațional de frumoasă. Aveam doi bunici extraordinari, avocați amândoi care, din păcate, au murit foarte tineri. Bunica mea lucra la arhivele statului și îmi pare tare rău că au murit foarte repede pentru că probabil mi-ar fi influențat viața foarte mult. Părinții mei și-au dorit doi copii, însă am ajuns să fim trei, eu ultima dintre ei: doi băieți și o ștrengăriță. Eu am fost cea mai mică și am apărut dintr-o greșeală, dar mama mi-a lăsat o scrisoare foarte frumoasă când a murit, scrisoare în care mi-a mărturisit că am fost cea mai frumoasă greșeală a ei.

Ce erau părinții?

Părinții erau amândoi ingineri constructori, ca atare unul dintre frați este inginer constructor, prin contaminare și soțul meu este inginer constructor, celălalt frate a terminat tot automatica și mă gândesc că am fost influențată de ei de am terminat și eu tot automatica. Era un soi de competiție între noi, băieții sunt foarte apropiați ca vârstă și am făcut aceeași școală generală și liceu ca și ei, dar și aceeași facultate cu fratele mai mare.

Care e mirosul care îți amintește de copilărie?

Zmeura. Aveam o curte mare pentru vremurile acelea și străbunicii mei, adică bunicii mamei, cei care au construit și casa în Cotroceni, aduseseră zmeură de la Drăgășani și toată curtea era plină de zmeură. Din iunie, de când începea să se coacă și până în septembrie târziu, culegeam zmeură și aveam două preferințe: să fac spumă de zmeură și să mănânc zmeură cu frișcă. Era o plăcere nebună.

Care e mâncarea ce-ți aduce aminte de copilărie?

Dulcele, mai degrabă, pentru că la mâncare am fost destul de mofturoasă. Însă, ceea ce e interesant este faptul că ceea ce nu-mi plăcea când eram mică, îmi place acum la nebunie.

Îmi aduc aminte cu plăcere din copilărie de clătite; îmi făcea bunica și apoi și mama. Clătitele cu dulceață de vișine. Dar clătitele acelea puțin arse. Mama făcea cantități mari pentru că eram trei, iar eu mă ofeream să o ajut să le umple ca să pot șparli din ele. Săraca mama tot prăjea și vedea că scădea constant mormanul de clătite. Nici nu așteptam să mi le umplu cu dulceață.

Care a fost cea mai apropiată persoană de tine în copilăria ta?

Tata a fost cea mai apropiată persoană. Din păcate el a fost destul de mult plecat, lucra în străinătate și venea acasă de sărbători. Însă, eu am avut bafta să vină de fiecare dată când am dat câte un examen important. Îmi aduc aminte cu mare plăcere pentru că înainte cu o seară de olimpiadă sau orice examen, spunea: „Hai să ne clătim creierul!” și ieșeam să ne plimbăm prin Cotroceni, pe străzi.

Ți-a rămas vreun sfat de viață de la el?

Da, dar nu neapărat este un sfat, cred că mai degrabă e un fel de-a fi: să mă bucur de fiecare moment. Totdeauna am spus că am luat ce e mai bun și de la tata și de la mama. Mama era o persoană foarte conștiincioasă, muncea enorm de mult, tata și el muncea foarte mult, dar el era sufletul petrecerilor, el era cel care anima petrecerea, cel care bucura pe toată lumea, era cel mai iubit printre prietenii de familie. Chiar dacă uneori acasă nu era mereu în același mood, în momentul în care eram cu mai mulți, instant se transforma în titirezul petrecerilor.

Ce voiai să te faci când erai mică?

Surprinzător, nu-mi aduc aminte. Cu siguranță am trecut prin epoca doctoriței de păpuși, dar nu am avut neapărat un țel, pur și simplu, de fiecare dată am făcut ceea ce mi-a plăcut și niciodată nu am programat următorii zece ani din viață.

Dar aveai țelul să-i urmărești pe frații tăi…

Da, ei spun acum că eu îi agitam prea tare și voiam să fiu în competiție. Eu îmi aduc aminte că îmi doream foarte mult să fiu mai bună ca ei, uneori mi-a ieșit, alteori nu. Mi se spunea „picica” în familie, nume venit cumva din porecla dată de bunica. Când eram foarte mică, după-amiaza, bunica mă scotea în curte la cafeluță: îmi punea o dâră de cafea în ceașcă și spunea că bea cafeaua cu Picolina. De aici și băieții mi-au zis „picica”. A fost o competiție între noi, dar una frumoasă: ne întreceam la notele de la examene și la câte olimpiade am fost, iar pe vremea pionierilor, ne întreceam la numărul de insigne bleu din piept.

Nu vă dădea tata bani pentru insigne?

Nu. Eu nu-mi aduc aminte ca părinții mei să mă fi încurajat financiar. Îmi aduc aminte că la finalul clasei I, ca recompensă, am mers pentru prima oară cu metroul. Părinții mei au lucrat la construcția metroului și după ce a trecut „prima echipă”, ne-au dus și pe noi cu metroul. Apoi am fost la cofetăria de pe Magazinul Unirea unde am mâncat un profiterol senzațional. De obicei ne duceau fie la un profiterol la cofetăria București, fie în parc, în Herăstrău, sau în Cișmigiu cu barca.

Dar care e amintirea cea mai amuzantă care ți s-a povestit de când erai tu mică? Povestea aia care s-a spus de nenumărate ori în familie?

Amintirea aceea nu e neapărat plăcută, dar toată familia o cunoaște. La cutremurul din 1977 puteam să nu mai fiu nici eu, nici tata, dar el m-a salvat atunci. Atunci, singura daună a casei a fost că a căzut un coș de pe casă. Mama i-a luat pe cei doi băieți, iar tata pe mine. Când să ieșim pe ușa din spate, a căzut coșul și ușa s-a blocat câteva secunde, astfel încât am întârziat. După aceea nu am mai vorbit o zi întreagă, cred că și din cauza faptului că a căzut turla bisericuței Elefterie cu un zgomot infernal, ceea ce m-a speriat teribil. După ziua aceea în care nu am vorbit, m-am trezit la un moment dat spunând: „Aoleu ce mi s-a țâțâit burtica!”. Lumea se speriase că nu mai scoteam nici un sunet, dar când m-au auzit, au fost fericiți.

Îți amintești prima zi de școală?

Da, mai ales că tata venise special să mă ducă la școală în prima zi. Aveam părul lung și mama se chinuia să-mi facă codițe și pentru că nu prea știa, mă scula de la 5 dimineața. Aveam șase ani și două luni și țin minte că tata m-a dus cu flori, cu o codiță mai sus și una mai jos și cu un ghiozdan foarte frumos de care eram tare mândră: mi-l adusese tata, era portocaliu, cu un desen cu doi elefanți. Țin minte că tata nu m-a dus până în școală, m-a lăsat la poartă, așa cum a făcut-o și în clasa a cincea când m-am mutat la altă școală.

Eu însă începusem să merg la școală cu un an înainte pentru că nu suportam să merg doar la grădiniță și frații mei la școală. Învățătoarea fratelui mare urma să mă preia pe mine în clasa întâi, așa că în ultima oră a lui, mă duceam și eu, stăteam în prima bancă, făceam bastonașe, scriam și eu că nu puteam să-i las doar pe băieți… Așa că prima zi de școală a fost prima doar oficial, pentru că eu mai fusesem la școală.

Ce făceai în vacanța de vară?

În general plecam în tabere. Având în vedere că mama era mai mult singură cu noi, nu prea avea timp să plece cu noi în concediu, reușeam maxim o săptămână, două, când venea tata să mergem la munte și la Slănic Prahova. Mama era obsedată să fim foarte sănătoși așa că ne ducea în salină, unde am învățat și să înot, unde era să mă și înec. Plecam în vacanțe în tabere, în acele tabere de pionieri unde eu chiar dacă nu eram încă pionier, îmi puneam cu mândrie cravata ca să nu par cea mai mică. Plecam cu frații mei unde ei trebuia să aibă grijă de mine. Aveam două tipuri de tabere: unele foarte departe de București care erau de câte două săptămâni și tabere mai apropiate de câte o săptămână.

În taberele acestea am învățat să mă descurc și să drămuiesc bine totul: aveam bani puțini, dar de fiecare dată lăsam ceva bani ca să-i cumpăr mamei o amintire; avea mama amintiri din toate colțurile țării.

Cu părinții nu ne prea plăcea să mergem pentru că ne dădăceau prea tare, deși ei au fost niște părinți care ne-au lăsat să facem tot ce au vrut, având foarte mare încredere în noi, mai ales în mine.

De ce liceul Ghe. Lazăr?

Era cel mai apropiat liceu de casă, ca și Bălcescu (Sf. Sava, azi), de altfel, iar jumătate din clasa mea a făcut Lazăr, cealaltă jumătate Bălcescu. Iar al doilea motiv a fost acela că frații mei făcuseră Lazăr, așa că nu a existat nici un dubiu că aș merge în altă parte. În plus, era o mare mândrie atunci să fii în Lazăr. Visam să mă duc la liceu pe jos, să mă vadă toată lumea cu matricola pe mână. Eu și foștii mei colegi de liceu ne întâlnim acum din cinci, în cinci ani.

A fost greu să intri?

Nu mi s-a părut greu.

Reformulez: se intra greu?

Se intra greu, dar parcă nu atât de greu cum fusese în generația fraților mei. Nu dormeam nopțile, învățam culegeri întregi de gramatică, comentarii, de matematică nu mai vorbesc, însă faptul că am mers mult la olimpiade cred că m-a ajutat. În clasa a opta, îmi aduc aminte, cred că am fost la patru olimpiade: matematică, fizică, chimie și română. Dar în ziua admiterii îmi venea să plâng că am plecat de acasă cu certificatul de naștere deoarece nu împlinisem încă 14 ani și nu aveam buletin. Altfel, bucuria a fost foarte mare pentru că mezina familiei a intrat la Lazăr.

La ce profil?

Matematică-fizică. A fost frumos că după examen a urmat Cișmigiu, bărcile și toate cele, iar la un moment dat s-a anunțat că se dau rezultatele. Fug eu, fug, fug, mă așez în fața listei și am început să mă uit de jos în sus, cum făcea toată lumea. Doar că nu mă găseam: am citit toate numele și abia a 13-a de sus în jos eram eu. Am intrat a 13-a, eu fiind născută pe 13, cifră care mi-a purtat mereu noroc. Nici nu mai conta cu ce medie am intrat. Cred că mai stresată am fost la examenul de conducere decât la admitere.

Dar prima iubire din liceu ți-o amintești?

Îmi aduc aminte prima iubire din școala generală deoarece este prezentă la masă. Bibi este prima și ultima și cea mai importantă. Este o poveste foarte frumoasă. Este prima iubire din școala generală care a continuat și în liceu, deși noi ne despărțiserăm în școala generală.

Noi am aflat câteva amănunte cât timp tu făceai cafeaua, așa că acum vrem să auzim și versiunea ta….

Aaaa! Norocul este că eu am jurnalele din copilărie, astfel încât, după 25 de ani când le-am citit, nu a mai avut ce să mai spună pentru că era totul scris negru pe alb.

Ne-am întâlnit în școala generală, în luna mai, în clasa a 7-a: eu eram la B, el era la A. Eram colegi de câțiva ani, dar ne-am împrietenit la o onomastică. A fost o iubire de școală generală, senzațional de frumoasă, toată lumea ne știa împreună, pe pereții școlii era desenată o inimioară cu „Dana+Bibi=Love”, erau bănci mâzgălite, știau părinții, bunicii, toată lumea.

/ Dana și Dan în curtea casei lor din pădureȘi voi doar vă țineați de mână…

E! 😂Primul sărut a fost în fața școlii de balet. Ne-am despărțit din cauza unui coleg care a băgat zâzanie între noi. La vârsta aia nu puteai spune că e mare iubire, dar dacă vă arăt jurnalele, s-ar putea să vă schimbați părerea J). Nici acum nu-mi dau seama cât puteam să filosofez la vârsta aceea. Și am ținut-o cu filosofatul și în liceu pentru că, fără să știm, continuam să ne pară rău platonic de ceea ce fusese.

Senzațional a fost că după 25 de ani, la întâlnirea de școală generală pe care noi am organizat-o, a fost un moment în care ne-am întors în timp, am clarificat neînțelegerea din clasa a opta și am rămas împreună.

Dar ce noroc, cum s-au aliniat planetele ca după 25 de ani să fiți amândoi disponibili…

Da, incredibil. Acum râdem, deși atunci când eram mici nu era de râs, pentru că am scris în jurnal două lucruri, atunci, în clasa a opta: 1. Peste mulți, mulți ani, într-o căsuță din pădure, în fața unui șemineu, doi tineri își vor spune povestea. (nu știu cum am ajuns aici, iar când m-am apucat să construiesc casa nu-mi aduceam aminte foarte bine, mai ales că jurnalele pe care nu vrei să le mai citești le pui de-o parte și le lași să le citești la sfârșitul vieții. Când am recitit împreună jurnalele, nu-mi venea să cred). 2. Dacă m-a iubit cu adevărat, se va întoarce peste un an, doi sau mai mulți. (La 13 ani e greu să îți faci planuri și să visezi pe o perioadă atât de lungă de timp. Uite că s-a întâmplat și s-a întors după 25 de ani).

Primul chiul ți-l amintești?

Nu. Am chiulit, de chiulit, dar nu-mi amintesc primul. Chiuleam când voiam să joc baschet în curtea liceului și mi se părea că ora respectivă nu e atât de importantă și mai chiuleam ca să-i protejez pe băieții cu care chiuleam deoarece dacă chiuleam și eu exista șansa să nu le facă ceva rău. Mai chiuleam la meciurile de fotbal și atunci o făceam în masă. Noi nu chiuleam că nu eram pregătiți, ci pentru că aveam lucruri de făcut care se nimereau în timpul programului.

Mergeai la chefuri în liceu?

Da, nu am scăpat nici un chef, nici în școala generală, nici în liceu. Aveam un singur lucru de care trebuia să țin cont: să mă întorc la timp acasă. Mama mă lăsa să stau cât doream, iar tata trebuia să vină să mă ia. Nu mă lăsa singură, pe străzi, noaptea, dar nu cred că a fost vreo petrecere de la care să lipsesc și cred că și socializarea asta m-a ajutat în viață.

Ce muzică ascultați?

Era muzica anilor ’80 – ’90, muzică de toate felurile pe care o dansam, cum bine știți, în cerc. Altfel, ascultam mult Dire Straits, dar și altă muzică care nu se auzeam neapărat la radio.

Erai influențată de frații tăi?

Nu neapărat. Fratele mijlociu cântă la chitară și acum și pentru că mama nu l-a lăsat să facă muzică, eu l-am încurajat să meargă la școala de muzică în paralel cu facultatea, iar el asculta alt gen de muzică. Iar fratele mai mare era prea mare și nu avea cum să mă influențeze: eu nu mergeam la petrecerile lor, iar ei nu veneau la petrecerile noastre.

De ce Automatică?

În liceu, clasa de mate-fizică se împărțea în două: cei care dădeau la Medicină și cei care mergeau la Politehnică. Iar în Politehnică, marea majoritate dădeau la Automatică și Electronică. E adevărat că fratele meu mai mare dăduse la Automatică și mi se părea by default să fiu și eu tot acolo, dar înainte de Revoluție, unul dintre job-urile cu care puteai să pleci în afară era legat de Automatică. Într-un fel sau altul a fost o decizie a unui job care putea să-mi asigure un viitor, dar era și ceva care îmi plăcea. Acum, dacă m-aș întoarce în timp și aș ține cont de ceea ce trăim azi, probabil că m-aș mai fi orientat către alte job-uri. Acum, privind retrospectiv, cred că Automatica m-a ajutat foarte mult în viață, atât de mult încât dacă aș vrea să mă apuc mâine de ceva, aș putea să fac. M-a învățat să fiu foarte logică și m-a învățat să învăț.

Când și unde te-ai angajat prima dată?

M-am angajat în decembrie 1996, oficial în februarie 1997, în BRD. Într-o agenție bancară.

Direct în bancă?

Da, acesta a fost primul job pe care l-am obținut în urma unui examen. A fost decizia de a rămâne în țară sau de a pleca, după cinci, șase ani de la Revoluție. Aveam exemplul fratelui meu care plecase în Canada și se întorsese pentru că nu se acomodase. Nu oricine reușește, e foarte greu să te adaptezi, chiar și cu Automatica terminată și cu meseria de medic a cumnatei mele. Avem un model așa că am zis că nu plec, iar în țară, singurele locuri unde ți se părea că poți face ceva din ceea ce ai învățat, erau fie banking-ul, fie telefonia mobilă. Erau singurele zone care începeau să se dezvolte și mizau pe tehnologie, sau cel puțin așa mi se părea mie atunci. M-am îndreptat spre bancă, am văzut că există o poziție liberă de informatician în agenția din Piața Victoriei și am dat examen. A fost interesant și chiar râd azi cu colegii mei că timp de două luni m-am dus să văd despre ce e vorba. Directoarea de atunci mi-a zis să vin câteva ore pe zi să văd despre ce e vorba, până când o să se organizeze examenul. Examenul a însemnat să învăț câteva legi, reglementări BNR și cartea albă a contabilității. M-am dus două luni, nu două-trei ore, ci de dimineața până seara. Eram super fericită că am un job, îmi cumpărasem și o gentuță diplomat de damă și veneam foarte mândră de mine în fiecare zi. Dacă știam ce mă așteaptă poate nu eram așa fericită. J). După ce am intrat oficial pe poziție, prima zi de bancă a avut 24 de ore pentru că se făcea o migrare de sisteme și a trebuit să stau o zi și o noapte. De atunci, doi ani și jumătate nu am avut sfârșit de lună, sfârșit de an, 1 Mai, eu pe toate mi le petreceam în bancă, nu exista să pot pleca cum făceau colegii mei. Ceea ce azi e automat și centralizat, atunci se întâmpla la nivelul fiecărei agenții, iar eu trebuia să deschid și să închid ziua, să calculez dobânzi…

Ce ți-ai luat din primul salariu?

Nu-mi aduc aminte, dar știu că de fiecare dată când luam un salariu îmi făceam o bucurie, îmi cumpăram ceva de îmbrăcat. Știu doar că îmi planificam mereu să plec în concedii și cred că și acum la fel fac. Iubesc să plec în concedii, dar fără prieteni. Cu prietenii pot să mă distrez o noapte întreaga, pot să îmi fac planul pentru o zi, două, dar concediul trebuie să fie în liniște, pentru mine.

Care a fost cea mai frumoasă vacanță a ta din ultimul timp?

Toate vacanțele mele sunt foarte frumoase. Nu aș putea spune că una este mai frumoasă ca cealaltă deoarece îmi place să fac surprize: Bibi nu știe niciodată unde pleacă. Pentru mine distracția maximă începe din aeroport când râd cu lacrimi pentru că-l așez la alt gate și plecăm cu alt avion. Singurele două dăți în care a trebuit să-i spun unde plecăm a fost atunci când ne trebuia viză: Australia și Africa de sud. În rest nu știe niciodată. Avem un pact: eu fac check in-ul, eu las bagajele și pentru că-mi place să plec foarte departe, primul avion îl bănuiește, iar la al doilea e cel mai mare show pentru că nu are nici cea mai mică bănuială. Cele mai frumoase sunt acelea în care descopăr lucruri la care nu mă așteptam. Visul meu este ca până la sfârșitul vieții să pot să vizitez toate țările. De exemplu, recunosc că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult în Africa de Sud: în afară de natură, oamenii de acolo chiar au ceva de spus. Altfel, preferatele sunt Noua Zeelandă și Australia. Mie mi se pare că acolo s-a adunat tot ceea ce e mai frumos pe lume.

Și Bibi cum își face bagajul?

Aici e cel mai mare show: îi spun să-și ia și lucruri groase și lucruri subțiri. Am fost în Islanda și i-am zis să-și ia bocanci, geaca groasă, dar și bermude și tricouri, pentru că era iulie. Alte dăți îi spun să-și ia masca de diving și costumul și o cravată.

Unde ați fost ultima dată?

În iarnă am fost în Africa de sud, unde nu am putut să-i fac surpriză lui Bibi pentru că ne trebuia viză, dar am reușit să fac altcuiva o surpriză. Toată familia lui își luase bilet pentru Revelion, numai noi lipseam. Însă, noi rezervaserăm dinainte și, din umbră, am reușit să-i organizez astfel încât să fie aproape de noi și să ne întâlnim. Ei știau că noi suntem în Costa Rica și am apărut cu peruci africane pe cap, a fost super show.

Hai să ne întoarcem la bancă. Cum ai ajuns la BCR?

Povestea e puțin mai lungă. Am petrecut 15 ani în BRD unde am făcut de toate, din agenție până sus. Am plecat din BRD convinsă că trebuie să-mi schimb viața și la propriu și la figurat: să am timp mai mult de mine, să reușesc să ajung și eu normal acasă, nu noaptea, să pot să mă duc și eu la o piesă de teatru în timpul săptămânii, să pot să mă simt bine eu cu mine și să văd cum este și altă cultură în afară de cea franceză. Dar decizia a fost: „eu, de mâine, gata!”. Nu conta ce voi face după. Nu am venit în BCR și nu conta ceea ce voi face. Știam că voi face ceva, dar nu știam ce. Mi-am deschis o firmă de consultanță, am început o grămadă de proiecte, aveam timp de mine, am citit foarte mult și să ajung acasă pe lumină, mi se părea ceva incredibil. Am avut 9 luni de libertate. Eu am plecat în decembrie 2011 din BRD și în mai m-a sunat BCR-ul. Lucram la un proiect care nu avea nici o legătură cu banking-ul și eram fascinată de el. Cineva din BCR mi-a spus la telefon: „Știți, aș vrea să stăm de vorbă… Nu ați fi interesată să…”.

M-a bufnit râsul instant deoarece atunci când am plecat din BRD am spus două lucruri: 1. Nu mă mai întorc în banking (dar aici nu am fost foarte hotărâtă) și 2. Ever-never nu o să lucrez pentru BCR deoarece BRD și BCR erau ca Steaua și Dinamo. M-a bufnit râsul pentru că plecasem cu ideile acestea și bineînțeles că nu am acceptat. Vreo șase luni de zile m-au sunat și până la urmă m-au convins să conduc proiectul de organizare pe zona de rețea din poziția de  consultant. Aici m-au prins pentru că erau lucruri interesante pe un domeniu pe care îl știam. Iar ceea ce m-a făcut să intru în bancă efectiv și ceea ce am realizat că mi-a lipsit în acele 9 luni de libertate, au fost oamenii din rețea. La prima întâlnire oficială când am intrat în sală și am văzut 100 și ceva de oameni  printre care și mulți foști colegi, în momentul acela am inspirat adânc și am zis: „Doamne, asta îmi lipsea”. Mi-am dat seama că dacă vreau să fac ceva pe bune trebuie să fiu acolo lângă ei pentru că ceea ce urăsc cel mai tare este să fac power point-uri și să nu se întâmple nimic. Astfel, după șase luni am decis să intru în BCR și nu-mi pare rău deloc. Ce pot să spun este că m-a ajutat foarte mult să-mi schimb opinia despre viață.

Ce înseamnă să fii un șef bun?

Cum cred eu este clar că nu e același lucru cu ceea ce cred oamenii. Dar eu cred că un șef bun este acela care poate să înțeleagă problemele personale ale oamenilor pentru că poți să fii cel mai bun expert, leader, dar dacă nu înțelegi atunci când un om are o problemă pe care nu o comunică  neapărat dar care se vede pe fața lui, sau atunci când îți cere ajutorul, nu ai nici o șansă să fii lângă el. Cred că asta e basic: ca să fii un om care să lucrezi cu oamenii, ar trebui să-i cunoști foarte bine. Recunosc că am învățat că în viață trebuie să știi că cei din jurul tău nu sunt ca tine pentru că altfel ajungi să fii o voce destul de artificială. Și mai cred că trebuie să-ți sprijini oamenii în fața celorlalți și să știi să te faci respectat. Eu nu cred că a fost vreodată să cer ceva oamenilor din jurul meu și ei să nu mă ajute, la fel cum nu a existat vreodată ca ei să-mi ceară ceva și eu să nu-i ajut.

Tu ce șefi buni ai avut?

Am avut șefi foarte buni și am să-ți spun doi care mi-au marcat parcursul profesional: a fost prima directoare din agenția bancară de care vă vorbeam, o femeie destul de în vârstă în comparație cu ce vedem azi, o persoană cu viziune destul de avansată pentru anii ’90 care încerca la momentul acela să organizeze banca cu o zonă de consilieri, front office, back office, lucruri care nu existau atunci. Ne-a învățat să învățăm singuri și practic toată echipa cu care am fost în agenția respectivă a ajuns departe. Ea mi-a marcat viața deoarece a fost prima mea șefă și modul în care m-a învățat să merg mai departe cred că mă marchează și azi.

Ulterior, CEO-ul BRD, a fost o persoană care iarăși m-a marcat. Toate discuțiile pe care le-am avut cu el de-a lungul timpului, îmi revin și acum în minte, mai ales atunci când sunt în postura de a lua decizii legate de evoluția oamenilor. Eram foarte tânără când mi se oferea poziția de director la carduri, iar el mi-a zis: „E un job foarte greu, tu ești foarte bună, foarte pregătită, dar ești prea tânără. Ai două variante: ori să te duci în cap, ori să mergi mai departe și să nu te mai oprească nimeni”. Am ales să risc, dar am învățat foarte multe din asta.

Mai ai timp personal?

Încerc să-mi fac. Nu am atâta timp personal cum mi-aș dori eu, dar momentele pe care le am libere încerc să le trăiesc maxim. Fac orice ca să nu treacă un minut ca să stau degeaba.

Care sunt pasiunile tale?

Am multe pasiuni, de aceea cred că nu sunt neapărat pasiuni, ci modul meu de a fi. Îmi place să fac sport, nu cred că îmi scapă vreun sport pe care să nu-l încerc. Îmi place din când în când să pictez, dar să nu vă închipuiți că am făcut vreo școală sau ceva și îmi place să călătoresc, dar nu pentru că am un target. Cum am o zi liberă, plecăm. Sunt momentele în care îmi clătesc creierul, pur și simplu. Îmi place la munte, la schi, oriunde.

Nu ai zis nimic de mare până acum…

Nu am zis pentru că marea e în sufletul meu. La munte mergem la schi sau în weekenduri prelungite. La mare mergem non stop, chiar și când vizităm un oraș, fugim sigur și la mare. La mare facem diving și cum prindem câteva zile, neapărat facem asta. Nu se întâmplă să treacă un an și să nu mergem la mare, nu există așa ceva pentru că asta ar însemna că ori sunt bolnavă, ori sunt supărată. Marea e locul unde mă încarc cu cea mai multă energie.

Dacă de mâine ai avea două săptămâni libere, ce ai face cu ele?

Aș pleca departe. Singurul lucru care mă forțează să nu plec în fiecare an în Australia și în Noua Zeelandă este că-mi trebuie 2-3 zile pentru drum. Așa că dacă aș avea două săptămâni, cu siguranță voi pleca la capătul lumii.

Dar nu știi din timp.

Nu contează. În seara asta intru pe booking pentru că trebuie să vă mai spun o pasiune: cred că la sfârșitul vieții o să-mi fac o agenție de voiaj cu vacanțe altfel pentru că sunt înnebunită să-mi caut singură locurile și să-mi rezerv singură tot. Sunt atât de pasionată încât stau și o noapte întreagă să fac asta. Dacă eu mâine ar trebui să plec două săptămâni, în noaptea asta aș face tot traseul. Îmi place foarte mult asta și mai nou, mă ocup și de vacanțele prietenilor.

Așadar, aș pleca foarte departe, poate într-un loc în care nu am ajuns și îmi doresc foarte tare: Antarctica.

Să înțeleg că e singurul continent pe care nu ați fost?

Da.

Dacă te-ai întoarce la vârsta de 20 de ani, ce ai vrea să faci diferit față de ce ai făcut?

Sigur aș face ceva important pe care nu l-am făcut: aș face un copil. Am foarte mulți copii în jurul meu, dar, din păcate, nu îl am pe al meu. Acesta cred că e lucrul care mi-a scăpat în viață. Altfel, nu cred că aș face altceva, deși, mai nou spun că mi-ar fi plăcut să fiu și avocat și cred că m-aș fi luptat pentru orice cauză nobilă.

Dacă ai putea să-i spui ceva Danei din liceu, ce i-ai spune?

Să fie mai puțin guralivă😂

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Cred că pur și simplu să te bucuri de ceea ce faci și de ceea ce lași în urma ta.

Ce te face fericită?

Soțul meu. Sincer, cred că după ce ne-am reîntâlnit, s-a schimbat extraordinar balanța vieții mele și îi mulțumesc pentru asta. Muncești, muncești, te bucuri de ceea ce realizezi, te bucuri de colegi, de vacanțe, dar la un moment dat îți trebuie și o balanță sufletească, iar el este balanța mea.