Căutare

Share this article

Daniela Groza este fotograf documentar, pasionat de arta din farfurie și șofer de UBER. Adoră poveștile oamenilor și tot din ele își găsește inspirația pentru poveștile ei. S-a născut la Constanţa, dar viața a dus-o peste ocean. De mulţi ani trăieşte şi lucrează în New York.

A parcus un întreg drum de regăsire de sine până să ajungă omul de astăzi. Copilăria complicată într-o familie cu certuri, abuzuri și violență a făcut-o să nu știe altceva decât greutatea. Divorțul părinților și viața în comunism au făcut-o să se refugize în imaginație sau în viețile altora. Iar relația complicată cu o mamă care suferea de „borderline personality disorder” a făcut-o să intre într-o revoluţie spirituală personală care nu are sfârşit.

În liceu Daniela Groza a plecat în Chicago la tatăl său care își făcuse o nouă viață. A fost o perioadă grea, singuratică. Dar tot atunci și-a descoperit și dragostea pentru New York. Orașul care a cucerit-o imediat și pe viață. Iar astăzi se bucură că poate fi artist aici, dar mai ales că are în New York o casă cu bucătărie în care poate să gătească.

Când viața a provocat-o să facă fapte bune, Daniela Groza a transformat arta și experiența pe care o avea în modă într-un proiect artistic şi umanitar numit Be Kind For Real. Face tricouri cu tot felul de mesaje, iar atunci când ajunge în România se întâlnește la povești, prăjituri și cafele cu toți cei care îi poartă creațiile. Iar o parte din profit ajunge la o familie din București care are nevoie de ajutorul nostru.

Astăzi, este non-binary și arată asta prin alter ego-ul meu, Daniel, care poartă tot timpul mustață. Dar cine este Daniela Groza? Cum a marcat-o copilăria din România comunistă? Ce înseamnă să fii artist în America? Și de ce bunătatea este arma perfectă cu care să lupți împotriva răului?

Spune-mi cine este Daniela Groza într-o propoziție?

Un cameleon.

Ce înseamnă pentru tine a fi artist?

Cred și sper să cad în linie cu fantasticul poetului Philip Lamantia pe care îl savurez de câteva săptămâni: „arta este viață și viața este artă”.

În linii mari, mă fascinează apropierea punților dintre X ca artist și X ca om. Viața artistică nu este însă o arhitectură imbatabilă care (se) ridică spre aflarea unui adevăr absolut. Arta este sălbăticia care răpune pe alocuri cinismul, geamănul întunecat al imaginației sau, mai bine zis, al trăirii în imaginație. Așadar, arta pe care o practic, fie fotografică, fie culinară, se integrează în mondenul propriu atât de bine că deseori nici eu nu mai disting între cele două.

Daniela Groza
Daniela Groza, tricoul BKFR și aparatul foto pe care îl folosește încă din facultate

Ce te inspiră?

Poveștile oamenilor! Sunt absolut fascinată de condiția umană, felurile diferite în care ocupăm acest spațiu numit pământ, fapt pentru care consum orice creație cu spirit larg și lipsit de judecată. Când spun „creație” mă refer la cea mai vastă posibilă explicație a termenului: de la o frază amuzantă rostită de o prietenă la un paragraf dintr-o carte despre semantică și rolul cuvintelor/limbii în felul în care se clădește infrastructura unui popor, în termeni culturali dar mai ales socio-politici (las un exemplu aici care încă mă bulversează – în anumite triburi izolate din Polinezia, cuvintele „competiție” și „ierarhie” nu există), la, mai nou, cum se face pâinea cu maia.

Și de ce ți-e frică?

De păianjeni! Durere fizică și sărăcie la bătrânețe.

Daniela Groza
În fata colibei unde locuiește atunci când merge în satul Halmagel. Poza este de acum vreo 3 ani, atunci când Daniela a pictat pe fațada casei mesajul „FII BUN CU TINE”

Trăiești de foarte mult timp peste ocean, dar îți mai amintești ultima zi pe care ai petrecut-o în Constanța natală? Și ce ai simțit când ai plecat în Chicago?

Ultima zi la Constanța rămâne un mister, însă îmi aduc aminte un fragment din ziua de 15 decembrie 1999 când am aterizat la Chicago: eram așezată pe bancheta din spate a mășinii tatălui meu, cu capul sprijinit de geamul rece acoperit pe dinfara de stropii fulgilor de zăpadă, cu ochii pe jumătate închiși priveam peisajul american alunecând rapid, încercând să aleg între tristețe și fericire, deși am impresia că sentimentul de mirare și felul cinematic în care năvăleam prin cartiere necunoscute mă preocupa mai mult decât starea de spirit în sine.

Plecarea noastră a fost nesigură multă vreme, nu aveam prea multă încredere în această schimbare fundamentală în viață noastră. Tonul surealist al schimbării a intervenit când am ajuns în sfârșit în America, departe de prietenii noștri și de tot ce ne era familiar. Și a fost prelungit de-a lungul vacanței de iarnă care a durat până aproape de sfârșit de ianuarie. Aveam să întâlnim o nouă familie acolo, cea a tatei. Aveam să împărțim un apartament cu un singur dormitor cu soția lui. Și aveam să gustăm din sărbători într-un oraș mare și doldora de luminițe și forfotă sezonieră. Sunt sigură că am fost tristă multă vreme, chiar dacă nu îmi mai amintesc detalii specifice despre starea mea de spirit.

Ai ajuns aici pentru că tatăl tău locuia deja de ceva timp peste ocean, el cum a ajuns în Chicago? Și ce făcea acolo atunci când ați ajuns, tu și sora ta, aici?

Tata a plecat cândva în anii ‘92-’93. Părinții noștri s-au separat imediat după Revoluție – tata a părăsit munca de inginer pe platformele petroliere din Marea Neagră, deschizând un magazin micuț aproape de centrul Tomisului. Pentru a-și suplimenta venitul, mai avea o tarabă de vară la plaja Două Butoaie în Mamaia – de unde ne puteam alege în voie Fanta sau Pepsi dintr-un lighean mare de alamă plin de gheață – și pe timp de iarnă, la Orășelul Copiilor în parcul de lângă liceul Mircea. Acolo marea bucurie erau alunecușurile create cu apă pe trotuarele înzăpezite. Trăiam cu mama în acea perioadă și ea fostă ingineră care alesese să predea la un liceu aproape de casă. Nu o duceam bine financiar, așa că și mama își suplimenta veniturile oferind meditații la fizică, matematică și informatică. Ideea e că și de-o parte și de alta am întâlnit tot felul de oameni – angajații tatei cu poveștile lor și elevii mamei și profesorii care se perindau pe acasă cu poveștile lor.

Daniela Groza: Ajuns în State acest flux de povești a fost barat o vreme, probabil de aici și tristețea mutării.

Tată a plecat cu ajutorul unei verișoare, nu a anunțat pe nimeni despre pregătirile riguroase în vederea facilitării tranziției. Am primit un telefon într-o zi de vară că el este în America și nu se mai întoarce. A rămas să lucreze pe post de inginer la o fabrică câțiva ani buni, după care fabrica s-a închis și, în lipsa locurilor de muncă pentru persoane în vârstă, s-a angajat ca taximetrist chiar în perioada în care am ajuns și noi acolo.

Daniela și una dintre rarele poze făcute după plecarea la Berkeley, în timpul liceului. Avea 20 de ani și venea în vizită la familia ei în Chicago. Atunci și mulți ani după (cam 18 ani), Daniela s-a luptat cu o tulburare (disorder) care, a aflat recent, se numește „excoriation disorder” (compulsive skin picking)

 

Ai făcut liceul în Chicago, cât de grea ți-a fost adaptarea la noua viață?

Of, liceul a fost crunt. După vacanța de iarnă petrecută alături de noua familie, în anul în care ne-am mutat, ne-a lovit realitatea: trebuia să găsim un liceu să ne continuăm studiile. Tată s-a informat și singurul liceu care oferea cursuri la nivelul celor pe care le făcusem în Constanța se afla într-un cartier relativ bogat și departe de noi. Dar am trimis actele acolo și am fost acceptate în acest program, IB (Internațional Baccalaureate).

Daniela Groza: De la drumul parcurs până acolo, până la interacțiunea dificilă cu colegii noștri (știam engleză la nivel gramatical, mai puțin la nivel de comunicare), până la disonanța culturală și socială, liceul a reprezentat un purgatoriu.

Îmi dorisem să scap de haosul de acasă din Constanța, dar nu așa. Am fost blocată în melancolie multă vreme, mulți, mulți ani de tortură psihologică în urma unei adaptări lente la viața de imigrant și apoi la viața de artist. De altfel, clasa a XII-a am terminat-o departe de familie, în Oakland, plecând de acasă la sfârșitul clasei a XI-a. Acest ultim an de liceu este atât de vag în mintea mea, încât simt că nu s-a petrecut niciodată, atât de dureros și obositor și singuratic a fost.

De la stânga la dreapta: Alina, Anca, Daniela și Andreea / De ziua de naștere a Danielei, împlinea 12/13 ani

Povestește-mi puțin despre cum a fost copilăria ta, știu că ai avut o relație destul de complicată cu mama ta?

Se fac zece ani de când nu o mai am în viața mea.

Dar cum a fost relația voastră?

Copilăria și relația cu mama mea au fost subiectul multor dezbateri, interne și externe. A dus la ruptura dintre familia mamei și mine, dintre mine și mama și cele temporare dintre mine și tata și dintre mine și sora mea. Însă în același timp au dus la crearea unui eco-sistem psihologic fertil în care puterea imaginației a re-adus în prim plan dragostea pentru povești și rolul regenerativ pe care îl joacă acestea în viață noastră.

Daniela Groza: Mama suferea de o boală psihică netratată la timp și aproape imposibil de depistat și diagnosticat în România de atunci. Această boală cunoscută sub numele de „borderline personality disorder” este fără leac, dar poate fi ameliorată prin tratamente psihoterapeutice și medicamentoase administrate din timp, ideal din copilărie când apar primele semne. Cei care nu știu și nu înțeleg simptomele acestei boli, cât și felul în care se manifestă, deseori adoptă un comportament nociv față de persoana afectată, exacerbând starea psihică precară a acesteia. Din păcate, asta s-a întâmplat și cu mama. De la bătăi dese, la scandaluri, până la abuz sexual, a fost doar un pas și nu am știut sau nu am înțeles nici unii dintre noi ce se întâmplă și cum putem gestiona situația până când a fost prea târziu.

Îți mai amintești care a fost ultima discuție pe care ai avut-o cu ea?

Încerc să nu mă gândesc des la copilărie sau la mama. Am făcut asta intens între anii 2012-2017, anii decisivi în acceptarea personală și regenerarea despre care vorbeam mai devreme. Rana a fost re-deschisă și re-examinată pentru a curața ultimele fire de nisip și nămol, mi se pare sănătos ca după această curățire să urmeze o perioadă de liniște și resemnare, timp în care rana să se poată vindeca de la sine, și corect.

Ultima discuție cu mama am avut-o pe balconul din bucătăria stră-mătușii care ne-a crescut. Asumând poziția fizică de victimă, cu genunchii strânși și mâinile în poală frământându-se, cu privirea plecată și plânsă, mă ruga să o iau în brațe. Nu am putut, am simțit silă, un sentiment puternic de silă. Nu știam nimic despre condiția ei psihologică atunci, tot acest „teatru” îl priveam prin filtrul copilului etern rănit, a copilului care a scăpat și nu mai vrea înapoi.

De la stânga la dreapta: verișoara, Daniela, mama ei și Gabi, la premierea lui Gabi, clasa I, la scoala 16 din Constanța (Daniela avea să înceapă școala un an mai târziu, este o diferență de un an între cele două surori)

 

Ți-a spus vreodată că te iubește? Sau că e mândră de tine?

Sunt convinsă că dragostea ei în zilele bune era nemărginită – de multe ori ne spunea cât de frumoase și deștepte și diferite de ceilalți suntem. Sigur, acum ca adult resping categorizările de orice fel, dar probabil că acele momente de alint și iubire sunt momentele care ne-au salvat de la auto-distrugerea care de multe ori însoțește copiii persoanelor cu borderline.

Arta există în viața mea din cauza și în virtutea acestei relații cu mama mea, credința în puterea imaginației tot de la ea se trage – cândva în ‘94 mama s-a încăpățânat să cumpere un pian baby-grand, să putem studia muzică. L-a pescuit cu un camion de la liceul de artă și l-a suspendat pe frânghii între scările înguste ale unui bloc comunist, și cu ajutorul câtorva muncitori, a reușit să plaseze acest pian pe jumătate din suprafața sufrageriei.

Daniela, sora ei Gabi și stra-mătușa ei, Argentina, la o serbare la grădiniță

Ați avut timp să vă împăcați?

De împăcat nu ne-am împăcât și nu regret asta, regretele nu sunt bune la absolut nimic. Apreciez și îi voi fi întotdeauna recunoscătoare pentru ceea ce imaginația ei ne-a oferit.

Ce ai simțit atunci când părinții tăi au divorțat?

Divorțul s-a petrecut când eram prea mici să înțelegem ce se întâmplă. Visceral am înțeles că e mai bine să se separe decât să stea împreună și să se certe constant. După separare au urmat câteva războaie manipulative de care am încercat și eu și sora mea se ne îndepărtăm emoțional, fiecare în felul ei. Eu m-am retras în mine și câteodată în lumea prietenilor mei. Sunt singuratică de fel și timidă, prefer cercuri restrânse de oameni care oferă pace și încredere. Și asta se trage, sunt sigură, din copilărie și felul în care am digerat divorțul alor mei.

Gabi, tatăl Danielei și ea, atunci când Daniela nu avea mai mult de un an și jumatate

Cât de greu ți-a fost să îți revii după toate traumele din copilărie? Sau ți-ai revenit?

Nu știu dacă e posibil să ne revenim din traume complet. Este un proces extrem de dureros, ambiguu și nu întotdeauna benefic pentru cei care încearcă să trăiască în afara traumelor. Cu alte cuvinte, investigarea traumelor trebuie făcută cu grijă, de multe ori în tăcere și introspecție și cu multă speranță într-un rezultat pozitiv. Dar asta este o discuție lungă, poate pentru altă dată.

În 2012, vrând nevrând rana copilăriei a fost deschisă larg și a sângerat până recent, au urmat ani dificili în care nu știam să vorbesc despre mai nimic altceva. De prin 2017 m-am prins de cum funcționează mecanismul traumei și am început să gust din nou viața, în afara acestor trăiri greoaie. Rana a început să se închidă și cu ea, subiectul traumei a trecut pe plan secundar.

Având în vedere pasiunea ta pentru fotografie, spune-mi cum ar arăta imaginea care ar descrie cel mai bine perioada copilăriei tale?

Având în vedere că în ciuda copilăriei dificile, imaginația a fost stârnită și întreținută în acea perioadă, ar trebui să aleg două imagini pentru a exprima această bipolaritate.

Îmi pare rău că nu am imagini fizice aici cu mine, ambele sunt la Constanța. Una ar fi cu bradul de Crăciun, în care eu și sora mea suntem coreografiate de mama să îi arătăm tatălui cât de bine ne este în România acasă cu mama (deși nu ne era bine) – sora mea prestează zâmbetul necesar, eu nu.

A două imagine ar fi de fapt două imagini: una când eram mică mică, 3-4 ani, în grădina de legume a bunicilor – mă uit la aparatul foto și mă strâmb, ceea ce fac până în ziua de astăzi în prezența unui aparat foto. Iar cealaltă, făcută la un deceniu distanță, o imagine relativ serioasă ca expresie facială, dar în același spirit ștrengar – mă aflu cățărată pe o creangă, îmbrăcată în pantalonii mei preferați, niște jeanși roșii, cu adidași cu luminițe la spate și o freză scurtă, cu părul tuns aproape de piele, ca un băiat.

Daniela la nunta surorii ei, Gabi, împreună cu tată lor, în iunie 2015

Știu că ai o soră, cum arată relația voastră? Ea trăiește tot în America?

Am o soră care trăiește în Los Angeles cu soțul ei. Am avut o relație tensionată cu ea, de curând am început să vorbim din nou, după o pauză de mai bine de doi ani, așa că aș prefera să nu vorbesc despre relația dintre noi, este un subiect încă fragil.

Spui că ți-ai găsit locul în New York, de ce?

Iubesc New York-ul! Sunt îndrăgostită de New York de la 19 ani. Mi-am dedicat jumătate din viața mea iubind acest oraș. O fire neastâmpărată și obsesivă este înclinată să iubească ceva (un subiect, un oraș, un autor) o vreme, după care să părăsească acel ceva fără să se mai uite în spate. Cam așa funcționează interesul meu în aproape orice, exceptând New York-ul. Este singurul oraș la care mă gândesc ca și cum ar fi o persoană și mulți împart acest sentiment.

De câțiva ani buni încerc să incapsulez cum și de ce mă atrage încă, după atâția ani, și nu am un răspuns concret. Am adunat doar frânturi: în New York există extreme, de la excelență la cea mai mondenă, de la lux extrem la simplitate sublimă.

Fluxul de oameni este constant, ca un râu care curge fără să țină seama de tine și asta îmi place cel mai mult – este de fapt râul care te transportă dincolo de nevrozele personale și îți aduce aminte că nu existăm ca indivizi, ci suntem un întreg în flux continuu (un remediu mai bun pentru depresiile de tip narcisic nu îmi imaginez) – important este să ieși din casă și să tragi o gură de aer în Manhattan.

Nu mai știu unde am citit, acum mulți ani, că anumite orașe pregătesc mediul propice pentru anumite trăiri: boeme, cinice etc. Boemia de tip New Yorkez trăiește și a rezistat în ciuda tuturor schimbărilor masive prin care trece orașul în ultimii 10 ani. Cinismul românesc nu își are locul în NY și mă bucur că pot trăi în fantezie aici, nu numai între cei patru pereți pe care îi numesc acasă, dar și în afara casei. Există locuri aici efectiv închipuite de cineva, un designer excentric, un arhitect boem, un chef bucătar inspirat, un coreograf talentat, locuri care te fură din mondenul plictisitor și te plasează în imaginație, fără a te răpi pentru totdeauna. Aceste locuri nu te blochează, mai degrabă te îmbie să gândești și să creezi altfel. Aici nu există „normal”, găsești orice tip de om și orice tip de experiență aproape la orice oră, important este să știi ce vrei.

Daniela Groza
Daniela Groza la prima încarnare a proiectului BE KIND FOR REAL, la galeria Emmanuel fremin din Chelsea, NY, în 2014

Cum ai ajuns în orașul care nu doarme niciodată?

Am venit în New York la 19 ani cu banii de pe o bursă de la facultate. Am bătut străzile acestui oraș ani de zile ca turist, să mă aclimatizez, să mă asigur că este ce vreau și am nevoie. Este, până la urmă, o nevoie, o necesitate.

Orice alt oraș în care am trăit: Chicago, Oakland, Berkeley, San Francisco, Florența sau chiar Bucureștiul meu drag, nu mi-a întreținut spiritul viu la fel cum o face orașul acesta.

De-abia la 29 de ani am reușit să mă mut aici definitiv. Este un capitol epic în viața mea, un capitol care a schimbat aroma vieții într-o aromă dulce, binevenită. Dar țin să menționez, din 2016 îmi împart timpul între București și New York, fără ambele viața ar fi mult mai puțin interesantă.

Povestește-ne puțin despre viața ta aici? Cât de greu este să trăiești într-un oraș în care competiția este atât de acerbă?

New York-ul este într-adevăr intens și în nici un caz nu este mirajul la care mulți visează când citesc despre el sau îl văd în filme. Într-adevăr, NY-ul poate fi ca în filme, poți da nas în nas cu Patti Smith sau Fran Leibovitz în Soho, dar asta nu depinde de oraș, ci de tine.

Daniela Groza: Noi artiștii suntem notorii pentru „autosabotarea” la care ne supunem, suntem și vom fi săraci mult timp de aici înainte, deși ne dorim să trăim în frumusețe, cu un venit din care să ne putem hrăni și fizic și psihic. În limbajul capitalist, „alegerea” de a fi artist este egală cu tortura unei morți lente și dureroase. Dar nu trebuie să fie așa, și revin la imaginația invocată mai devreme: aici se învață disciplină, acceptare, resemnare și dragoste.

Orașul trebuie iubit nu pentru ce îți poate oferi ție personal, ci pentru ceea ce deține deja pentru tine și ceilalți, lucrurile de care te îndrăgosteșți în afara tumultului interior. Este ușor să aflăm că Y are 19 ani și e deja pe panourile din Times Square, dar o analiză mai adâncă poate revela adevăruri subtile care ajută la resemnare, cum de pildă că Y e din NY de multe generații (bonus!), că părinții lui Y lucrează în același domeniu (bonus!), cum Y a mers la o școală unde se cunoștea cu Z, un alt wunderkind (bonus!). Auto-critică și comparațiile cu Y și Z nu își au locul în NY, altfel înnebunești și, în cel mai frumos caz, pleci.

Am avut norocul să mă nasc săracă și departe de acest vacarm capitalist, așa că nu am puncte de referință clare în ceea ce privește „succesul”. Momentan mă bucur enorm, enorm! să am un acoperiș deasupra capului și o bucătărie în care pot să gătesc. A, și telefonul – pentru fotografie!

Sunt recunoscătoare pentru minunatul telefon cu care pot face poze oricând, oriunde!

Sunt recunoscătoare pentru accesul la o muncă ce-mi place (țin să precizez că timp de câțiva ani nu am avut nici casă cu bucătărie a mea, munca era precară și bugetul de trai zilnic era de o supă/zi).

Daniela Groza
Daniela și una dintre mașinile pe care le conduce pentru UBER, poză făcută în 2019

Mai faci Uber?

Conduc pentru UBER/LYFT de aproape 5 ani și deși ar fi superb să pot petrece cele 50-60 ore de muncă săptămânale undeva în studioul meu în Brooklyn, măcar am 9 ore ale mele zilnic să fac un ban să pot trăi celelalte 15 ore așa cum vreau eu. Acum îmi permit să fac asta și o definiție mai bună a raiului nu cred că există.

Am făcut într-adevăr rai din ce am, dacă se ivește ceva mai strălucitor în viitor, nu știu și nu vreau să mă gândesc prea mult, momentan lucrez la a fi prezentă.

Spui că întâlnești zilnic tot felul de oameni din toate colțurile lumii, cu tot felul de povești, dar care a fost cea care te-a impresionat cel mai mult?

Poveștile pasagerilor îmi întrețin curiozitatea pentru ceea ce înseamnă să fii om, iar admirația pe care o am față de oraș este reînnoită zilnic prin peisajele diferite vizionate. Nimic nu este la fel niciodată, nici cerul, nici soarele, nici luminile nopții, nicio istorie, niciun personaj.

Am adunat atâtea povești, mi-e greu să dedic spațiu unei singure povești aici, toate sunt minunate, dar depinde, bineînțeles, cu ce fel de ureche le asculți. Acum câțiva ani m-ar fi impresionat o renaștere personală senzațională (am întâlnit un fost asasin reformat, din Guyana, a urcat în mășină cu fiii lui și mi-a povestit despre cum a fost asasin de profesie înainte de a împlini 20 de ani). Zilele astea ascult mai bine pe cineva care proiectează acea resemnare rațională și detașarea de falsă spiritualitate care ne înconjoară, de pildă, cineva cu un simț al umorului bine dezvoltat, matur – un domn cam pe la 70 de ani, a urcat în mașină cu familia lui, vizitau NY-ul dintr-un oraș mic. A început conversația cu o glumă, o referință intelectuală pe care am gustat-o cu plăcere și a terminat-o pe un ton atât de lejer și cald, mai că aș fi ieșit cu ei la cină. Nimic extraordinar, dar pentru urechea mea de acum, a fost extraordinar.

În 2012, Daniela cu vecinele din satul Halmagel pe care le fotografiază aproape anual de atunci

Te gândești să te mai întorci în România? Știu că ai avut acest gând acum ceva ani.

M-am gândit să fac asta și în România, să conduc și să primesc la schimb istorisiri care de care mai înviorătoare, mi-am flexat imaginația atât de tare încât, după ce am închiriat un apartament la Bucureșți cândva în 2016, am căutat orice fel de job să rămân acolo. Rezultatul a fost o mare spaimă. După o ședere de aproape 7 luni în România și câteva oferte de muncă, am renunțat la visul de a rămâne permanent în țară. Știu că dacă las NY-ul acum, nu mă voi putea întoarce niciodată și asta m-a întristat teribil de tare.

Daniela Groza: Formula câștigătoare a fost să petrec 8-9 luni în NY, să lucrez, să iubesc și să strâng bani aici și celelalte luni să le petrec în micul rai de pe Strada Mântuleasa, unde închiriez o garsonieră de aproape 3 ani de zile.

Cum a luat naștere proiectul Be Kind for Real prin care ai reușit să donezi nu mai puțîn de 10,000 de dolari?

BE KIND FOR REAL are nevoie de un român!

Proiectul e un amalgam de realizare personală și creație artistică, îmbină un misticism de care eram amorezată acum câțiva ani, cu un simț rațional și umoristic puternic, cu picioarele pe pământ, care îi menține vitalitatea și prospețimea. Și mai e și aspectul rebel, ieșit din normă, fără de care nu ar fi ce este – un „live/life performance”.

Evoluează în același timp cu mine, nu are nimic fix în afară de mesajele care apar pe tricourile BE KIND FOR REAL – dar tricourile nu se vând singure, tricourile se vând datorită acestui tip de trăire cameleonică.

Daniela Groza: Mutarea mea la NY a coincis cu trecerea, metafizic vorbind, de la o tristețe prelungită, la o viață gustată din plin – este condiția convalescentului despre care s-a scris mult, până și Nietzsche are un poem undeva despre asta. Orice transformare are la bază o realizare fundamentală, urmată de o rupere fundamentală de trecut. Realizarea a fost că eram sătulă să fiu tristă, iar ruperea s-a produs în urma unui vis, pe care eu l-am interpretat ca fiind aievea, adevărat: visul era despre bunătate.

După doi ani de la mutarea în NY, primul pas spre viața trăită așa cum îmi imaginasem un deceniu întreg a condus la prima mea expoziție foto în NY, unde am ales să expun și textul BE KIND FOR REAL, încadrat într-un cerc de 2.5 metri.

Evident că proiectul și-ar fi găsit sfârșitul o dată cu închiderea expoziției, și, simțind că am ceva extraordinar în fața ochilor, am început să investighez moduri în care pot menține în viață mesajul. Două idei s-au coagulat în decurs de câteva luni: prima a fost să creez tricouri BKFR, să le vând și să donez 10% din profit, în acest fel răspândind mesajul proiectului.

A doua idee a invocat ezoterismul din care se născuse BKFR, acel vis, acea stare. Am decis pe loc că vreau să reprezint bunătatea – KINDNESS, ceea ce a însemnat că nu va exista niciodată un punct fix pentru proiect. Nu sunt un brand și nu folosesc marketing tradițional pentru proiect pentru că eu, fundamental, nu sunt așa. Am încercat să vorbesc despre kindness și am reușit la început, dar după o vreme m-am plictisit pe mine însămi și am dus proiectul în altă direcție, cea a trăirii. Această libertate de expresie, caracteristică trăirii cameleonice, este ceea ce îmi menține interesul în proiect.

Daniela Groza
Daniela Groza și pasiunea ei pentru gătit: prima pâine de casă cu maia (rue sourdough)

Dar de unde și până unde tricouri? Și de ce te-ai decis să donezi o parte din bani?

Lucrasem deja în modă și știam că este mult mai ușor să propag un mesaj prin haine decât prin șederea într-o galerie. Iar dacă la început am vândut cinci tricouri într-un an și am donat mai mult din banii personali decât din ceea ce strânsesem din tricouri, acum vând câteva sute de tricouri pe an și donez 50% unei familii din București. Lucrez cu ei de aproape patru ani de zile și este o bucurie să cunosc această familie și să știu că nu eu, ci noi toți, cei care purtăm tricourile, ajutăm la îmbunătățirea condiției de viață ale unui seamăn.

În plus de asta, de fiecare dată când sunt în țară, mă întâlnesc cu oricine cumpără un tricou – doritorii sunt invitați la mine acasă și stăm la cafele, prăjituri de casă, și povești, câteodată și 10 ore. Aici reușește proiectul, în această sinceritate și rebeliune de a fi ceea ce sunt eu, noi, în schimbare continuă.

Dar când ai învățăt ce înseamnă activismul?

Nici nu știu dacă pot cocheta cu acest cuvânt – „activism”. Sigur că sunt activistă, dar nu impun și nu invoc mase de oameni să creadă în bunătate, este de ajuns să cred eu. Cine cumpără un tricou BKFR ajută concret un artist, pe mine și o familie care se bucură de sprijinul nostru. Nu am pretenția de a schimba pe cineva în mai bine sau de a deschide cuiva ochii către bunătate, dar mă bucură enorm schimbul de povești când am ocazia să primesc oaspeți acasă.

Mai ții minte prima faptă bună pe care ai făcut-o?

Ca un prim act de bunătate, am ajutat o prietenă acum mulți ani, la Constanța. Aveam adidași de firmă din America și câțiva dolari lunar din alocație de la tata. Colega mea avea nevoie de adidași și de un ajutor monetar temporar – nu mi-a cerut direct ajutorul, dar am simțit-o și i l-am oferit.

Nu am simțit nimic vis-a-vis de acest gest, în sensul că nu mă aplaudam personal, dimpotrivă – cum am ajuns acasă și au aflat mama și sora că mi-am donat adidașii și am împrumutat bani colegei mele, am fost certată, bătută și pedepsită.

Înțeleg de ce ai mei erau supărați, nici noi nu aveam toate cele necesare, dar mi se părea absolut evident și corect acest gest de a împărți ceea ce am în plus cu cineva care are mai puțin. Până și colega s-a supărat pe mine pentru că simțea că acum îmi datorează și ea un gest de bunătate și nu se simțea în stare. Nu a vorbit cu mine toată vara, am fost devastată, întoarsă pe dos de toată povestea.

Daniela și Lily (partenera ei) în Florida de Crăciun, în 2018

Iubești?

Da! Deși mi-a trebuit mult timp să înțeleg ce este dragostea pe bune. Încă învăț.

Ești fericită?

Refuz acest cuvânt în orice vocabular, cred că mai mult dărâmă decât crează. Dar las o imagine aici care sper că ilustrează ceea ce simt:

Daniela Groza
Daniela în apartamentul pe care îl închiriază în București din 2017 – portretul face parte din seria JOY care poate fi văzută și pe site-ul ei

Și, ultima întrebare, Daniela Groza, ce ar trebui să facă România ca să te convingă să vii înapoi?

Sunt mulțumită cu traiul nomadic pe care îl am, nu pot alege între o țară sau alta pentru că nu este vorba despre țară de fapt, este vorba despre două fantezii complet diferite și absolut necesare – în România gust fantezia frumosului trăit în comun cu prietenii mei, în NY trăiesc în fantezia căldurii relației cu partenera mea sau afundată în cărți și rețete, peisaje și trăiri solitare.

Un mecena nu m-ar deranja însă 🙂

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO