În spatele unui vis mare, stă un om mare pentru că atunci când înălțăm către Univers o dorință, de cele mai multe ori ni se îndeplinește, mai ales dacă am oferit credință și am depus efort. Mai sunt și oamenii potriviți care încurajează, care sprijină și care reușesc să scoată la iveală cele mai incredibile părți din om. I s-a dovedit și dascălului Laura Felea, care glisează perfect între atribuțiile de serviciu cu cele de acasă, deși recunoaște că și în weekend este conectată la activitățile de la Palatul Copiilor din Tulcea, unde este director pe funcție.
Nu se desprinde prea mult de ce se întâmplă la serviciu, dar nu se plânge deloc. Poate că iubește prea mult ceea ce face. Nu întotdeauna a fost pe această funcție, de meserie fiind profesor de istorie, unul care a descoperit această disciplină în sânul familiei, iar curiozitatea a îndreptat-o să urmeze studiile pe domeniu. Să fie o bucată din sistemul educațional a venit natural. „Doamna” și-a dorit mereu să fie, chiar dacă, pe când avea 19 ani neîmpliniți, o ușoară teamă a cuprins-o de ce avea să întâlnească din ipostaza de profesor.
Pe când era elevă, directoarea Laura Felea nu a fost de 10, însă a plecat la drum în viață cu valori mai importante pe care, la rându-i, le transmite generațiilor care-i trec prin mână. Face și voluntariat de două decenii și consideră cu tărie că fiecare dintre noi are ceva ce poate să dea celui de lângă el și astfel predă zilnic lecția generozității, altruismului și implicare activă în viața comunității.
Laura Felea: „De când mă știu mi-am dorit să fiu doamna”
Îmi pare bine de cunoștință, Laura! Știm rolul tău din societate, dar cine ești tu acasă? În ce ipostază te găsesc?
Laura Felea: Și acasă, ca și în viața profesională, sunt Laura. Un om simplu, echilibrat (vreau să cred), cu calități și defecte. Acasă mă găsiți citind, făcând prăjituri, făcând voluntariat, petrecând timp liber în natură. Nimic spectaculos.
Cum reușești să glisezi între atribuțiile de acasă și cele de la serviciu? Cum le împaci?
Vreau să cred că reușesc să le țin în echilibru, dar deseori conștientizez că petrec mai mult timp cu atribuțiile de serviciu. Activitățile de la Palat se desfășoară și în weekend, astfel încât sămbetele mele sunt cu copiii în Palat, dar încerc să am duminicile doar pentru mine și pentru cei dragi. Am încercat să îmi țin viața privată separată de cea profesională, de cele mai multe ori am reușit.
Reușești să te detașezi de tot de serviciu sau ești conectată mereu?
Sincer, nu prea reușesc. Deși îmi repet că problemele de la serviciu ar trebui să rămână la ușă, deseori le aduc acasă. Am telefonul tot timpul deschis și răspund la el, deși mi-am învățat apropiații că este de preferat (și cred că și de bun simț) să nu ne deranjăm între ora 21.00 și ora 9 decât ”dacă arde”, așa că, dacă sunt sunată, răspund, căci bănuiesc că ”arde”. Așa cum spuneam, duminica e o zi care încerc să fie a mea, și una-două săptămâni de concediu pe an. În rest, chiar dacă sunt în concediu, dacă sunt în oraș, mai trec câte puțin pe la Palat.
