Căutare

Share this article

Alex Tocilescu (39 de ani) este copywriter la Graffiti BBDO, fiul unuia dintre cei mai mari şi mai exotici regizori de teatru din România (Alexandru Tocilescu – „Toca”, cum îi spuneau apropiaţii), şi stăpânul, pardon, servitorul supus al celor trei pisici arogante şi acide: Ursula, Cici şi Jiri (se pronunţă Irji). Acide la vorbă, fireşte şi nu ştiu exact cine pe cine a făcut celebru pe facebook, acolo unde îl urmăresc pe Alex Tocilescu cu plăcere: el pe cele trei pisici, sau pisicile pe el. Pe scurt, mecanismul este următorul: Alex le fotografiază în diverse ipostaze, apoi le atribuie un dialog în care, de obicei, îşi umilesc stăpânul (vorbesc foarte urât cu el, câteodată, să ştiţi).

Cum nu am putut să le iau interviu celor trei feline (cred că ar fi ieşit ceva demn de Times New Roman), i-am pus întrebări stăpânului cu care am vorbit despre tatăl lui, despre proteste şi implicare în viaţa cetăţii, despre Germania unde a copilărit, despre Gabi Firea şi publicitate.

Scriitor fără voie (primele texte au fost trimise de către tatăl său Denisei Comănescu, redactor la Polirom acum 12 ani, care a considerat că sunt bune şi… le-a publicat), muzician din pasiune (a înfiinţat în 2010 trupa Aeroport) creativ din naştere şi vocal în ceea ce priveşte politica, rezistenţa, primăriţa… A lucrat în presă o vreme, ajungând în publicitate aşa cum se întâmplă de obicei: printr-o ofertă de job.

Pisicile lui Alex Tocilescu

Ce e cu pisicile acestea portocalii ale tale?

Nu sunt toate trei portocalii, una e gri cu pete portocalii.

De ce ai ales să le faci „vorbitoare”?

Eu, ca şi mulţi proprietari de pisici, îmi imaginez ce gândesc ele despre noi şi în relaţie cu noi. Şi m-am gândit să scriu aceste semi-dialoguri imaginare, presupuse, pentru că fiind trei şi fiecare având personalitatea ei, pare că au ceva de spus mereu. Nu sunt dialoguri legate de politică, ci mai degrabă de relaţia dintre stăpânul pisică şi supusul om: de ce nu mi-ai dat de mâncare?, de ce m-ai deranjat?, adu-mi o mierlă, probleme dintr-astea de-ale lor…

„Cetăţeanul” Alex Tocilescu

Ai plecat în Germania când erai mic împreună cu familia ta. Povesteşti undeva de prima zi când ai intrat într-o clasă din şcoala germană unde nu înţelegeai nimic. Nu ştiai limba…

Da, mi-a luat un an ca să învăţ limba. Oricum, ştiu suficientă germană cât să fiu luat de neamţ, deşi nu sunt blond cu ochii albaştri, dar ceea ce mi-a lipsit acolo a fost cultura primilor ani. Adică am o cultură românească, dar am căpătat o mentalitate germană. Nu am citit poveştile cu care ei au crescut, nu ştiu personajele despre care vorbesc, cum vorbeam noi despre „Cireşarii”, despre „Amintiri din copilărie”, „Contele de Monte Cristo” sau ce mai citeam noi în copilărie.

Ai copilărit şi trăit în Germania, în America. În final te-ai întors în România de unde, iată, acum, multă lume pleacă… Nu te gândeşti să pleci şi tu?

Situaţia generală e de aşa natură încât, sigur, e tentant să pleci, dar dacă ai fost deja plecat, nu faci decât să repeţi o experienţă pe care ai avut-o deja.

Dar nu ai trăi mai liniştit?

Ba da, sigur că da. Dar pe mine mă distrează încă foarte mult România! Oricum, când m-am întors, după 20 de ani, m-am întrebat cum va fi pentru mine viaţa aici. Dar nu am considerat că trăiesc aici şi nu consider în continuare că trăiesc aici, mi se pare şi azi că e o glumă. Mă împiedicam de toate absurdităţile astea cotidiene şi râdeam. Acum mi-a mai pierit râsul, pentru că sunt un cetăţean al României şi am început să conştientizez asta. În Germania funcţionează tot! Sistemul te ajută, îţi simplifică viaţa. Aici, nu. Cu toate astea, m-am obişnuit aici şi îmi place oraşul în ciuda lui însuşi, chiar.

Chiar în ciuda Primarului General, Gabi Firea, al cărei „fan” declarat eşti…

Oh, da, aş vrea să mă întâlnesc odată cu ea, să-i spun cât o admir… Mi-a venit chiar o idee la un moment dat, pornind de la o grupare de dizidenţi din Polonia, „Alternativa Orange”, care pe vremea comunismului şi a dictaturii, au ales ca formă de protest, să troleze statul. Şi una din acţiunile lor a fost să împartă hârtie igienică pe stradă. Ce le putea face? Ce era ilegal în asta? Categoric, era subversiv, că nici la ei nu se găsea hârtie igienică, dar nu încălcau nicio lege! O altă acţiune care mi-a plăcut la nebunie a fost că la o paradă comunistă, şi-au făcut pancartele lor cu Lenin, desenat de mână, deci desenat prost! Poliţia a intervenit pentru că era evident că îşi bat joc de stat, dar ei au răspuns că era felul în care îşi manifestau dragostea faţă de tovarăşul Lenin, desenându-l cu mâna lor. Nu au avut ce să le facă.

Şi asta te-a inspirat să…

Să organizez o acţiune pro-Firea. Să ne adunăm câteva sute de persoane în faţa Primăriei, să o aplaudăm să îi spunem cât de mult ţinem la ea, să avem buchete de flori în mână, să scriem mulţumiri… Pentru că protestul în cazul ei nici nu se poate face altfel. În fond nu a greşit cu nimic, fiindcă nici nu a avut prea mult timp la dispoziţie să greşească, dar felul ei de ţaţă generează idei şi pofta de batjocură.

Ce are azi lumea pe minus şi ce are pe plus?

La minus sunt liderii. Lipsesc liderii. La plus este faptul că ieşim în stradă şi ne implicăm, dar implicarea se termină duminica la 10 seara, după care mai e ceva pe facebook şi atât. Cred că ar trebui mai mult. Implicarea efectivă, în politică, în partide. Ştiu, nu e cool, dar e necesar. Ce mai lipseşte lumii de azi? Tovărăşia aia de altădată, găştile mari, solidaritatea care îi făcea pe oameni să se simtă bine unii cu alţii fără să facă mare lucru pentru asta…

Foto: Laszlo Raduly

Publicitarul Alex Tocilescu
Talentat eşti, fiindcă înţeleg că în lumea asta „nebună” şi critică a publicităţii eşti considerat un adevărat talent! Şi nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că printre clienţii tăi se numără… Fashion Days?! Ce treabă ai tu cu moda?

Concuram cu mai multe agenţii pentru acest client şi în pitch au venit de la toate celelalte agenţii numai fete, în timp ce de la noi am fost eu şi un băiat care numai fashionişti nu suntem. Asta a atras atenţia – alături de ceea ce am prezentat, bineînţeles. Ni s-a părut foarte interesant să lucrăm pe ceva ce nu avea legătură cu felul nostru de a fi. În final este vorba despre a vinde modă, adică de marketing, care este un business serios.

De ce sunt atât de multe reclame proaste?

Când vorbeşti cu oamenii adeseori cauţi cel mai mic numitor comun. Şi atunci spui hârtia igienică este moale. Nu mai exprimi şi alte atribute: că e făcută din eucalipt, că are trei straturi… Aşa se face şi afară, e o categorie de produse care aşa se comunică.

Publicitatea mai este o artă?

Eu sper că nu e o artă, căci dacă ni se urcă la cap că suntem artişti, după ce ni se urcă la cap că suntem „morali”, serios, nu e bine! Noi ajutăm la vânzarea de produse. Punct.

De unde te inspiri?

De la caz la caz. Ca publicitar ar trebui să cunoşti oamenii şi societatea. Dar, uitându-mă în jur, şi văzând că mulţi se bazează pe cultura de masă (seriale, muzici etc.) atunci nu e rău să te apuci să citeşti, pentru că s-ar putea să fii singurul din cameră care o face…

Care e cel mai bun copywriter?

Shakespeare, pentru că a reuşit să spună în 6 cuvinte ceea ce toată planeta asta citează de sute de ani încoace, de la „a fi sau a nu fi”, până la „e ceva putred în Danemarca”.

Regizorul Alexandru Tocilescu. Foto: Elena Crăescu pentru Ziarul Metropolis

Alexandru Tocilescu – tatăl

La prima vedere semeni foarte mult cu tatăl tău. La a doua mai semeni? El era un tip boem, cinic… Aşa îmi aduc aminte de el…

Când trăieşti cu un om boem cum a fost el, observi şi părţile mai dezavantajoase ale boemiei, aşa că sunt mai puţin boem decât a fost el. Cinic, da… Nu încerc, însă, să-l copiez, ştiu că semăn din multe puncte de vedere. Intelectual din păcate nu, pentru că el era mult mai cult…

În general, băieţii care au taţi celebri şi puternici au şi relaţii cu ei demne de povestit. Nu ai vrut să devii şi tu regizor ca el?

Nu. Deşi era tentant, da, recunosc, pentru că mi se părea că nu face nimic. Ce făcea? Pleca dimineaţa la 11, venea seara la 6, nu povestea niciodată că ar făcut ceva acolo unde a fost. Veneau apoi pe la noi o grămadă de oameni, actori, scenografi, compozitori, stătea de vorbă cu ei… Asta să fie munca?, mă întrebam eu. Se culca la 4 dimineaţa, ducea o viaţă plăcută, boemă. Târziu am realizat ce face. Am văzut, de pildă, Antigona, toate repetiţiile cap-coadă; mă duceam la Bulandra, unde în curte se puneau nişte pături şi Besoiu juca table cu Pittiş, tata zicea „hai să facem ceva, că e târziu”. Mie nu mi se părea nimic obositor: mă uitam la ei – aveam 15 ani – şi nu mi se părea că făcea vreunul dintre ei vreun efort deosebit. Asta până la Casa Zoikăi (spectacolul Casa Zoikăi, de Bulgakov s-a jucat în 2009 la Teatrul de Comedie – n.r.) când l-am văzut pe tata vorbind cu scenografa Vanda Sturdza despre costume, decoruri… ea a venit la tata cu un rucsac în spate în care avea caiete, schiţe ale costumelor, ale decorurilor, se discuta despre detaliile unei canapele care ar fi putut fi în Rusia anului 1932, despre ce era potrivit, ce nu, şi am înţeles că nu era o treabă uşoară ce făcea. Oricum, eu am rămas într-un cerc de oameni interesanţi, plini de umor, am crescut între ei, asistând la tot felul de discuţii… Îmi aduc aminte mai ales de verile anilor ´80 la 2 Mai, când, timp de o lună şi jumătate era o atmosferă pe care generaţia mea nu cred că o va putea crea vreodată, de libertatea (pe care noi nu o apreciem ca ei), de umor, de cultură… Multă vreme mi s-a părut că generaţia lor a fost mult mai unită (mă refer la artiştii de atunci, nu generalizez). Privind retrospectiv, mi se pare că anii ´80 au fost o petrecere continuă. La noi acasă, la prietenii noştri acasă… Oricum la Revoluţie eu aveam 12 ani, deci ce îmi aduc aminte este ceea ce vedeam atunci. Ei se simţeau bine unii cu alţii, deşi condiţiile nu erau dintre cele ideale.

Atunci se rezista prin cultură, azi prin protest…

Da, noi rezistăm mai serios, ieşim pe stradă. E un grup mult mai mare care rezistă. Şi generaţia tatălui meu protesta prin muzică, spectacole, tablouri, dar era o rezistenţă subversivă. În plus, am fost la CNSAS să văd dosarul lui taică-meu. Eram foarte curios. Lucrul care m-a mirat în acest dosar era o scrisoare de-a tatei către o verişoară din Paris căreia îi povestea că ceea ce este mai nasol pentru el (în comunism, n.r.) este lipsa de informaţii din domeniul lui. Voia să ştie ce fac alţii la New York, ce se întâmplă pe Broadway, voia să aibă acces la texte despre teatru, la piese actuale… Asta îl făcea să se simtă uitat. Şi ce am mai dedus din tot dosarul lui este că nici nu prea conta disidenţa asta lor prin cultură. Erau lăsaţi să facă asta pentru că… cui îi păsa? Dacă îi arestau, veneau ambasadele, ţipau, cine avea nevoie de asta? Aşa că nici nu contau. Sau aşa părea. Sigur, era tot ce se putea face, că pe stradă nu puteai ieşi, dar era frustrant era că gesturile păreau a fi inutile.

Scriitorul Alex Tocilescu

Am citit mai tot ce ai scris şi pot spune că îmi place că, atunci când te citesc, am sentimentul că stăm de vorbă la o bere. Până la un moment dat, când scriitura o ia razna … Merge ce merge pe fir şi apoi…

Da, ştiu, se rupe… un veceu începe să vorbească, chiar se sinucide… Nu ştiu de ce se întâmplă asta… Iniţial, când m-am apucat de scris, trimiteam doar prietenilor mei textele. Era pe la începuturile internetului şi ne trimiteam unii altora ce scriam şi, la un moment dat, mi-am dat seama că unul scria mai mult. M-am ofticat şi mi-am spus că pot şi eu să scriu cât scrie el. Atunci scriam în sfera fantasticului. De fapt au şi intrat în primul volum mai toate textele de atunci. Nu aveam un motiv pentru care scriam, însă era clar că pe atunci ne dădeam mari: uite, mă, pot şi eu să scriu ce scrii tu… Nu intenţionam să publicăm, ci doar să ne distrăm, ceea ce se şi vede, probabil… nu sunt texte prea lucrate, au un stil lapidar, sec. Ziceam ce aveam de zis repede, pe ideea că trebuie să râdă celălalt. Îmi place să râd, pentru că dacă nu râd, de ce aş mai scrie?

De ce proză scurtă?

Pentru că nu am răbdare să scriu ceva mai lung şi nu am pregătirea necesară.

Ţi-ai întâlnit cititorii?

Da, la Festivalul de Literatură de la Iaşi, unde m-am dus aşteptându-mă să găsesc un public mai vârstnic, dar am avut surpriza să întâlnesc tineri, între 16 şi 20 de ani, deşi numele ăsta, de „festival de literatură” nu era prea tineresc… dar mi s-a părut drăguţ şi flatant când i-am văzut şi m-am mirat că m-au citit – pentru mi-au apărut cărţile în 2005 (Eu et al. – n.r.), 2007 (Carne crudă – n.r.) şi 2009 (Standard – n.r.).

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO