Sunt oameni pe care îi știi fără să știi că îi știi. Adică le recunoști fața, le recunoști vocea, ai văzut de zeci de ori chipul acela pe ecran sau pe afiș, dar nu ți-ai oprit niciodată privirea să te întrebi: cine e, de fapt, omul acesta? Costel Constantin era unul dintre ei. Prezent în teatru, în film, la televizor, în viața culturală a României timp de șase decenii, și totuși, cumva, discret. Genul de actor care nu fura lumina reflectoarelor, ci o folosea ca să lumineze personajul.
A murit pe 22 mai 2024, la vârsta de 81 de ani. Și a murit, spun cei care îl cunoșteau, nu dintr-o boală anunțată, nu din ceva previzibil, ci pur și simplu din lipsă. Lipsă de ea.
Costel Constantin: De la Galați, cu un gât bun pentru replici
Costel Constantin s-a născut pe 20 octombrie 1942, la Galați. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa profesoarei Beate Fredanov, în 1964. Și a debutat acolo unde nu te-ai fi așteptat: nu la București, ci la Teatrul Național din Iași, unde a jucat între 1965 și 1969, în rolul călugărului tânăr din „Beckett” de Jean Anouilh, în regia Soranei Coroamă Stanca.
Un rol mic, dar ales cu grijă de un om care știa, probabil, că în teatru nu există roluri mici. Există actori care nu știu ce să facă cu ele și actori care le umplu până la refuz.
În 1970 a venit și Bucureștiul, și Naționalul, și rolul Nick din piesa „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee. Un debut pe scena mare care anunța un actor serios, pregătit, cu știința textului în sânge.
Zeci de roluri, o singură scenă: viața
Costel Constantin a jucat în piese care acoperă aproape tot ce contează în dramaturgia universală și română. Regele Lear de Shakespeare, O scrisoare pierdută de Caragiale, Năpasta, Apus de soare de Delavrancea, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Azilul de noapte de Gorki. Nu e o listă pe care o bifezi. E un traseu prin toată durerea și toată frumusețea pe care le poate cuprinde un om pe scenă.
În film a colaborat cu majoritatea regizorilor români importanți ai epocii. Dan Pița, Mircea Mureșan, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Andrei Blaier. Filme ca „Tănase Scatiu” (1975), „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), „Buletin de București” (1982) sau „Sunt o babă comunistă” (2013) sunt dovada că Costel Constantin nu a stat niciodată locului, nu și-a ales confortul, nu a refuzat provocarea unui rol care i se părea prea dificil sau prea departe de ce știa să facă.
Ultima oară a putut fi văzut pe scenă în iunie 2023, în spectacolul „Omul care a văzut moartea”, un rol pe care l-a jucat în peste 200 de reprezentații, de-a lungul a zece ani. Titlul sună acum, cu ochii minții întorși spre ce a urmat, ca un fel de semn pe care nu l-a citit nimeni la timp.
Costel Constantin: Doi băieți care nu au moștenit scena
Costel Constantin a vorbit, la un moment dat, despre cei doi fii ai săi, cu umorul blând al unui tată care s-a împăcat cu ideea că urmașii tăi pot fi complet altfel decât tine.
„Fiul meu cel mare, care are 54 de ani acum, l-am luat într-un film, să facă figurație, pe când avea opt ani, în «Întoarcere la dragostea dintâi», dar nu i-a plăcut niciodată actoria, n-a fost atras. I-a plăcut medicina, iar acum este un chirurg excelent. Cel mic, Tudor, îmi spunea că-l doare gâtul când citește. Citea cu mușchii. Așa că el a făcut rugby, a jucat zece ani în Franța și a fost căpitanul Naționalei, în urmă cu 20 de ani. Are 49 la picior, 1,98 înălțime și 130 de kilograme. Vi-l imaginați!”, povestea actorul, cu zâmbetul în voce.
Vlad, chirurg. Tudor, rugbist și om de afaceri. Niciunul pe scenă. Și totuși, ceva din felul în care tatăl lor vorbea despre ei trăda o mândrie curată, fără rezerve.
Mihaela, femeia fără de care nu se mai regăsea
Dacă vrei să înțelegi cine a fost Costel Constantin ca om, nu ca actor, trebuie să vorbești despre Mihaela. Soția lui, cu care a trăit aproape cinci decenii. Femeia care îl însoțea peste tot, la teatru, la repetiții, oriunde mergea. Nedezlipiți, spun cei care i-au cunoscut.
Mihaela a murit cu aproape un an înainte ca și el să plece. Și ceva în el s-a rupt atunci, vizibil pentru toți cei din jur.
„El suferea cumplit după Mihaela, soția sa. Nu știu dacă avea și o depresie, cert este că eu cred că de asta a murit, de dorul ei. Spunea că nu mai este el de când ea a murit. Nu se mai regăsea!”, a mărturisit jurnalista Ioana Mandache, cu o zi după ce aflase vestea.
Rămăsese singur pe lume. Și singurătatea aceea, concretă, fizică, nu metaforică, l-a ros pe dinăuntru mai tare decât orice boală cu nume.
Costel Constantin: Teatrul Național a anunțat plecarea lui cu „adâncă tristețe”
„Cu adâncă tristețe anunțăm trecerea la Veșnicie a marelui actor Costel Constantin, un coleg minunat, un artist desăvârșit, cu o lungă și prodigioasă carieră atât în teatru, cât și în film, cu zeci de roluri memorabile!”, a scris Teatrul Național București pe pagina sa de Facebook.
Cuvinte frumoase. Corecte. Și totuși, insuficiente, cum sunt întotdeauna cuvintele în fața unui om întreg care tocmai a dispărut.
Costel Constantin a jucat moartea pe scenă de sute de ori. A privit-o în față, a interpretat-o, a îmbrăcat-o în replici și în lumini de scenă. Și când a venit cu adevărat, probabil că nu l-a surprins. Poate că nici nu i-a fost frică.
Frica lui fusese alta: să rămână fără ea.
Citește și: Viața lui Alexandru Arșinel: actorul din Dolhasca, între scenă, prietenii celebre și controverse
Foto: Facebook
