fbpx

Căutare

Share this article

Răzvan Nedu are 24 de ani, este căpitanul Lotului de Paraclimbing român, antrenor de cățărat și probabil cea mai importantă voce ce militează pentru independența copiilor cu dizabilități.

S-a cățărat prima dată la 19 ani și de atunci a bifat toate aceste realizări. Întrebat „cum ar fost posibil?”, mi-a spus că fiecare are ritmul lui de evoluție, însă el are ceva mai mult: dorință, pasiune și încredere că lucrurile se schimbă. A fost crescut într-o familie care i-a spus de mic că el are șanse egale cu ceilalți, ceea ce i-a insuflat încredere. Când a descoperit însă înălțimile pereților de cățărat a realizat că acest sport a reprezentat cea mai bună terapie pentru el, dovadă fiind rezultatele. Are o soră care are aceeași dizabilitate, dar care, la fel ca și el, e independentă.

Cel mai mare vis al lui Răzvan Nedu este ca într-o bună zi să se ciocnească pe stradă de cât mai mulți nevăzători, lucru imposibil azi deoarece statistica arată că 9 din 10 nu ies din casă neînsoțiți. El știe că doar oferind experiența lui drept model, într-o bună zi schimbarea va veni și mentalitatea se va schimba.

Răzvan Nedu pe Mont Blanc

Răzvan, vorbește-mi despre Climb Again. Cum a apărut această sală de cățărat?

Nu pot să spun că sala aceasta e a cuiva, e sala Climb Again, a noastră, a tuturor celor care facem terapie prin escaladare pentru persoanele cu dizabilități, e cumva sala beneficiarilor. Noi suntem doar cei o administrăm și avem grijă de ea. Administratorul principal și omul care a inițiat proiectul Climb Again este Claudiu Miu, cel care îmi este și antrenor. El se ocupă cel mai mult de managementul organizației și de strângerile de fonduri.

Sala aceasta e cumva acel „acasă” unde vin foarte mulți oameni și unde toți învață lucruri noi.

Tu când te-ai alăturat acestui proiect?

ONG-ul  există de vreo șase ani, iar eu m-am alăturat organizației de vreo patru ani și jumătate. Inițial am fost beneficiar, iar apoi am devenit parte din proiect.

Când am cunoscut Climb Againe, asociația a organizat o caravană mobilă cu care a mers prin școlile speciale. Caravana a ajuns și la mine la școală și astfel am descoperit sportul acesta. Am fost invitat de Claudiu și de alți membri ai echipei să văd cum e la cățărat și de atunci nu am mai plecat.

Câți ani aveai?

Aveam vreo 19 ani și învățam la Liceul tehnologic Regina Elisabeta, o școală pentru copii nevăzători. Acolo am făcut și o postliceală de asistent de balneo-fizio-kinetoterapie, am profesat și în acest domeniu, iar în prezent sunt instructor de cățărat.

În numai patru ani și jumătate tu ai devenit și campion și antrenor?

Fiecare evoluează în ritmul lui 😀. Asta cu campionul e greu de zis. Colegul meu, Cosmin Candoi este campion mondial, eu sunt doar căpitanul lotului și am anumite medalii obținute. Încă nu sunt campion mondial, îmi doresc asta și mă antrenez pentru acest lucru, dar mai am de muncă. Nu mă înspăimântă, îmi place, mă antrenez de cinci ori pe săptămână și fac progrese.

Ce au spus ai tăi când ai venit prima dată la sală? Nu li s-a părut periculos?

Nici nu mai știu dacă le-am zis că mă duc. Le-am spus că m-am cățărat pe panou în curte, dar nu mai știu dacă le-am zis că mă duc la o sală de cățărat să văd cum e la o înălțime mai mare. Ce știu e că mi-au spus: „ai grijă”, expresie pe care o folosesc de fiecare dată când ies pe ușă, mai ales când știu că fac ceva mai ieșit din comun față de activitatea mea de zi cu zi. Acest „ai grijă” apare când mă văd și cu julituri sau alte lucruri, inevitabile în viața de sportiv. Toată lumea se mai lovește, se mai julește în timpul antrenamentelor, iar eu cum nu văd, apar mai des accidentele.

Răzvan Nedu la Campionatul Mondial de cățărat din Franța

„Ai grijă” acesta e un fel de „Te iubesc, pa!”? 😀

Exact! 😀. Uneori e însoțit și de: „Nu mai bine stai tu acasă? De ce trebuie să te duci?”. Eu am încercat să-i învăț pe ai mei, la fel cum încerc să-i învăț pe toți cei cu care intru în contact că escalada e un sport foarte sigur atâta timp cât o faci cum trebuie. Dacă o faci ca la carte, riscurile de accidentare sunt foarte mici. Practic, ca să-ți faci o idee, fotbalul sau fotbalul american sunt considerate mai periculoase pentru oameni decât escalada. Diferența vine prin faptul că la escaladă, dacă ai greșit, poate să însemne o paralizie sau chiar o viață umană. De aceea noi spunem că o greșeală înseamnă o viață umană, motiv pentru care nu ne permitem să greșim și folosim 200% siguranță.

Ce ai simțit prima dată când te-ai cățărat?

Prima dată când m-am cățărat pe turnul acela de șase metri, puțin surplombat (adică pe spate) știu că mi-a fost frică și nu am ajuns până sus. Am coborât, am mai încercat o dată și până la urmă am ajuns până sus. Știu că primul sentiment a fost frica de a cădea, dar și o super bucurie când am reușit să-l urc. De fapt asta mă atrage pe mine: din punct de vedere profesional, îmi doresc să fac trasee cât mai grele, să fac lucruri cât mai provocatoare.

Răzvan Nedu în postura de instructor

S-ar putea să te întreb o prostie, dar mă macină curiozitatea: tu de sus de acolo vezi unde ești, realizezi la ce distanță te-ai cățărat? Te întreb pentru că o singură dată m-am urcat pe un perete pentru copii și când m-am uitat în jos, am abandonat la jumătate 😀

E o treabă așa de complicată cu vederea pentru că am momente în care nu văd oamenii deși sunt în fața mea și momente în care realizez mai repede ce se întâmplă. Vederea mea este în funcție de lumină și de contrast. Noaptea, de exemplu văd doar becurile de pe stâlpi și farurile mașinilor, iar în rest e negru. Ziua variază foarte mult vederea în funcție de lumină. Am momente când pot să merg pe stradă fără bastonul alb, momente în care nu m-aș descurca decât cu bastonul alb. Lumina de la metrou, de exemplu, e o lumină slabă pentru mine și am nevoie de baston.

La cățărat conștientizez înălțimea la care am urcat după cât de departe se aud vocile celorlalți, uneori, după faptul că mi se pare că văd pete jos, alteori după faptul că-mi dau seama că eu nu văd până jos.

În prezent, ca să-ți faci o idee despre cum stau cu curajul, eu fac boldering, o metodă foarte bună de antrenament ce înseamnă cățărat până la cinci metri, cu saltea jos, fără asigurare și sar și cad frecvent de la înălțimea maximă. Am învățat să cad și să sar fără să văd unde cad. Eu nu am văzut cum se face, am experimentat până ce am învățat instinctiv și natural. Cu fiecare căzătură am mai învățat câte ceva.

Răzvan Nedu cățărându-se la stâncă

Nu aș vrea să fiu în pielea mamei tale 😀. Hai să vorbim puțin de parcursul tău. Cât timp ți-a luat până ai participat la prima competiție?

Am urcat pe perete și mi-a plăcut, după 2 sau 3 luni am fost la stâncă și am rămas vrăjit, am fost apoi într-un cantonament de două săptămâni, din care o săptămână m-am chinuit pe un perete să descopăr varianta potrivită pentru mine. Claudiu a văzut determinarea și dorința mea de muncă, așa că a tras de mine să merg la competiții, deși la început consideram că nu o să fac mare lucru. Așa a fost, dar el și-a dorit să am experiența de concurs, să simt competiția și să apară dorința de a fi mai bun. Asta s-a și întâmplat. În 2016 am fost la prima competiție, iar apoi am fost mult mai dornic și mai motivat să fac mai mult.

Asta cu căpitanul Lotului Național de Paraclimbing a apărut în timp. Echipa era în formare și cred că am fost ales căpitan pentru că eu am fost apropiat de colegi și i-am ajutat pe alții. Încet, încet creșteam ca nivel și experiență și am început să le spun și altora: „mai la stânga, mai la dreapta, răsucește-te nu știu cum, schimbă mâinile”, tot felul de indicații care m-au adus cumva în postura unui frate mai mare pentru ceilalți. Din calitatea asta de frate mai mare am devenit căpitan, după ce ceilalți au început să mă asculte, să mă respecte și să mă urmeze.

Și pentru că știam să dau mai departe am devenit și instructor. Pe parcurs mi-am dat seama că a oferi mai departe este ceea ce-mi place extrem de mult; să-i învăț pe alți oameni să facă lucruri, fie că e vorba de cățărat sau nu, să le explic cât de important este să mergi cu bastonul alb și să-ți câștigi independența.

Ideea aceasta de a da mai departe provine din dorința mea de egalitate cu ceilalți și din experiența pe care eu și sora mea – tot cu deficiențe de vedere – am căpătat-o din copilărie. Noi am fost crescuți în ideea că avem șanse egale cu ceilalți. Același principiu îl aplic în cazul tuturor copiilor cu care interacționez, cei cu dizabilități, cei din școlile de nevăzători, etc. Ei sunt frățiorii mei mai mici cărora le dau mai departe ceea ce am învățat eu. Știu că dacă eu pot să fac asta și ei pot să facă asta. E drept, nu-i încurajez pe toți să urce pe munți, să facă performanță, dar îi încurajez să aibă o viață independentă, să-și găsească fiecare muntele lui, indiferent din ce domeniu.

Iar celorlalți oameni tipici cu care interacționez încerc să le explic că persoanele cu dizabilități au, într-adevăr, o dizabilitate fizică, nu una mentală, ceea ce înseamnă că pot face lucruri, nu trebuie să le luăm această șansă.

Razvan Nedu și Alex Benchea pe Mont Blanc

La noi 9 din 10 nevăzători nu ies din casă. E vorba de mentalul colectiv, de neimplicarea statului?

Statul susține și nu susține persoanele cu dizabilități, în egală măsură. Statul oferă o indemnizație cu care persoana cu dizabilități ar trebui să-și angajeze un însoțitor. De foarte multe ori se întâmplă ca persoanele cu dizabilități să folosească acei bani pentru a putea trăi la un nivel semi decent, lunar. Eu îi încurajez pe copii, pentru că știu că de la ei va veni schimbarea, să iasă în lume, să fie văzuți, să facă lucruri și să-și dorească mai mult decât să rămână acasă pe banii statului.

Înainte cred că mergeam în fiecare săptămână în câte o școală specială unde vorbeam cu copiii, îi încurajam, îi sfătuiam, îi ascultam și îi puneam să facă lucruri. Copiii mă văd ca pe un model, lucru care ajută schimbarea. E valoros că le pun eu bastonul alb în mână deoarece eu vin din postura omului care face asta zilnic.

Tu toate acestea le faci voluntar?

În prezent sunt angajat la Climb Again și sunt plătit pentru ceea ce aș face oricum voluntar, cu tot dragul 😀. Imaginează-ți că eu ar trebui să stau aici 8 ore pe zi, eu stau aici minim 10 pentru că tot timpul sunt lucruri de făcut și sala este, cum îți spuneam, acel „acasă”.

Claudiu e și el o persoană cu dizabilități?

Nu. Claudiu are o poveste de viață interesantă. El a fost cel mai bun cățărător român, a fost campion național, balcanic, a avut rezultate excelente, însă s-a îmbolnăvit, a ajuns la pat, a ajuns să nu se mai poată ridica, din cauza unor boli care îi afectau articulațiile. Ideea e că dintr-un sportiv foarte bun a ajuns un om care nu mai putea să se ridice. A stat mult timp în pat, și-a pierdut speranța, a apărut o campanie Help Claudiu Climb Again și astfel s-a întors în sala de cățărat și și-a dat seama că îi era mai ușor să se cațăre decât să meargă. Astfel s-a gândit să dea mai departe persoanelor cu dizabilități și astfel a ajuns să fondeze Climb Again. Acum e apt, poate să facă o mulțime de lucruri din punct de vedere fizic.

Răzvan, hai să ne întoarcem puțin în copilăria ta. Cum de v-au crescut ai voștri în spiritul egalității? Părinții au și ei vreo dizabilitate?

Tata are un picior mai scurt, dar asta nu contează. Părinții noștri au preferat să nu se lege de dizabilitatea noastră și ne-au crescut pe ideea: copiii normali merg cu bicicleta, mergeți și voi, copiii normali se dau cu rolele, vă dați și voi cu rolele.

Voi așa v-ați născut?

Da.

Sora ta cu ce se ocupă?

Este tehnician maseur și lucrează la un cabinet de recuperare.

Părinții ce meserie au?

Tata e electrician și mama acum e casnică.

Sunt mândri de voi? Vă arată asta?

Eu zic că da. Nu-i nevoie să-i întreb ca să te prinzi de anumite lucruri 😀. Tot timpul îmi cere poze să le arate vecinilor și rudelor ce facem noi. Tata nu-și manifestă mândria, dar e subînțeleasă.

Știu că în copilărie ca să le arăți că poți fi independent, ți-ai închis telefonul și ai venit singur acasă…

Părinții mei ne-au crescut în spiritul de egalitate, ne-au oferit foarte multe lucruri dar nu au știut să ne ofere independența pentru că, cumva, e greu să-i oferi independența copilului tău și dacă nu are nici o dizabilitate. A-i oferi independența unui copil care nu vede, înseamnă să ai o deschidere și un curaj foarte mari.

Așa că deschiderea a venit din partea mea prin faptul că le-am închis telefonul și am venit acasă singur. Șoc și groază pe ei până am ajuns, dar până la urmă și-au dat seama că așa trebuie să fie. Comportamentul lor vine din cauza mentalității și a educației din România. Persoanele cu dizabilități sunt considerate persoane vulnerabile, ce au nevoie de ajutor și ce trebuie ajutate să facă anumite lucruri, însă noi nu știm cum să le ajutăm. Părinții mei considerau că mă ajută dacă mă duc din punctul A în punctul B, însă metoda corectă de ajutor ar fi fost să mă învețe cum să merg singur din punctul A și în punctul B. Asta e o problemă pe care o au foarte mulți și eu tocmai asta încerc să promovez: să-i învățăm să fie independenți, să se descurce, iar terapia prin escaladă este foarte bună. Eu am ajuns să fiu așa încrezător în mine datorită faptului că mă cațăr, că am ajuns să fac lucruri incredibile din punct de vedere fizic, în ciuda dizabilității. Încrederea asta se reflectă și în viața de zi cu zi.

Răzvan, cât de sus vrei tu să urci?

Înălțimea nu e locul care mă atrage. Din punct de vedere sportiv îmi doresc să fiu campion mondial, din punct de vedere uman îmi doresc să ajut cât mai mulți oameni să aibă încredere îi ei, să ducă o viață independentă și să văd că se schimbă mentalitatea și statistica ce spune că 9 din 10 nevăzători nu ies din casă neînsoțiți.

Cândva am spus că un vis foarte frumos ar fi să merg pe la metrou, să mă ciocnesc de unul, el să mă întrebe: „ce faci mă, nu vezi?”, eu să-i răspund: „nu”, la care el să spună: „nici eu!”.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO