S-a încheiat cea de-a 36-a ediție a Festivalului Național de Teatru, produs de UNITER – Uniunea Teatrală din România și desfășurat la București.
Deși abia am așteptat această ediție – ca pe oricare alta de altfel – socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din festival. Din motive personale am ajuns la mult mai puține evenimente, dar la cele la care am participat am fost cât am putut de prezentă și de recunoscătoare că sunt acolo. Cred cu tărie că nu cantitatea contează, ci calitatea experiențelor.
Așa că îți povestesc cu ce am rămas după acestea, dar și cu ce au rămas alte spectatoare (nu mi-am dorit să fie doar femei, dar cu ele m-am intersectat și au fost dornice să-mi povestească).
Zborul de la cuib
De când merg la acest festival nu există să nu văd un spectacol regizat de Radu Afrim. Timp de patru ore am urmărit patru povești rurale ardelenești diferite despre moarte. Am rămas cu scenografia inconfundabilă a Irinei Moscu, cu Popa Tiron interpretat de Nicu Mihoc, cu durerea tatălui din povestea „Copil schimbat” și cu o atmosferă mistică. După spectacol, am răsfoit cele trei volume „Mitologie română”, scrise Antoaneta Olteanu, ca să îmi reîmprospătez informațiile și să aflu mai multe despre credințele de la sat pe care le-am regăsit în spectacol, mai ales că, precum satele și aceste credințe observ că sunt pe cale de dispariție. Sunt de părere că este un spectacol care ar fi apreciat în mod special de către folcloriști și etnografi.
Femeia – câmp de luptă
Pe baza textelor scrise de Matei Vișniec despre ororile din Războiele Iugoslave, Botond Nagy a montat următoarele spectacole: „Întoarcerea acasă” (Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava), „Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals” (Teatrul Național „I.L. Caragiale” București) și „Femeia – câmp de luptă” (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași). Cele trei alcătuiesc Trilogia Brutalității și fiecare abordează un anumit element profund uman: sacrificiul – poate inutil – al soldaților, copilul pierdut și corpul femeii.
Desigur, eu am scris foarte succint elementele reprezentative, trebuie să vezi fiecare spectacol pentru a afla și a înțelege subiectul. „Femeia – câmp de luptă” este un spectacol despre distrugerea identității umane și sociale care lasă răni profunde pe o perioadă nedeterminată și ale căror urmări le putem observa și astăzi. Deși în anii ’90, oamenii au spus never again, atrocitățile s-au întâmplat din nou și din nou și din nou… Pe lângă perspectiva istorică, astfel de spectacole mă lasă mereu cu un sentiment de recunoștință pentru ce și cum trăiesc.
Zmeie, basme și fantasme
M-am bucurat de primul spectacol coregrafic pe care Lari Giorgescu l-a creat alături de trupa Teatrului pentru Copii și Tineret „Gulliver” din Galați. Artistul s-a inspirat din poezia OuiBaDa și de universul artistic al lui Gigi Căciuleanu și astfel a creat o poveste dansantă ludică și dinamică. Decorul și costumele au contribuit la această lume de basm. Cu această ocazie mi-am dat seama cât de dor îmi era de munca lui Lari Giorgescu și îmi doresc să văd coregrafii din spectacole de teatru semnate de el.
Deși producția aparține unui teatru pentru copii și tineret, inclusiv adulți de toate vârstele se pot bucura de el și vor recunoaște personaje precum Păcală și Tândală, Verde-Împărat și Împăratul Roș, Muma Pădurii, Pasărea Măiastră și altele din poveștile copilăriei.
Tot ce se va întâmpla de-acum încolo
Am zis și o să o tot zic. De reținut acest nume: Carla Oncescu. Este o tânără regizoare pe care am remarcat-o cu montarea „Litoral”. De atunci mi-am propus să văd tot ce regizează și mi-a plăcut atât de mult încât i-am recomandat mai departe spectacolele. Cred că o să tot auzim de ea. De data aceasta a transformat un spectacol-lectură cu Bogdan Iancu într-un one man show. Deși pe el îl mai văzusem într-un alt one man show („Individual compus” în regia lui Andrei Măjeri), acum rolul a fost diferit. A jucat un tânăr adolescent care se confruntă cu experiența morții prin intermediul tatălui său grav bolnav și toate frământările sale dintr-o noapte sunt accentuate cu ajutorul muzicii lui Horia Constantinescu. Însă ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost echilibrul dintre suferința tânărului și umorul presărat cu atenție.
Regele Lear
Așa cum fac tot posibilul să văd un spectacol regizat de Radu Afrim, la care știu că nu aș ajunge în viitorul apropiat, la fel încerc să văd în fiecare ediție de festival un spectacol jucat de trupa Teatrului din Craiova. Deși nu credeam, am avut norocul să ajung la „Regele Lear” regizat de Silviu Purcărete. Și, ca de fiecare dată, actualitatea lui Shakespeare a fost dovedită: nebunia și trădarea pentru putere trec proba timpului, atât pe scena din viață, cât și pe cea din teatru. Pe lângă actori și subiect, mi-au plăcut scenografia și lighting design (element care are un rol major în accentuarea caracteristicilor personajelor și situațiilor pline de cruzime și urât).
Trei spectatoare despre experiența de la FNT 2026
Așa cum precizam la începutul textului, am întrebat trei spectatoare pe care le-am întâlnit în cadrul festivalului cu ce au rămas după această ediție. Iată ce mi-au spus.
„Merg la FNT din 2022 și anul acesta a început să mi se pară cel mai provocator din perspectiva achiziționării biletelor. Probabil au fost spectacole foarte bune și mulți spectatori s-au înghesuit să prindă un loc la pomii mult-lăudați, astfel că unele dintre spectacolele la care mi-aș fi dorit („Zborul de la cuib” și „Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie”) să ajung le-am ratat cu brio în procesul de cumpărare. Am reușit să văd însă trei spectacole: „Ora zero”, „Femeia – câmp de luptă” și „Iubitul meu dușman”. Ultimele două m-au pus pe gânduri. Mi-au reamintit, într-un mod aproape brutal, de realități pe care preferăm adesea să le ignorăm, protejați de confortul propriului cocon, alături de oameni ale căror convingeri și perspective ne confirmă propriile viziuni. Cred că și-au atins scopul, acela de a apăsa butoane, a fisura certitudini și a face spectatorul să aibă niște momente de conștientizare absolut necesare. „Ora zero” a fost mai degrabă ludic, presărat pe alocuri cu accente de profunzime. Finalul, însă, personal m-a dezamăgit. Nu din cauza spectacolului, ci mai degrabă a deciziilor luate de spectatori. M-a dezechilibrat puțin, dar cred că a reflectat ca o oglindă îndreptată spre public starea lumii actuale, cu lipsa ei de empatie, a focusului pe individualism și a dezbinării sociale. Ediția de anul acesta, pentru mine, nu a fost una „magistrală ” sau „mirobolantă” sau alte adjective folosite în spațiul teatral, ci una în care am rămas cu niște întrebări și niște perspective noi pe care îmi doresc să le aprofundez.” (T., 28 de ani).
„Acest FNT a adus pentru mine un mix reușit între teatru, muzică și dans. Am început cu „Livada de vișini” și cred că alegerea actorilor potriviți și punerea lor în valoare au contat foarte mult în succesul spectacolului. Apoi la „Soare, amor și întuneric” am regăsit sensibilitatea lui Mihail Sebastian și mi-am dat seama încă o dată cât de important este Jurnalul său în înțelegerea greutăților vieții din acele vremuri. Trecerea între Jurnal și Jocul de-a vacanța au fost insesizabile, foarte bine legate între ele. Am ajuns la „Rave de Ravel” unde am simțit cum muzica clasică a ieșit din sălile Ateneului, Operei sau din intimitatea casei, și a venit în zilele noastre prin îmbinarea cu dansul contemporan, reușind să atragă spectatori de toate vârstele. Am încheiat festivalul cu „Rostopasca” unde am apreciat cum nonconformismul, curajul și dorința de a se exprima liber, specifice tinereții membrilor Rostopascăi au fost transpuse în cântecele, versurile și decorul din spectacol. Aș vrea ca spectacolele unde există o cerere mare să fie programate de mai multe ori. Să fie aduse mai multe spectacole din alte orașe, cum ar fi „Comunitatea” lui Radu Afrim care nu a fost selectată.” (D., 36 de ani)
„Cu ce am rămas după FNT 2026? Cu un mic gust amar, dar și cu bucuria de a fi reușit să ajung la „Zborul de la cuib”, în regia lui Radu Afrim. Gustul amar vine, din nou, din situația biletelor. Ca în fiecare an, acestea s-au epuizat într-un timp record, însă anul acesta am avut impresia că situația a fost și mai problematică. Sau poate că am fost eu mai atentă la fenomen și am realizat mai bine amploarea problemei, nu știu. E frustrant să vezi cum, după ce biletele dispar instantaneu, unele ajung să fie revândute, uneori chiar în ziua spectacolului. Și te întrebi inevitabil câți dintre cei care și-ar fi dorit cu adevărat să fie acolo au rămas pe dinafară. Dincolo de toate acestea, mă bucur că am reușit să văd „Zborul de la cuib”. Pentru că, așa cum se întâmplă de fiecare dată, universul lui Afrim a reușit să mă emoționeze și să mă facă să simt că, pentru câteva ore, am fost parte din povestea de pe scenă.” (A., 32 de ani).
