Sabina Amaricăi, femeia care și-a transformat anxietatea într-un aliat cu ajutorul căruia a cunoscut succesul

Sabina Amaricăi lucrează în IT de când se ştie şi şi-a dorit asta încă din şcoala generală, când a descoperit ce înseamnă programarea. Acum 5 ani a decis să lase România în urmă pentru o viaţă în Irlanda, dar lăsa în urmă mai mult de atât. Lăsa prejudecăţi, frici şi chiar autosabotare.

A plecat pentru un contract, dar a ajuns să-şi facă propria firmă şi lucrează acum cu giganţi ca Mastercard sau KBC Bank. În paralel s-a specializat în coaching de Leadership şi scrie cărţi. Iar cea mai nouă dintre ele, My Worst Enemy and My Best Ally, vorbeşte despre anxietate din perspectiva pacientului, a omului care s-a confruntat cu ea, cu multiple atacuri de panică şi care a ajuns la momentul în care a transformat-o într-un aliat.

Am vorbit cu Sabina Amaricăi despre parcursul ei în IT, despre cum a ajuns să facă burnout-uri pe bandă rulantă şi ce anume a scos-o din cercul vicios în care era.

Sabina, acum nu mai e chiar ceva neobişnuit să lucrezi în IT ca femeie, dar pe vremuri era o lume a bărbaţilor. Cum ai ajuns tu să faci asta?

Mie mi-a plăcut mereu matematica. Îmi place că matematica dă o ordine lumii, iar după ce am descoperit programarea a fost şi mai simplu pentru că ea dă şi mai mult sens lumii. Există o ordine în toate, iar mie îmi place tare mult ordinea.

Unde sau cum ai descoperit programarea?

Eu sunt născută la Panciu şi la un moment dat am avut o profesoară de la Focşani care a venit şi ne-a predat informatica în weekend. Noi făceam ceva la şcoală, dar aia nu era tocmai informatică. Se numea aşa, dar de obicei băieţii se jucau pe calculator, iar noi ne uitam unii la alţii. Când a venit doamna Oprea mi-am dat seama că e ceva interesant acolo. Am început să lucrez cu ea în fiecare săptămână şi mă ajuta să înţeleg tot mai multe.

Câţi ani aveai atunci?

14.

Şi îţi dăduseși seama deja că vrei să o iei pe drumul acesta sau era doar o curiozitate?

Nu era nicidecum o curiozitate, știam deja de atunci că asta voi face. Oricum eu ştiam că vreau să merg într-o zonă legată de matematică, dar munca de profesor sau cercetător nu era tocmai ce căutam eu. Era vorba de un mediu academic şi oriunde în lumea asta, mediul academic te ţine în nişte reguli. Mie, în schimb, îmi place ideea de a crea altceva, de a inova.

Sigur, sunt reguli care merită a fi respectate, dar când vine vorba de matematică, IT, coaching, există mai mult de atât, sunt multe alte variante. Programarea a fost cea care mi-a dat ocazia să fac lucruri diferite şi interesante.

Ce-ţi imaginai tu când ai descoperit programarea că o să faci şi ce ai ajuns să faci, efectiv, când ai început să munceşti în domeniu?

La început îmi imaginam că poţi face chestii de la 0, că ai cu adevărat ocazia să inovezi tu şi să creezi. Când am început să lucrez, în anul 2 de facultate, mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa.

Dar n-ai mai avut răbdare! Te-ai apucat să munceşti devreme.

Exact aşa este, n-am avut răbdare. Ai mei erau disperaţi şi îmi spuneau că trebuie să termin facultatea mai întâi, dar eu voiam să intru mai repede în lumea asta. Prima dată am lucrat în IBM şi atunci mi-am şi dat seama, prima dată, că nu e cum îmi imaginam. De unde credeam că o să fac eu de toate, de capul meu, m-am trezit că trebuia să respect o grămadă de reguli. În plus, nu prea apuci să faci chestii de la 0, să implementezi mare lucru.

La un moment dat am descoperit însă zona de testare şi, mai ales, testarea automatizată. Asta e o zonă destul de verde, încă e, cu atât mai mult acum peste 10 ani, când am început eu să fac asta. Nu sunt foarte mulţi care ştiu şi care fac asta, dar pentru mine a fost senzaţional pentru că puteam, în sfârşit, să fac chestii de la 0.

Spune-mi, pe înţelesul unuia care ştie să deschidă laptopul şi nişte foldere din el, cu ce se mănâncă meseria asta a ta.

Când eşti programator-dezvoltator lucrezi pe aplicaţii software şi faci bucăţele din ele, în funcţie de zona ta de pregătire. Uite, Zoom-ul, de exemplu, că tot îl folosim acum – el este deja dezvoltat. Tot ce se mai face acum este să se dezvolte la el vreo funcţionalitate nouă sau să fie îmbunătăţite unele deja existente.

Testarea, în schimb, verifică dacă o aplicaţie software este dezvoltată potrivit cerinţelor, dacă face cu adevărat ceea ce au dorit cei care au cerut-o. Şi aici vorbim de clienţi sau de oameni din aceeaşi companie cu tine. Iar primul lucru pe care îl face testarea este să reconcilieze, să alinieze ce au înţeles dezvoltatorii cu ce au înţeles analiştii şi alţi oameni care participă în procesul ăsta de dezvoltare a unei aplicaţii, inclusiv cei care testează.

Apoi intervine partea de automatizare, cea care îmi place mie de nu mai pot. Dezvolţi un alt software care testează într-un mod automat, similar cu ce ar face utilizatorul, aplicaţia respectivă. De ce-mi place mie atât de mult zona asta? Este fascinant să scrii codul pentru aşa ceva, dar există şi alte probleme care nu au fost rezolvate până acum. Toate limbajele de programare sau de scripting sunt făcute ca să poţi crea aplicaţii, dar nu există un limbaj special dezvoltat care să te ajute să le şi testezi. Aşa că dai de tot felul de provocări şi trebuie să fii foarte creativ şi ingenios ca să le rezolvi. Bine, unele nu merită rezolvate, că e mai scump să le rezolvi decât să le laşi aşa.

Pe mine m-ai blocat când ai adus vorba despre creativitate. Mie-mi părea că mai tot ce ţine de IT e tehnic şi atât. Dar dacă tot am ajuns la asta, erai la fel de creativă sau de dornică de creativitate şi în copilărie?

Din păcate partea asta e un subiect relativ scurt în ceea ce mă priveşte. Am crescut într-o perioadă, într-un oraş şi cred că şi într-o familie în care creativitatea nu era un lucru de încurajat. Pot să înţeleg că e mai simplu să prezici comportamentul unui om atunci când se încadrează în nişte criterii – de-aia avem atât de multe reguli în atât de multe domenii. Nu vreau să-mi imaginez cum a fost pentru părinţii mei să aibă un copil ca mine, care avea tot timpul tot soiul de idei.

Nici sistemul de învăţământ nu e deloc încurajator în această zonă. Uite, mie îmi era teribil de teamă de literatură. Zona aia este super creativă, poţi merge oriunde, dar noi aveam nişte bareme clare, trebuia să comentăm la comentariile altora. Ce părere avea Călinescu despre nu ştiu ce operă? Bine, aia e părerea lui Călinescu, dar nu o vrem şi pe cea a Sabinei? Am îndrăznit să fac o analogie cu un stil din istorie şi am fost pusă la zid imediat.

Sabina Amaricăi: „Vorbeam de creativitate, de faptul că mereu mi-a plăcut să găsesc şi alte opţiuni, dar eu mergeam pe acelaşi drum.„

Am avut însă apoi o profesoară, în liceu, care a ajuns să mă facă să-mi placă chiar şi Sadoveanu, iar el chiar are nişte descrieri de parcă îţi vine să crezi că n-ai văzut o pădure în viaţa ta.

Cum a reuşit ea să te atragă în zona asta?

A văzut care sunt punctele mele forte şi m-a ajutat să fac o analogie între materie şi ele. Mie întotdeauna mi-a plăcut mult gramatica – din nou, era vorba de o ordine – iar ea s-a folosit de lucrul ăsta ca să mă ducă mai departe. Folosim aici gerunziul – de ce îl folosim, ce vrem să transmitem cu el? Şi aşa îmi spunea la fiecare lucru în parte, aşa am şi început să înţeleg că modul în care spunem ceva este important.

Acolo cred că îşi are rădăcinile şi partea asta de coaching, din mine. Modul în care spunem ceva vorbește atât de multe despre noi şi despre ce gândim.

OK! Dar tu ce ai gândit când ai plecat în Irlanda? Cum ai ajuns tocmai acolo? Nu e o țară aflată în topul românilor când vine vorba să plece de aici.

Dacă faci IT ar trebui să fie. Irlanda s-a dezvoltat foarte bine pe zona asta, ai foarte multe opţiuni. E adevărat, eu nu eram foarte convinsă, dar am zis să văd. Am semnat un contract cu Mastercard pentru că mi s-a părut interesant ce voiau ei să facă şi postul pe care îl aveau deschis.

Tu te gândiseși până atunci să pleci din România? Era ceva ce te deranja aici?

Eu mai avusesem nişte idei, aşa, pe la vreo 20 şi ceva de ani, când am stat în Germania o perioadă, când preluasem un proiect pentru IBM. Mi-a plăcut Germania şi ordinea de acolo.

Dar Irlanda a fost o oportunitate sau era şi ceva la care te gândeai?

Acum ştiu mai bine, atunci nu ştiam la fel de bine. Ajunsesem atunci la o răscruce, trebuia să fac ceva. Înainte să plec lucram în bancă, aveam o echipă de 35 de oameni care-mi raportau direct, interacţionam cu toţi în fiecare zi, interacţionam zi de zi şi cu o mulţime de analişti care cereau proiectele la care lucrau cei 35. Zilele de 10-12 ore erau alea scurte.

E drept, mie mi-a plăcut să lucrez în felul ăsta, câte 16 ore pe zi. La un moment dat lucram cu o altă companie care avea un proiect cu Japonia, eu aveam încă un proiect în State şi ca să le pot face pe amândouă mă trezeam la 3 dimineaţa, intram în şedinţele cu cei din Japonia, lucram toată ziua, apoi seara intram cu cei din State. Mă culcam la 11, 12 noaptea, mă trezeam la 3. Atunci, timp de 2 săptămâni nu am ieşit din casă.

Deci mie nu îmi era frică de muncă, dar la un moment dat mediul devenise deosebit de toxic. Banca respectivă avea mult din cultura comunistă şi puţin din cultura post-comunistă, erau tot felul de zbierete, de apucături. Iar la un moment dat nu mai era o provocare, era doar multă muncă şi zile ocupate. Făcusem deja multe burnout-uri, nu mai aveam viaţă în afară de asta şi nici spaţiu pentru altceva.

Erau deciziile mele, voiam să ajung cât mai sus în carieră, dar a trebuit să mă întreb dacă ăsta era singurul drum. Vorbeam de creativitate, de faptul că mereu mi-a plăcut să găsesc şi alte opţiuni, dar eu mergeam pe acelaşi drum.

Aşa că atunci când a venit propunerea de a pleca în Irlanda mi-am dat seama că e o ocazie bună să-mi pun ordine în gânduri şi să văd ce mi-ar aduce o asemenea schimbare. Era tot mai greu de suportat şi să văd atâta lume încruntată pe stradă, oricând ieşeam din casă, parcă aveam mereu impresia că deranjez pe toată lumea. Era o atmosferă încărcată în general, aşa că am zis că mi-ar prinde bine o pauză în care să mă mai adun puţin.

Tu vorbeai cu cineva despre toate lucrurile astea pe care le simţeai?

Eu pot să zic că am avut noroc cu carul toată viaţa şi încă am. Mă duceam la ai mei, tot insistaseră să mă duc şi ca să prind şi eu ieşirea din oraş mai puţin aglomerată am plecat sâmbăta dimineaţa, pe la 5 şi ceva. M-am trezit cu noaptea-n cap, am luat bagajele, am luat pisica, m-am pus şi pe nişte tocuri că aşa se aşteaptă ai mei să mă vadă şi am alunecat. Mi-au fugit ambele picioare şi am căzut fără să mă sprijin în mâini, că protejam pisica.

Vreo 2 săptămâni am avut dureri cumplite şi atunci am cunoscut-o pe Hermina care făcea tot felul de terapii. M-a reparat atunci şi pentru că eu lucram tot zi-lumină şi nu doar lumină, m-a reparat în continuare. Şi în timpul ăsta mi-a tot recomandat o prietenă de-a ei, psihoterapeut. Aşa am început să merg la ea, deşi eu mă simţeam vinovată. Spuneam că eu nu am probleme şi că poate timpul fetei ăsteia ar fi fost mai bine folosit pentru oameni cu probleme adevărate. Eu aveam o anxietate severă, dar credeam că nu am probleme.

Citeşte şi: Cine este Diana Vasile, femeia care a ales să trateze traumele românilor într-o ţară în care oamenii nu fac diferenţa între psiholog şi psihiatru. Și cum a apărut primul Institut pentru Studiul şi Tratamentul Traumei – LIFE.ro

Că doar aşa suntem învăţaţi, să ne uităm la cei cărora le e mai rău.

Exact! Eu credeam că nu merit să fac terapie, că sunt alţii care au şi mai mare nevoie. Până la urmă am început să merg la ea şi aşa am descoperit anxietatea de care sufeream, dar şi că aveam atât de multe credinţe greşite care nu se potriveau nici cu vremurile, nici cu personalitatea mea.

Una dintre ele era exact legată de faptul că eu nu aş fi în stare să scriu, că eu fac matematică. Asta deşi eu aveam o mulţime de idei pe care voiam să le aşez pe hârtie.

De unde veneau credinţele astea?

De acasă, de la profesori, de la toţi oamenii care avuseseră o oarecare influenţă în viaţa mea. Drumul către Iad e pavat cu intenţii bune. Oamenii poate vor să ajute, poate au cele mai bune intenţii, dar de multe ori rezultatul poate duce la traume.

Sabina Amaricăi: „Orice aş fi făcut, nu eram suficient de bună. Oricât aş fi învăţat, nu eram suficient de inteligentă. Nu arătam suficient de bine. Nimic nu era bine orice, oricum aş fi făcut.”

Crezi că terapia te-a ajutat să iei decizia de a pleca din ţară?

Cu siguranţă a grăbit-o. Datorită terapiei am început să mă uit şi la ce-mi doresc eu, nu doar la ce-şi doresc cei din jurul meu. E clar că eu am amânat atâta vreme plecarea şi pentru că nu voiam să le creez o durere alor mei. Ei nu sunt nici acum împăcaţi cu ideea că eu nu vreau să mă mai întorc în România.

Nu vreau să se înţeleagă greşit. Îmi plac multe lucruri acolo, mulţi oameni, iar Irlanda nu e perfectă, Dublinul nu e perfect. Dar îmi place mai tare liniştea de aici, faptul că aici se respectă regulile de bun-simţ şi că nu prea ai voie să nu-ţi pese de ceilalţi.

Ce-ai descoperit despre tine după ce ai plecat din România?

O, atât de multe! Foarte important pentru mine este faptul că înainte îmi puneam tot felul de limite. Chiar şi când îmi setam câte un obiectiv, oricât de sus îl puneam, tot mă limitam, era tot din aceeaşi categorie din care mai făcusem deja lucruri.

Pe vremea aia nu mi-aş fi imaginat o clipă că pot să-mi fac propria firmă. Nu zice nimeni că acum e uşor, că doar treci prin tot felul de chestii, dar nici măcar nu mă gândeam că aş putea face asta. Mereu îmi spuneam lucruri pe care le auzisem la alţii. Acum ştiu că şi dacă o dau de gard, ce se poate întâmpla? Să o iau de la capăt. OK! O iau de la capăt. Nu merge ideea aia? Bine, alta.

 

 

 

 

 

View this post on Instagram

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A post shared by Sabina Amaricai (@sabina.amaricai)

Ai depăşit nişte idei preconcepute, precum cea în care n-ai voie să greşeşti.

Da. Da. Chiar m-a întrebat frate-miu, după ce am publicat prima carte – scriam la a doua, dacă se vinde. I-am zis că aşa şi aşa şi imediat m-a întrebat de ce aş mai scrie alta în condiţiile astea. Eu scriu cărţile pentru că e terapeutic pentru mine să le scriu.

Chiar, cum ai ajuns până la urmă să scrii? Că te temeai şi de asta.

Ordinea asta de care tot vorbesc este foarte uşor de dat în scris. Dacă în cap ai o grămadă de idei, când le pui pe hârtie le clarifici. Vezi care sunt încă relevante, le dai o ordine şi un sens.

Eu scriu despre modul în care am înţeles eu lumea prin experienţele mele şi ale celorlalţi din jur. Dar am putut să scriu şi mai ales să public doar în momentul în care a fost clar pentru mine subiectul, cu tot cu un algoritm în el, cu un fir logic. Aşa am scris şi My Worst Enemy and My Best Ally, pentru că ajunsesem la momentul la care anxietatea era aliatul meu.

Pare cel puţin ciudat, la prima vedere, să vorbești despre anxietate ca despre aliatul tău. Cum ai ajuns aici?

După mult Iad. Anxietatea este dată de frici pe care le trăim foarte frecvent, mult prea frecvent. Fricile sunt răspunsul natural al organismului atunci când situaţia din jurul nostru este comparată cu ceva ce ar trebui să genereze frică, cu ceva ce am înmagazinat în noi ca fiind generator de frică.

Ori, dacă nu aveam episoadele alea de atacuri de panică, dacă nu era atât de grea anxietatea cred că nu aş fi făcut niciodată introspecţie. Ştii cum e, dacă nu e stricat de ce să repari. O grămadă de oameni lucrează în zona asta până ajung să aibă hipertensiune şi apoi nu ştiu de ce.

Care erau fricile care te apăsau cel mai tare?

Cea mai urâtă era ideea că nu sunt suficient de bună. Orice aş fi făcut, nu eram suficient de bună. Oricât aş fi învăţat, nu eram suficient de inteligentă. Nu arătam suficient de bine. Nimic nu era bine orice, oricum aş fi făcut.

Evident, dacă nimic nu e bine, companiile te pot da afară. Nu contează cât de bun eşti tu. Dacă tu în capul tău nu te vezi nici măcar aproape de valoarea ta, ce poate să-ţi spună altcineva ca să schimbe lucrurile? Aveam recruit-eri care îmi spuneau cât de sus e evaluat CV-ul meu, dar degeaba îmi spuneau ei asta dacă eu simţeam despre mine că nu sunt OK.

Când primeam un feedback pozitiv îl puneam la categoria „şi altele”. Dacă, în schimb, doar i se părea unuia că m-am încruntat eu sau nu am avut eu nu ştiu ce atitudine, o chestie de percepţie, era dezastru. Înebuneam, trebuia să văd ce e de reparat acolo. Toate aveau legătură cu acel „nu eşti suficient de bun”.

Dacă nu-ţi mai pui astfel de probleme câştigi o grămadă de timp şi de spaţiu în minte, descoperi că ai atâtea resurse să faci atât de multe chestii.

Acum câte ore lucrezi pe zi?

În general mă trezesc la 5.30, mă duc să alerg, la 7 şi puţin încep lucrul şi termin pe la 9, uneori şi mai târziu.

Deci tu în continuare lucrezi foarte mult.

Da, dar nu mai obosesc la fel de tare. N-am mai avut niciun fel de burnout în ultimii ani şi am timp să fac de toate. Înainte lucram doar pentru un serviciu. Acum lucrez şi la Qualinest, scriu, fac şi content pentru Social Media şi învăţ diverse lucruri.

Ce crezi că aduce cartea ta diferit faţă de altele care tratează acelaşi subiect?

Eu am citit destul de mult din ceea ce s-a publicat în materie de anxietate. Ce cred eu că a lipsit întotdeauna este faptul că oamenii nu ştiu că ei se luptă cu aşa ceva. Unii dintre ei se mai gândesc că este ceva în neregulă, dar dacă toată lumea în jurul lor e la fel de agitată şi se confruntă cu aceleaşi probleme, nu au de unde să ştie că nu e OK aşa.

Apoi, o altă problemă e că oamenii nu se duc la terapie. Chiar şi când observă că ceva nu e în regulă, nu se duc pentru că sunt învăţaţi să se descurce singuri, să fie puternici. E o înţelegere atât de greşită a conceptului de a fi puternic. Am avut-o şi eu, ştiu exact de ce e greşită.

Şi mai e ceva cu care m-am confruntat şi eu şi mulţi dintre cei pe care îi cunosc. Au fost la terapie şi au întâlnit oameni cu care nu au avut chimie. Asta nu înseamnă neapărat că terapeutul acela nu se pricepe, ci pur şi simplu nu s-a potrivit cu ei. Mulţi au evaluat lucrurile în baza relaţiei aceleia şi nu au mai încercat, crezând că toţi sunt la fel.

Capacitatea asta de a generaliza sau de a abstractiza este foarte importantă când vine vorba de vieţile noastre. Şi evolutiv este foarte importantă că altfel nici nu supravieţuiam atâta amar de vreme. Dar când vine vorba de a extrapola dintr-un caz şi mai ales într-o chestie atât de subiectivă, e greşit ce facem. Da, în general ne ajută în viaţă, ca şi fricile, dar sunt momente în care n-ar trebui să se întâmple.

Ce-ţi place mai mult, să scrii software sau să scrii?

Îmi plac amândouă foarte tare. Să scriu, să lucrez cu oamenii, să înţeleg lucruri, toate astea m-au ajutat să găsesc moduri în care să comunic eu mai bine cu ceilalţi şi să le explic altfel. Ăsta este motivul pentru am dezvoltat şi cursuri în domeniul testării şi automatizării şi asta e, de fapt, ce îmi place cel mai mult pentru că îmbină cele 2 lucruri.

Faci foarte multe lucruri. Ce-ţi mai lipseşte?

O să fiu foarte sinceră. Am timp să fac toate lucrurile astea în primul rând pentru că nu am copii. Probabil că ăsta este următorul lucru pe care, la un moment dat, aş vrea să-l experimentez. Şi vreau să o fac diferit de cât am fost eu crescută, sper. Cred că ar trebui să fie interesant să creşti un copil pe care îl încurajezi să fie creativ. Probabil e foarte dificil, dar şi foarte interesant. Sper ca tot ce am învăţat până acum să mă pregătească pentru asta.

Citeşte şi: Anxietatea la adolescenți. Cum recunoști simptomele, din ce cauză apare și cum se tratează. Sfatul psihologului – LIFE.ro