În ultimul an, Eliza, creatoarea proiectului Jurnal de drum, trăiește alături de Ionuț și de fiica lor o viață complet atipică: fără casă „fixă”, fără planuri pe termen lung, doar cu o dubă transformată în locuință mobilă și cu o curiozitate nestăvilită pentru lume. Acum se află în Oman, un teritoriu care i-a cucerit prin peisaje spectaculoase și prin ospitalitatea oamenilor—o confirmare în plus că decizia lor radicală de a pleca pe termen nedefinit a fost una corectă.
Drumul până aici nu a fost, însă, nici spontan, nici lipsit de provocări. În doar câteva luni, Eliza și Ionuț au renunțat la apartamentul din Galați, au vândut și au donat aproape toate lucrurile și au început o tranziție lentă spre viața nomadă, locuind prin mai multe țări până când conversia dubei a fost gata. De atunci, călătoria lor s-a transformat într-un mod de a exista: cu rutine adaptate unui copil mic, cu momente de euforie și epuizare, cu situații-limită trăite în locuri precum Irak, dar și cu revelații care le-au schimbat percepțiile despre lume și oameni.
Astăzi, cei trei își documentează viața „pe roți” într-un Jurnal de drum, nu pentru senzațional, ci pentru autenticitate. Își caută propriul ritm, învățând constant cum să echilibreze libertatea, responsabilitatea și nevoile fiecăruia. Iar dacă într-o zi fiica lor îi va întreba de ce au ales acest stil de viață, Eliza speră să-i poată spune simplu: pentru că libertatea, trăită împreună, a fost cel mai frumos cadou pe care și-l puteau face unii altora.
Eliza, acum sunteți tocmai în Oman. De ce ați ales să mergeți acum această țară și ce v-a surprins cel mai mult de când sunteți acolo?
Căutam un loc cald și frumos în care să ne petrecem iarna. Oman e recunoscut ca fiind raiul camperelii – peisajele sunt fabuloase, vreme bună iarna și putem campa aproape oriunde.
Într-adevăr, e o țară minunată atât din punct de vedere geografic, cât și al oamenilor. Omanezii sunt printre cei mai primitori și prietenoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Deși e o țară conservatoare, tradițională, m-a surprins deschiderea și curiozitatea localnicilor față de turiștii străini. Foarte des oamenii își opresc mașina lângă a noastră să ne întrebe de unde suntem, să ne ureze bun venit și să ne întrebe dacă avem nevoie de ceva. Am primit invitații la ceai, copilul primește des cadou tot felul de dulciuri pe stradă, în magazin, sau când campăm în locurile frecventate de localnici.
Cum arăta viața voastră înainte de momentul „vindem tot și plecăm în lume”? Care a fost scânteia care v-a făcut să întoarceți totul pe dos?
Camperul era la atelier pentru conversie când, în toamna lui 2024, discutam despre unde să mergem de ziua mea, în ianuarie 2025. De foarte mulți ani nu ne mai facem cadouri, dar în schimb, de zilele noastre de naștere și de aniversarea relației, dedicăm acea zi pentru noi și ne oferim ba relaxare, ba experiențe, ba distracție, în funcție de ce ne dorm.
În acel an mi-am dorit ca de ziua mea să mergem undeva cald. Am ales Cipru pentru o săptămână.
Era greu pe atunci să călătorim cu avionul cu un copil mic – nu îi plăcea să doarmă, cerea multă atenție, era mofturoasă la mâncare – așa că mi-am zis “Dacă tot batem drumul, hai să-l facem să merite și să stăm o lună, că e și cazarea mai ieftină pe perioadă lungă.” Apoi am mers și mai departe și l-am întrebat pe Ionuț ce părere ar avea dacă am sta toată iarna, să fugim de frigul din țară. Noi plăteam 400€ chirie pentru apartamentul din Galați, iar asta ar fi însemnat 1200€ cheltuiți în 3 luni, pentru ceva de care nu beneficiem. Așa că în mintea mea s-a aprins un beculeț: “Dar dacă renunțăm la chirie?”.
Deși locuiam în chirie, dețineam foarte multe obiecte: mobilă (pat, canapea, dulapuri, frigider, etc), tot felul de accesorii, haine, lucruri de bebeluși. În câteva luni, până în decembrie, am vândut și donat aproape tot. Am păstrat doar suvenirurile și cărțile, pe care le avem depozitate la țară.
„Raiul camperelii”: De ce a ales familia Jurnal de drum Omanul pentru iarnă
Când ați rostit pentru prima dată, cu voce tare, decizia de a trăi într-o rulotă/dubă, cu un copil de nici un an? Ce reacții ați primit?
Până a fost gata conversia dubei, timp de 6 luni, am “locuit” prin hoteluri și apartamente închiriate în Cipru, Malta și Grecia.
Nefiind o tranziție bruscă – eram obișnuiți să schimbăm cazările des înainte de-a avea un copil – nu am simțit trecerea atât de acut cum am fi simțit-o dacă am fi avut o viață mai așezată. Însă așa, nu s-a simțit nenatural, ci ca o continuare a ceva ce avea deja bazele.
Deși, entuziasm și puțină anxietate, da, au existat. Îmi aduc aminte când am încuiat pentru ultima dată ușa apartamentului din Galați înainte să predăm cheia și am urcat în trenul către Otopeni. S-a simțit ca o nouă etapă, ca ceva mare.
Reacțiile au fost (și încă sunt) diverse. O parte din oameni ne admiră curajul, în timp ce o altă parte îl vede ca inconștiență. Pe noi nu ne ating prejudecățile și criticile din categoria asta, pentru că suntem mulțumiți și împăcați cu alegerea noastră. Ne împlinește, ne face fericiți, așa că nu avem nevoie de validare externă.
Ce v-a fost cel mai teamă să lăsați în urmă atunci când ați plecat?
N-am avut o teamă specifică, ci doar un pic de anxietate față de necunoscut.
Cum ați ales duba și ce a însemnat procesul real de amenajare pentru voi? Ce a mers bine și ce-a fost un fiasco?
Am avut doar două criterii în alegerea dubei: să fie cât mai nouă (dar fără Adblue, ca să să nu avem probleme în Peninsula Arabă) și să aibă lungime suficient de mică cât să încapă pe un loc de parcare obișnuit.
Faptul că aveam un copil de câteva luni nu ne-a permis să facem noi conversia, așa că am apelat la un atelier specializat. Cel mai greu a fost să decidem structura – a durat multe săptămâni. Nu e ușor să găsești într-un spațiu așa mic loc pentru pat dublu fix, mașină de vase, mașină de rufe, plită, cuptor și cădiță pentru copil.
Cea mai mare greșeală a fost alegerea vopselii. Am vopsit eu împreună cu părinții mei, iar când era 80% gata, mi-am dat seama că nu e bună vopseaua folosită. E o poveste lungă, însă s-a terminat cu răzuitul întregii vopsele și revopsit de la zero cu vopseaua corectă.
Cum s-a născut decizia radicală: de la o vacanță în Cipru, la viața într-o dubă documentată într-un Jurnal de drum
Care a fost momentul în care v-ați dat seama că „viața pe drum” nu mai e doar o aventură temporară, ci chiar noul vostru mod de existență?
Când a fost gata tot procesul de conversie (noi mai plecaserăm cu duba și înainte să fie finalizată complet) și a început efectiv traiul în dubă, cu Ionuț lucrând full time, cu respectat tabieturile copilului, cu rutină de somn, cu gătit, cu tot ce înseamnă viața. Atunci ne-am gândit „Wow, chiar facem asta!”.
E mult mai greu decât ne imaginam.
Ați trecut prin situații limită sau neașteptate pe traseu? Care e povestea pe care o veți spune peste 20 de ani?
Traversarea Irakului. Noi am mai fost în Irak, în partea kurdă, acum câțiva ani, și ne-a plăcut enorm. Acum la fel, am întâlnit niște oameni primitori, deosebiți, extrem de prietenoși. Ne invitau ba la ceai la ei acasă, ba să dormim la ei, ne ofereau ajutorul, ne urau bun venit. Însă doar în partea kurdă.
Când am intrat în partea federală a Irakului, deși e, teoretic, aceeași țară, lucrurile s-au schimbat dramatic. Acolo oamenii sunt mult mai conservatori, mult mai intrusivi, mult mai puțin pe sufletul nostru. În Irak Kurdistan am primit apă gratis la benzinărie, în timp ce în Irakul Federal am primit țeapă – ni s-a cerut preț dublu per litru, pe motiv că pentru turiști e mai scumpă motorina. Am aflat abia după că e o țeapă des practicată acolo.
E una dintre puținele țări din care abia am așteptat să ieșim.
Cum s-a adaptat copilul vostru la viața nomadă? Cum credeți că o s-o ajute pe cea mic din această experiență plină de libertate și aventură?
Momentan îi place tare mult, se cațără singură în mașină, și apoi în scaunul ei. Ba chiar uneori are și preferințe: cine dintre mine și Ionuț să conducă și cine să stea în dreapta să se joace cu ea.
Chiar dacă până la 3 ani copiii nu simt nevoia de socializare cu alți copii, noi o încurajăm să interacționeze cu copiii din parcuri, plaje și locurile în care campăm, ca să-i sugerăm ideea de acceptare a diferitului, a tuturor oamenilor indiferent de aspect sau limbă. La urma urmei, joaca nu are nici culoare, nici naționalitate.
Chiar dacă nu e momentan capabilă să formeze amintiri pe termen lung, mintea ei asociază senzații și emoții încă de la naștere. Corpul ei își va aminti ce a simțit când avea nisip sub picioare, când a mirosit apa sărată și a auzit foșnetul palmierilor.
Citește și: Un profesor de matematică. O fostă kinetoterapeută. O fetiță îndrăgostită de călătorii. Și viața văzută din „dubi”. Eco on wheels: „Dacă alții, înaintea noastră, au trăit cu puțin, putem și noi. E vorba doar de alegere”
Tu ai lucrat foarte mult timp în banking. Ai părăsit acest domeniu pentru a avea mai multă libertate. Cum a fost să iei această decizie? Te gândești vreodată că ar fi fost mai ușor să ai siguranța „unui job într-o instituție”?
Eram la birou când unul dintre superiori a venit în vizită la noi în sucursală. A intrat apoi un bărbat șchiopătând, care a mers la roboțel să-și plătească factura. M-a rugat să vin să-l ajut, că nu se pricepe, nici nu vede bine, și îi și tremurau mâinile.
După ce a plecat, superiorul mă întreabă de ce n-am încercat să-i vând ceva. De ce nu l-am chemat la birou să văd dacă are cont la noi și dacă nu, să îi fac unul? Sau dacă avea cont, aș fi putut să-i vând un card de credit sau alt produs bancar. L-am întrebat pe superior dacă a văzut cum arăta bărbatul respectiv, dacă i-a văzut șchiopătatul și felul în care scotea câte un leu, pe rând, din portofel, iar el mi-a răspuns că cu așa gândire nu voi primi niciodată bonusul și că ar trebui să privesc oamenii din fața mea ca pe niște puncte pe care le adun pentru bonus.
Deja eram sictirită de sistemul bancar, iar episodul ăla a fost doar o confirmare pentru mine.
Ziua în care am ieșit din sistem a fost una dintre cele mai eliberatoare din viața mea. Nu mi-e dor de nimic din ce presupune el, ci doar de unii colegi și socializarea cu unii clienți.
Traversând lumea cu un copil mic: provocări, temeri, adaptare și un Jurnal de drum
Acum din ce trăiți? Ce job-uri aveți tu și Ionuț?
În 2019 ne-am angajat amândoi remote, eu ca asistent editorial, iar Ionuț ca IT-ist. În prezent lucrează doar Ionuț, iar job-ul meu e de mamă.
Cum arată rutina voastră zilnică în dubă? Aveți ritualuri care v-au ancorat, indiferent unde ajungeți?
În general, după ce mâncăm micul dejun împreună, Ionuț se așează la birou și începe munca, iar eu mă ocup de copil: schimbat, joacă, citit, mers pe plajă sau în parc, somn de prânz, etc.
Seara, în funcție de câtă energie avem și ce chef are Aida, ori petrecem timp împreună toți 3, ori conducem spre o altă destinație.
Fiind copil, da, Aida are rutină. Știm că predictibilitatea e importantă pentru omuleții de vârsta ei, așa că încercăm să-i respectăm și îndeplinim obiceiurile. Cea mai mare schimbare pentru ea e, de obicei, locul în care se joacă – o schimbare pe care o primește cu bucurie, pentru că o entuziasmează locurile noi. Chiar și când mai luăm cazare în vreun hotel sau apartament, din momentul în care deschidem ușa aleargă în toate colțișoarele din cameră și analizează toate obiectele.
Care sunt costurile reale, financiare și emoționale, ale unei vieți nomade cu un copil? Ce ați fi vrut să știți înainte să porniți?
E foarte greu vanlife cu un copil, mult mai greu decât a călători cu el cu avionul. Vanlife necesită curățenie continuă, uneori de mai multe ori pe zi, căutat de surse de apă, economisit electricitate, căutat locuri de campare, etc. Toate astea înseamnă efort mare și mult timp investit, iar un copil cere, la rândul lui, efort și timp. Uneori, la final de zi, cădem frânți și nu mai avem energie decât de doom scrolling pe social media.
Partea financiară nu e o problemă, vanlife poate fi mai ieftin decât locuitul într-un apartament. În Turcia, de exemplu, am cheltuit 1800€ o lună întreagă toți 3, în condițiile în care am plătit și campinguri și cazare 3 nopți. Dacă am sta doar wild și am avea grijă la cheltuieli, cred că în destinații ca Turcia am putea cheltui și doar 1000€ pe lună.
În Irak, în schimb, am plătit peste 600€ numai pentru vize, ceea ce a făcut ca cheltuielile din acea lună să se ducă mult în sus.
Care au fost cele mai mari prejudecăți sau mituri cu care ați plecat în cap și pe care drumul vi le-a zdruncinat complet?
Aveam impresia că voi fi tratată urât ca femeie în majoritatea țărilor, din cauza culturii locale. În Turcia, de exemplu, acum câțiva ani, un bărbat mi-a scuipat la picioare. Mi-ar plăcea să nu fie nevoie să specific, dar nu, nu eram indecent îmbrăcată. Aveam blugi și un tricou larg și așteptam la o coadă.
Dar m-am înșelat foarte tare. În afară de Irakul Federal, unde bărbații mă priveau de parcă-s complet dezbrăcată, rasă-n cap și vopsită toată verde, n-am simțit priviri urâte. Dimpotrivă – mulți bărbați păstrau o distanță respectuoasă față de mine atunci când îmi vorbeau. Nu m-am simțit privită de sus sau judecată în vreun fel.
Cum arată pentru voi sentimentul de „acasă”? E un loc, o stare, o persoană sau… doar viața voastră în trei într-o dubă?
Pentru noi acasă e când stăm multe zile într-un loc și nu facem nimic din ce implică călătoritul. Doar gătim, ne jucăm cu copilul, ne relaxăm și nu mișcăm mașina de pe loc.
Libertate, comunitate și un Jurnal de drum: ce câștigă Eliza din viața nomadă și ce speră să-i transmită fiicei ei
Vă documentați experiențele pe Instagram. Cum vă raportați la comunitatea voastră foarte activă? V-a schimbat ceva în felul în care vă povestiți experiențele?
Ionuț nu e deloc activ pe social media, toate perspectivele îmi aparțin.
Mereu am zis că eu învăț mai multe de la oamenii care mă urmăresc decât invers. Nu mă refer aici la ponturi de călătorie, ci la sfaturi, povești personale, discuții respectuoase în contradictoriu care îmi lărgesc orizontul și îmi dezvoltă gândirea critică.
Nu cred că am o comunitate foarte activă, dimpotrivă. E un mic nucleu care rezonează cu mine și ideile mele. Foarte mulți oameni vin pentru senzațional și stilul de viață diferit, dar pleacă sau rămân inactivi când încep să vorbesc despre politică, atacarea gândirii moștenite și urmările traumelor nevindecate.
Nu mă interesează să fac can-can pe net. Nu (mai) urmăresc să cresc numărul de urmăritori ca-ntr-un joc video, că n-am ce face cu el. Mă interesează să mă înconjor de oameni cu valori similare cu ale mele (câțiva dintre prietenii buni pe care ni i-am făcut în ultimii ani, i-am cunoscut pe social media) și urmăresc să aprind mici beculețe în mintea oamenilor care caută mai mult decât îi lasă societatea să găsească.
Și, la final, dacă mâine copilul vostru, devenit adult, v-ar întreba: „De ce ați ales să trăim așa?”, ce ați spera să-i răspundeți?
În primul rând, vom avea grijă ca întrebarea asta să nu aibă nuanțe negative. Prioritizăm binele copilului, iar momentul în care ea va începe să ceară “acasă” sau să zică “nu mai vreau” ne oprim. Fără târguială.
Dacă va întreba doar de curiozitate, îi vom răspunde că n-am încetat să existăm ca indivizi după ce am devenit părinți. N-am încetat să avem dorințe, lucruri care ne bucură și ne împlinesc. Avem privilegiul de-a ne permite stilul ăsta de viață, în care facem ce ne place, în timp ce descoperim lumea alături de copilul nostru. Refuzăm să nu profităm de acest privilegiu de teama de „ce zice lumea”. Sunt niște ani care sigur se vor termina cândva, dar până atunci, nu doar copilul e cel care se dezvoltă frumos (și) datorită stilului ăstuia de viață – e o investiție în noi, toți 3.
