Sorana Tucaliuc nu spune o poveste comodă. Nu bifează clișee, nu caută validare și nu încearcă să pară „altfel”. Sorana Tucaliuc este altfel. Prima femeie armurier din România vorbește despre arme, putere, frică, respingere și singurătate cu o luciditate care te dezarmează mai tare decât orice calibru. Dar dincolo de metal, mecanisme și muniție, interviul cu Sorana Tucaliuc este, în esență, despre identitate, curaj și echilibru.
Povestea Soranei este despre o femeie care a ales un drum considerat „interzis”, care a fost ironizată, subestimată și refuzată pentru că „nu avea credibilitate”, dar care a continuat. A învățat, a greșit, a plătit prețul și a devenit o voce într-un domeniu dominat de bărbați. Sorana Tucaliuc educă astăzi despre siguranță, responsabilitate și reguli – într-o lume care preferă spectacolul în locul disciplinei.
Dincolo de profesie, Sorana Tucaliuc vorbește deschis despre feminitate trăită altfel: despre a fi puternică fără a renunța la sensibilitate, despre iubirea pentru animale și natură, despre dilema morală dintre a proteja viața și a înțelege rolul omului în echilibrul natural. Despre a fi singură fără a fi incompletă. Despre a aștepta un bărbat care să nu se teamă de cine ești cu adevărat.
Acesta nu este un interviu despre arme. Este un interviu despre Sorana Tucaliuc și despre cine devii atunci când refuzi să trăiești după regulile scrise de alții.
Sorana Tucaliuc, ce înseamnă, mai exact, „prima femeie armurier”?
Înseamnă că am dus pasiunea pentru arme mai departe. Pot să le repar, să le curăț, să le fac mentenanța și să intermediez vânzarea lor. Sunt autorizată, am partea juridică pusă la punct și toate avizele necesare.
Ai un magazin de arme?
Da.
Ce fel de arme? Când spui că le cureți și le întreții, la ce tip de arme te referi?
Mecanismul de principiu nu diferă foarte mult. Mă refer la armele de foc. Armele de foc au, în mare, aceleași mecanisme de bază, aceleași platforme de funcționare. Odată ce înveți principiul, te descurci cu orice model, indiferent de marcă sau de cât de vechi ori modern este.
Am învățat mecanismul de bază și nu mai contează dacă arma e mai nouă sau mai veche. În principal, lucrez cu arme de vânătoare – pentru acestea am autorizație. Exclud armele militare, acolo e o poveste mult mai complicată, sunt alte autorizații.
Lucrez cu arme de vânătoare, arme pentru tir sportiv, autoapărare, pază și apărare, precum și arme de colecție. Acestea sunt categoriile prevăzute în Legea armelor și munițiilor. Armele militare sunt o cu totul altă discuție.
În ce sens e mai complicat? Nu te pricepi sau nu ai voie?
Nu e vorba că nu m-aș pricepe. Platformele sunt, în esență, similare. Diferența apare din punct de vedere legal. Ca o armă să fie încadrată ca armă militară, trebuie să aibă o destinație militară și să fie comercializată către instituții militare. Asta înseamnă contracte cu statul, licitații, autorizații speciale, alte proceduri. Nu m-am implicat atât de departe.
Există însă și arme care sunt identice ca mecanism, dar aparțin proprietarilor civili. Ele nu sunt încadrate ca arme militare în acte. Dacă o persoană fizică vine la mine cu o astfel de armă, am dreptul legal să o verific, să o întrețin și să lucrez la ea.
Dacă, Doamne ferește, ar izbucni un război, te-ai descurca și cu arme militare?
Da, cu siguranță.
Asta ne liniștește. Să sperăm doar că nu începe.
Și eu sper. Deși, sincer, am o senzație că se apropie ceva. Dar sper să mă înșel.
Sorana Tucaliuc: „Am fost nevoită să dovedesc continuu, în primul rând mie, pentru că nici eu nu știam ce fac”
Sorana Tucaliuc, când ai ținut prima dată o armă în mână? De unde vine pasiunea asta? Din familie?
Nu, din contră. Nimeni din familie, nimeni dintre cunoscuți sau rude nu a avut permis de armă sau vreo legătură cu domeniul. Nu m-a inspirat nimeni din exterior.
Cred că pur și simplu am fost mai curioasă, mai curajoasă, mai rebelă. Îmi plăcea să ies din tipare și să caut lucruri care implicau risc. Așa am ajuns să mă ofer voluntar ca rezervist voluntar în MApN și să fac stagiul respectiv. Acolo am avut prima interacțiune reală cu armele de foc.
Acolo ai desfăcut prima armă?
Da. Un AK-47. Și când am desfăcut-o, mi-am dat seama că e ca un puzzle. Iar mie mi-au plăcut dintotdeauna puzzle-urile.
Am desfăcut arma piesă cu piesă și am văzut cum se îmbină totul, cum mecanismul funcționează perfect și cum rezultatul final e… exploziv, la propriu. Atunci am zis: „Ok, asta chiar îmi place”.
Mi-am dorit să învăț mai mult despre arme, dar într-un mod pașnic, educativ, aproape științific. Iar coincidența a făcut ca, exact în perioada stagiului de rezervist voluntar, un amic care deținea magazinul de arme să vrea să renunțe la domeniu și să-și schimbe profesia. Așa am ajuns să preiau eu magazinul.
Când ai făcut stagiul de rezervist voluntar, câți ani aveai?
24 de ani.
Până atunci nu se pusese problema unui liceu militar sau a unei direcții similare?
Din păcate, nu. Deși, privind înapoi, cred că mi-ar fi plăcut. Părinții mei au mers pe direcția clasică a generației lor – profesii „sigure”: avocat, medic, ceva care să asigure un viitor stabil, cu bani și statut.
Eu însă nu eram construită așa. Mi-am dorit dintotdeauna să fac psihologie.
Și ai urmat direcția asta?
Da. După mai multe încercări – pentru că, dacă nu intram la psihologie într-o sesiune, mă înscriam la altă facultate – am ajuns la Universitatea „Petre Andrei” și am intrat la Facultatea de Psihologie. Eram în anul I când a apărut ideea stagiului de rezervist voluntar.
Cum au reacționat părinții?
Destul de dur. Reacția a fost: „Ce o să faci cu viața ta?”. Era greu de înțeles pentru ei.
Cât a durat stagiul de rezervist voluntar?
În mod normal dura trei luni. Eu am stat două luni. Am făcut armata generală, armata de bază, cum i se spune.
La partea de specializare m-am retras.
Sorana Tucaliuc: „La început nu am fost luată în serios deloc. Deloc, deloc, deloc”
De ce?
Pentru că îmi doream să devin cadru militar activ. Iar dacă finalizam stagiul de rezervist voluntar, la momentul respectiv nu mai aveam dreptul să aplic pentru statutul de cadru activ.
Așa erau regulile atunci. Acum sunt diferite, dar prima sesiune de rezerviști, cea din care am făcut parte, funcționa altfel.
Am preferat să mă retrag și să încerc direct varianta de militar activ.
Și ai dat probele?
Da. Am dat probele de două ori.
Ce s-a întâmplat?
Am picat la proba fizică. Pur și simplu nu am reușit să scot timpii necesari.
Nu îmi place deloc să alerg. Și spun asta foarte sincer.
E interesant, pentru că majoritatea bărbaților fug de armată…
Exact. Majoritatea bărbaților fug de armată. Când era obligatorie, mulți căutau orice scutire medicală posibilă doar ca să nu meargă.
Cum vine asta că bărbații fug de armată, iar o femeie se duce voluntar și se înscrie? Întreb ca să înțeleg contextul.
E o întrebare bună. Sincer, nici eu nu știu dacă am un răspuns perfect echilibrat pentru asta.
Cred că ține mult de cum se construiesc rolurile, mai ales în copilărie și adolescență. În mod tradițional, bărbații cresc cu ideea foarte clară a rolului lor: să protejeze, să ofere siguranță, să fie stâlpul familiei. Rolul acesta e adânc înrădăcinat, aproape instinctiv, de mii de ani. Ei știu, într-un fel, ce au de făcut.
Își găsesc spații masculine unde se afirmă – fie că vorbim de competiție, forță, afaceri, leadership – și apoi își caută un partener care să completeze acest rol.
Pentru femei, lucrurile sunt diferite. Rolul feminin – de grijă, de creștere, de sensibilitate – se conturează mult mai clar atunci când există o prezență masculină constantă în jur: un tată, un bunic, un frate, un unchi. Cineva care oferă acea structură.
În cazul meu, lucrurile nu au fost chiar așa.
În ce sens?
Tatăl meu era foarte implicat profesional. Inginer chimist, cu afaceri în domeniul restaurantelor. Era mult plecat, foarte ocupat, iar timpul petrecut efectiv împreună a fost limitat.
Asta m-a făcut să cresc diferit. Mult mai independentă, mai exploratoare, mai curajoasă. Am avut multă libertate și am fost mereu în căutare: ce pot construi, ce pot inventa, ce pot învăța singură.
„Mi-a spus la telefon că nu vrea să colaborăm pentru că sunt femeie și nu am credibilitate”
Crezi că de aici vine și dorința de aventură?
Cu siguranță. Am crescut cu modele feminine atipice pentru vremea respectivă. Filmele și personajele care m-au marcat nu erau prințese sau figuri pasive, ci femei puternice, luptătoare, independente.
Am fost atrasă de aventură, de risc controlat, de lucruri considerate „neobișnuite” pentru o fată. Și cred că asta m-a împins, firesc, și spre armată.
Nu a fost un act de frondă și nici dorința de a demonstra ceva. A fost, mai degrabă, continuarea felului meu de a fi.
Eu sunt totuși femeie. Am o latură sensibilă, sunt atrasă de animale, de copii, de bătrâni. Lucrurile astea sunt native, nu lipsesc. Dar dezvoltarea mea a mers mai mult într-o altă direcție, pentru că așa am simțit eu.
De asta cred că există bărbați care fug de armată și femei ca mine care vor să-și definească singure rolul, nu să fie definite printr-un bărbat. Pentru că, în mod tradițional, asta se întâmplă: rolul femeii ajunge să fie definit în relație cu rolul masculin.
Și nu e ceva greșit sau negativ în asta. Așa a funcționat lumea mii și milioane de ani. Femeile își găseau rolul alături de bărbați. Dar atunci când bărbatul nu e prezent, femeia ajunge să preia acel rol. Iar asta nu mi se pare nici rău, nici ceva ce trebuie judecat.
Cum a fost susținerea din partea familiei?
Sincer, nu a fost așa cum m-aș fi așteptat. Aveam senzația că părinții sau familia, în general, vor fi primii care vor spune „mult succes” și vor fi acolo. În realitate, au fost destul de sceptici.
Nu înțelegeau de ce aleg drumul acesta. Aveau și frica eșecului, mai ales că nu aveam cunoștințe de contabilitate, de antreprenoriat, de business. Le-am spus că o să învăț, că o să-mi angajez un contabil și un avocat cu care să mă consult constant. Dar nici asta nu i-a liniștit pe deplin.
Așa că am simțit mult timp nevoia să demonstrez. În primul rând mie, pentru că nici eu nu știam exact ce fac la început. Cred că asta e valabil pentru orice început: nu ne naștem știind totul.
Important este să nu renunți. Au fost multe momente în care m-am întrebat ce caut acolo, ce fac, dacă e drumul meu. Dar lucrurile au început să crească în mine: pasiunea, dorința, determinarea.
Dacă nu ești făcut pentru ceva, nu crește nimic. Dacă ești, simți. În cazul meu, au crescut. S-au dezvoltat. Și am ajuns să-mi demonstrez mie că acesta este rolul meu, că sunt bine acolo, că e ceva natural și bine așezat.
Și, în timp, am demonstrat și familiei și celor din jur că, până la urmă, e o afacere ca oricare alta: e comerț, e prestare de servicii, e un domeniu în care sunt bună, în care mă descurc și în care, sincer, „sky is the limit”.
Ai devenit și instructor de poligon. De ce a fost important pentru tine acest pas?
Am devenit instructor de poligon din dorința de a educa oamenii în mânuirea armelor. Mi-am dorit foarte mult să ajung la ei și să le spun clar că armele sunt cu adevărat periculoase și că trebuie tratate strict conform regulilor de siguranță, care sunt sfinte și valabile peste tot în lume.
Există reguli esențiale: să tratezi orice armă ca fiind încărcată, să te asiguri că în spatele țintei nu este nimic și nimeni, să fii atent permanent la direcția țevii. Sunt lucruri fundamentale, dar pe care, din păcate, mulți vânători mai în vârstă, cu 20–30 de ani de experiență, ajunseseră să nu le mai respecte cu aceeași rigoare.
Citeam des despre accidente și incidente grave. Și atunci am simțit nevoia să devin instructor tocmai ca să am o voce. Și am avut-o. Și o am în continuare. Iar asta mă bucură foarte mult, pentru că astăzi sunt luată în serios.
La început nu am fost luată în serios deloc. Absolut deloc. Am fost un subiect de glume, de discuții la cafea, de râs între bărbați: „Ce caută fata asta aici? Ce vrea să facă?”
Dar a trecut timpul. Am demonstrat ce am avut de demonstrat. Și asta mă bucură enorm. De acum înainte, nu văd decât direcția de perfecționare și dorința de a aduce în continuare contribuții reale societății.
Cred că parcursul meu a fost unul natural și, într-un fel, mă așteptam la toate aceste obstacole. Le-am întâlnit inclusiv atunci când a venit vorba de aprovizionarea magazinului.
Ai avut dificultăți în colaborarea cu furnizorii?
Da. Majoritatea agenților comerciali sunt bărbați. Și am avut inclusiv situații în care mi s-a spus direct, la telefon, că nu se dorește colaborarea cu mine pentru că sunt femeie.
Unul dintre ei mi-a spus foarte clar: „Nu vrem să colaborăm pentru că sunteți femeie, nu aveți credibilitate, nu știți să vindeți, nu o să vindeți și nu avem siguranța că produsele noastre vor fi valorificate.” A continuat spunându-mi că ar fi mai bine să-mi găsesc „un vânător, un bărbat”, care să se ocupe de partea asta.
Asta fără să mă cunoască, fără să fi avut vreo întâlnire cu mine înainte. M-am prezentat politicos, am spus că sunt administratorul societății și că îmi doresc o colaborare cu un agent comercial important din România. Și acesta a fost răspunsul.
Cu atât mai greu mi-a fost apoi să găsesc alți furnizori. Dar am reușit. Și am reușit și pentru că, în domeniul acesta, nu sunt foarte mulți importatori în România. Sunt puțini și, într-un final, lucrurile s-au așezat.
Și în continuare cu acel agent nu colaborezi?
Nu. Și nu o să colaborez niciodată.
Deși, la doi-trei ani după acel episod, întâmplarea a făcut să fiu invitată special la o masă cu persoane importante din domeniu: patroni de poligoane, oameni din alte structuri, persoane cu voce și influență. Printre invitați se afla și directorul acelei firme – nu agentul cu care vorbisem eu inițial, ci șeful lui, practic.
La masa respectivă i-am explicat ce s-a întâmplat, ce mi s-a spus și în ce context. În momentul în care a observat că eram invitată special, că oamenii de la masă îmi acordau încredere și importanță, a realizat că, probabil, fusese o greșeală.
Și chiar a fost o greșeală. Și-a cerut scuze în numele firmei. Am acceptat scuzele, pentru că așa e frumos și corect, dar nu am dorit să colaborăm.
Sorana Tucaliuc: „Am decis că, dacă o să vânez vreodată, o să fie când o să-mi fie foame”
De ce?
Pentru că agentul regional avea în continuare acea perspectivă misogină. Și mi-ar fi fost foarte greu să-l primesc zilnic, să-l văd, știind ce gândire are. Am simțit că ar aduce o energie negativă în spațiul meu și am preferat să nu fac asta.
Așa că m-am descurcat altfel.
M-am descurcat cu alți comercianți, m-am descurcat prin propriile servicii. Iar faptul că, la început, nu aveam ce să vând m-a determinat să devin mult mai bună pe partea de servicii. Să fiu un armurier care chiar știe ce face: care curăță armele, le repară, le explică oamenilor, le oferă mentenanță reală.
Când am început eu, astfel de servicii aproape că nu existau. Acum pot spune că, în regiunea de nord-est, în afară de un alt armurier despre care știu că mai face lucruri similare, nu prea mai este nimeni.
Suntem printre singurii care oferă servicii complete de armurărie în zonă.
Familie ți-ai făcut? Ești căsătorită?
Nu.
Și e ceva la care nu m-aș fi așteptat. Cinci ani chiar mă gândeam că, intrând în domeniul ăsta, voi întâlni profilul masculin pe care mi l-am dorit mereu, pe care mi l-am imaginat de când eram mică: genul de „viking”, cu forță, cu cunoștințe din natură, capabil să taie lemne, să vâneze, să construiască de la zero.
Poate l-am întâlnit… dar i-a fost frică de mine. Mi se întâmplă des. Am vorbit despre asta cu o prietenă foarte bună de-a mea, care a terminat psihologia și cu care discut mult pe zona de viață. Mi-a spus că bărbatul care nu se va teme de ceea ce sunt în prezent — cu toate „măștile”, toate skill-urile și stilul meu profesional — acela va fi, probabil, bărbatul ideal pentru mine.
Pentru că poate se teme de ceea ce vede?
Nu știu, posibil. Vede o femeie antreprenor, armurier, care lucrează cu vânători și este instructor în poligon. Normal că mulți se retrag. Dar bărbatul care se uită în ochii mei și vede că, în interior, sunt tot o femeie — cu instincte materne, cu dorința de a iubi, de a crește ceva — acela va fi omul potrivit. Cel care va trece prin toate aceste straturi.
În prezent nu am nicio relație. Am însă un cățel, un ciobănesc german, care îmi oferă această prezență în viață, să nu fiu singură, să am cu cine împărți spațiul și energia. Mă focusez pe pasiunile mele și pe acest cățel minunat, a cărui inteligență emoțională, uneori, o depășește pe cea a multor oameni.
Dragostea mea pentru animale e profundă. Am mers spre știință, spre dresaj, am vrut să înțeleg comportamentele. M-ar fi pasionat inclusiv medicina veterinară, dar nu am urmat această cale. Animalele ne oferă foarte mult.
Și aici se leagă și de pasiunea mea pentru vânătoare. Deși sunt vânător, momentan nu am ales să vânez propriu-zis. Pentru mine, vânătoarea a fost mai mult despre a înțelege natura, terenul, habitatul, animalele. Sunt de la oraș, iar această conexiune cu natura a fost ceva „wow” pentru mine.
Am petrecut o săptămână într-un țarc, undeva în Suceava, unde am stat și am observat vânatul: căprioare, cerbi. I-am privit, i-am studiat. Și atunci, în mine, ca femeie, s-a declanșat o luptă: ce fac? Vând arme sau iubesc natura și animalele?
Cred că există o cale de mijloc. Există un echilibru.
Într-adevăr, poate în 2025, în România, nu ar mai fi nevoie de vânătoare pentru hrană, pentru că avem alte surse. Dar carnea de vânat este o componentă naturală a dezvoltării umane. Este mai nutritivă, mai naturală. Nu vreau însă să intru acum în etica vânătorii, pentru că, din păcate, nu mai este apreciată sau înțeleasă cum ar trebui. Și asta mă rănește, mai ales știind că vând arme și muniție în această direcție.
Am decis că, dacă voi vâna vreodată, o voi face doar când îmi va fi foame cu adevărat, când voi trăi în natură și va fi nevoie să vânez pentru mine și familia mea. Atunci, cunoștințele și skill-urile mele vor intra cu adevărat în practică.
Până atunci, poate doar în situații de combatere — acolo unde știu că, dacă nu trag eu, va trage altcineva — sau în contexte în care este nevoie de gestionarea fondului cinegetic, de menținerea unui echilibru. Pentru că și omul, și vânătorul, și pădurarul au roluri importante în acest ecosistem.
Nu plâng când văd un animal împușcat. Înțeleg că există o gestionare, chiar dacă artificială: se observă animalele bolnave, cele bătrâne, se protejează populațiile sănătoase. Toate acestea ajută, în final, ecosistemul — plantele, pădurile, echilibrul natural.
Nu putem trăi complet separați de natură, nici să ne bazăm doar pe un echilibru idealizat. Realitatea este mai complexă. Și, da, încă este nevoie de vânătoare. Încă este nevoie de vânători.
Citește și: Uca Marinescu, exploratoarea care la 60 de ani a devenit prima femeie din lume care a atins pe schiuri, într–un singur an calendaristic cei doi poli ai Pământului
