fbpx

Căutare

Share this article

Taisia Orjehovschi, pe scurt Taia sau mama Teatrului Hodoronktronk, este păpușar și ne provoacă, în curând, la prima piesă de teatru pentru copii, dedicată și copiilor speciali, pentru care oamenii au inventat cuvântul „dizabilități”.

Taisia este mama lui Agnes și fiica Aurei, o bibliotecară de la Chișinău, dar și nepoata Mariei și a lui Maxim, țărani răzeși din nordul Basarabiei, deportați în Gulagul Siberiei de gheață.

Poveștile copilăriei mamei ei, care a plecat la 3 ani și s-a întors la 11 ani din tărâmul ghețurilor și suferinței, par rupte din gândurile lui  H. C. Andersen, așa încât nu știi dacă să zâmbești la gândul că doar acolo ai putea vedea palatul Crăiesei zăpezii, sau să te-ntristezi când auzi că dintr-un covor țărănesc, țesut la război într-o casă din nordul Basarabiei, niște mâini talentate au creat un palton pentru o fetiță înghețată, cu mâinile crăpate de ger, până la sânge.

Cu astfel de povești, în care afli și zâmbetul și tristețea, ca-n viață, Taisia și colegii ei au pregătit un spectacol special pentru ieșirea din criza sanitară ce ne-a ținut închiși în case: „Închide ochii și-ai să vezi mai bine!”

Cum ți-ai ales meseria?

Taisia Orjehovschi: Dintotdeauna m-am visat pe scenă. De când mă știu, de pe la 4-5 ani, în curte, la Chișinău, unde era un bătător de covoare, cu bancă, deci puteam improviza scena, totul era joc de rol, regie și improvizație. Cu câteva pături din casă făceam cortina și împrejmuiam cei patru plopi să facem culisele și cabina actorilor.

Scoteam inele de la perdele, ziceam că sunt din aur și le vindeam pe bani adevărați. Și nici măcar nu cred că era vorba de vreo înșelătorie, fiindcă eu eram convinsă, și rosteam asta cu putere, că acele inele sunt din aur-aur. Dar când ne jucam de-a piața cu copiii, eu le plăteam în frunze, nu în bani. Vorba bunicii: „Asta-i sămânță de negustor!” (râde)

Bună întrebare: ai vreun negustor în familie?

Taisia Orjehovschi: Mama a fost bibliotecară, iar tata profesor de geografie. Dar, ai mei bunici din partea mamei erau țărani răzeși, iar în Basarabia de nord țineau o prăvălie. De-aia au pus ochii pe ei comuniștii. Bunicul din partea tatei era preot greco-catolic, la Cernăuți, în Bucovina. El se trăgea din Polonia, din satul Orzechówka, așa cum mă cheamă pe mine. De fapt, numele meu, în poloneză, așa se scrie: Orzahovska, dar cu timpul s-a transformat.

„Orzech”, în limba poloneză înseamnă „nucă”.

Taisia Orjehovschi, artist păpușar

Iar Taisia ce înseamnă?

Taisia Orjehovschi: Taisia este un nume grecesc și înseamnă „alb”, „puritate”. Pentru că m-am născut în ziua Sfintei Taisia tata a decis să mă cheme așa.

Să-ți mai spun ceva, apropo de meserie: prin adolescență, cred, la mama, la serviciu, am găsit o carte despre viața Sfintei Taisia. Acolo am aflat că ea a fost actriță, convertită la creștinism. Nimic nu este întâmplător, așa e?

Am avut mare noroc, să știi, fiindcă am crescut cu niște oameni care au trecut prin viață. Ai mei au divorțat, dar am rămas cu mama, cu bunica și cu nașa mea bătrână, care făcuse, în vremea Regelui, Beaux Arts, la București, după care a rămas în Basarabia.

Bunica era analfabetă, n-a apucat să facă școală, dar avea un fel de-a fi, cumva de dincolo.

Ne aduna pe toți nepoții la ea acasă, desfăcea canapeaua și ne așeza cuib în jurul ei, aducea plăcinte și ne spunea povești. Monica, dragă, nicio poveste nu se repeta. Bunica era o tolbă fără fund de povești, sfaturi și minuni.

Eu am învățat-o să semneze, fiindcă o vreme eu îi luam pensia și semnam în locul ei. Și într-o zi am zis: „Bunica, nu se poate așa! Trebuie să înveți să semnezi!”. Așa că după ce veneam de la școală, eram prin clasa întâi, îi predam ei alfabetul. Și uite-așa bunica a învățat să se semneze: „Maria”.

Tu cum ai învățat la școală, în alfabet chirilic?

Taisia Orjehovschi: Am învățat în chirilică până în clasa a VI-a.

Asta a încercat să facă comunismul: să ne spele pe creier de tot și să ne dezrădăcineze.

Familia mea era atipică, fiindcă eu știam să scriu și să citesc românește. Așa au vrut ai mei. În plus, eu aveam rude la București.

Povestea e puțin mai complicată. Iată!

Bunicii mei s-au refugiat din Basarabia, cu tot cu copii, trei fete. Dar, pentru că părinții lor, foarte bătrâni și neputincioși, rămăseseră acolo, ei au decis să se întoarcă în Basarabia.

Bunica simțea că zilele părinților ei sunt numărate și nu putea să-i abandoneze. Așa că și-a lăsat aici cele trei fete, mărișoare, în grija unei mătuși, și s-a întors de unde toată lumea fugea. Fetele au rămas plângând, cu mânuțele agățate de gardul ghimpat al lagărului, de unde părinții lor, bunicii mei, au fugit să-și îngrijească părinții.

Taisia Orjehovschi, artist păpușar, împreună cu mama ei, Aura, și fiica ei, Agnes

Iar mătușa care le-a primit în grijă, sora bunicului, le-a spus: „vă implor, plângeți, mușcați din sârmă, dar nu ieșiți din lagăr! Ei trebuie să plece, iar voi trebuie să rămâneți aici!”

Mama nu era încă născută. Ea a fost concepută la Măcrina, în refugiu, și a venit pe lume în Basarabia.

Bunicii s-au întors în Basarabia, în satul lor, unde cineva i-a trădat. Dar altcineva a reușit să-i anunțe că vin rușii și-i ridică pe toți, așa încât bunica a reușit să ia în bagaj un covor țesut, ceva merinde, icoana mică din perete și cam atât.

Taisia Orjehovschi: „I-au luat pe toți în Gulag, Siberia înghețată, încărcați toți, în vagoane de vite.”

Mama avea 3 ani. Când s-a întors de acolo împlinise deja 11 ani. Nu știa să vorbească românește.

Când eram mică și mă plângeam că mi-e frig, că îngheț, ea mă oprea și zicea: „ăsta nu-i ger. Ce am trăit noi, mama ta, acolo era ger. Ne crăpau mâinile până la sânge!”

Iar mama, când îi povestește acum fiicei mele, Agnes, despre copilăria ei e paradoxal, fiindcă vorbește despre niște tărâmuri ca-n povești, doar copilăria este cel mai fericit moment al nostru, nu?: cu nămeți cât casa, cu oameni care nu dormeau noaptea, fiindcă dormeau cu rândul ca să facă pârtie.

Mama Aura și nepoata ei, Agnes

Taisia Orjehovschi: „Dacă adormeau, îngheța satul! Când ningea se-acoperea casa. Frigiderul era, de fapt, o groapă. Apă nu exista, dar luau, cu găleata zăpada din curte, o topeau pe sobă și făceau mâncare. Din covorul adus din Basarabia i-a făcut mamei palton.”

La noi în casă totdeauna s-a vorbit despre asta, dar eu știam că nu am voie să spun mai departe, când ies. Și ascultând aceste povești, știind prin ce a trecut bunica, nu mi-am dat voie să mă las doborâtă de această pandemie, de pildă. Chiar dacă în primele zile când m-am trezit fără job, închisă în casă, cu o chirie de plătit, iar eu sunt singura care susține financiar familia, am simțit că-mi alunecă pământul de sub picioare. Dar imediat m-am gândit la bunica și mi-am zis: „dacă ea, de-atâtea ori a putut să o ia de la capăt și s-a întors teafără din Siberia, cu un simț al umorului fără limite, și cu forța să ne crească pe toți, eu nu am voie să cedez, nici măcar o secundă!”

Mi-ai povestit cândva că ai tăi te-au botezat în secret, speriați fiind că vor fi arestați dacă se va afla că împlinesc ritualuri creștine. Iar eu m-am mirat atunci fiindcă și la noi exista interdicția, dar nu am auzit să fi făcut închisoare cineva pentru asta. Or, la voi, spaima era una reală, bizuită pe cazuri concrete. De ce crezi că există această diferență de percepție?

Taisia Orjehovschi: Basarabia este un pământ râvnit și singurul pod de trecere spre Europa. Stalin a schimbat șinele. Și acum, când pleci cu trenul spre Chișinău, aștepți 4 ore în vamă, fiindcă trenul se ridică pe o macara, pentru că se schimbă roțile cu unele adaptate șinelor rusești. Din Basarabia până în toată Siberia sunt aceleași șine. La 1918, când au pus degetul pe hartă, au gândit bine.

Dar noi, în familia mea, la Chișinău, primeam cărți de contrabandă din România. Știi ediția de basme românești, cartonată, de la Biblioteca pentru toți? Era sfântă cartea aceea și o piteam în bibliotecă, printre cărțile rusești, să nu vadă copiii dacă veneau la mine în vizită, că am cărți românești în bibliotecă.

Taisia Orjehovschi, artist păpușar, împreună cu fiica ei, Agnes

Taisia Orjehovschi: „În biblioteca unde lucra mama, dacă voiai să citești Eminescu, îl căutai la Literatură străină, iar dacă voiai să-l împrumuți, trebuia să ceri permisiunea de la partid.”

Voi nu ați trăit tristețea galantarelor goale, nu-i așa?

Taisia Orjehovschi: Niciodată până în 1989, când s-a schimbat leul, când am trecut la cupoane și a fost greu de tot.

Perioada de tranziție a durat foarte mult la Chișinău. Mama nu primea salariul cu lunile. Dacă la fabrici, cum era cea la care lucra mătușa mea, se dădeau, în loc de salariu, produse, de pildă umbrele. Toată familia avea umbrele de la ea. La țară, dădea 5 umbrele și primea o găină, dar mama, care lucra la bibliotecă, ce să dea la schimb?

Atunci, eu cumpăram pâine, mama făcea chiftele, fierbeam porumb, cumpăram apă minerală și puneam la gheață să facem cubulețe, ieșeam cu toate la gară, noaptea, și așteptam trenul cu turiști de la Moscova spre Sofia. Lor le era foame și noi le vindeam de mâncare.

Ce-ai găsit în România când ai ajuns?

Taisia Orjehovschi: N-am găsit ce credeam că am să găsesc. România de aici nu era ca România pe care o știam din familie. Dar, la București, am învățat legea junglei.

Era nevoie? Nu era mai simplu să te întorci acolo, între ai tăi dragi?

Taisia Orjehovschi: Ai mei dragi erau și aici, verii, mătușile. Aveam familie aici.

În anul I am stat la verișoara mea, în Pantelimon, apoi i-am spus că aș vrea să mă mut la cămin. Iar la cămin, când am ajuns, să ne luăm în primire camera, am găsit depozit. Eram două studente venite de la Chișinău: eu și nașa fiicei mele, Doina Zavadschi, ilustratoarea seriei Valea lui Erus, scrisă de Alec Blenche. Cam asta era atitudinea față de basarabeni: „au venit rușii!”

Taisia Orjehovschi, artist păpușar

Dar până la sesiunea din iarnă am reușit să înțelegem că toți avem un loc sub soare și noi nu veniserăm să luăm locul nimănui. Eu aveam locul meu, bursa mea, nu luam nimic, nimănui.

Citește și: Alexandrina Halic, copilul etern al teatrului românesc, de la copilăria în vreme de război, cu parfum de mâncare de gutui, la fascinația rolurilor de copil la 60 de ani – LIFE.ro

De ce păpușar?

Taisia Orjehovschi: Pentru că așa îmi retrăiesc copilăria la nesfârșit. Și poate că-mi place să trag sforile, la propriu și la figurat. (râde)

Adevărul este că să fii păpușar e imposibil dacă nu crezi de-adevăratelea în ce faci acolo. Ca să îi dai viață, iar copiii să te creadă, tu trebuie să crezi mai întâi. Altfel, te penalizează.

Copiii sunt iubire, în toate formele. Iar totul depinde de noi, în modul în care îi creștem și în ce le transmitem. Unde lipsește iubirea se vede, iar copiii se transformă în oameni triști, fiindcă noi, adulții, greșim și le luăm bucuria de a se juca.

Îi împovărăm: „nu am timp, ia tableta!”. Ei vor să ne simtă, să ne îmbrățișeze, să se joace cu noi. Îmbrățișările lor vindecă. Dar noi nu realizăm asta.

Ce faceți voi cu acest spectacol, „Închide ochii și-ai să vezi mai bine!”?

Taisia Orjehovschi: Noi vrem să-l jucăm! Așteptăm să se deschidă teatrele și vrem să-l jucăm, pentru copii, pentru adulți, cu sau fără suflet de copil.

Este un spectacol special fiindcă este unul incluziv, dedicat copiilor cu dizabilități.

Noi am uitat de acești copii. Așa pare. Dacă te duci la teatrele din București vei vedea că nu există nici măcar un spectacol dedicat copiilor cu deficiențe de auz, de pildă. Măcar unul.
A făcut, acum ceva vreme, Gelu Colceag, la Teatrul de Comedie, un spectacol senzorial, dar care s-a jucat de câteva ori și gata. Nimic de atunci.

La Roaba de cultură am făcut, împreună cu Hodoronktronk un spectacol interpretat de Lavinia Chițu pentru surdo-muți. Ce emoție am putut trăi acolo, nu am mai primit vreodată în toată cariera mea.

Acest spectacol, adaptat și dramatizat de Oana Popa, artist păpușar și „mama” „Școlii de joacă”, un colaborator vechi al Teatrului Hodoronktronk, care semnează și producția, este o călătorie.

Seamănă cu povestea asta pe care am construit-o împreună, de la copilărie până acum. Este o sămânță care descoperă lumea și înțelege, într-un final, ce înseamnă curajul și că trebuie să ai curaj, ce înseamnă iubirea, că trebuie să iubești, altfel nu se poate. Apoi învață că acum semințele sunt bolnave și toate sunt tratate, iar noi, oamenii, trebuie să avem mare grijă la ce mâncăm și cum mâncăm. Învață despre neuitare, care e atât de importantă. Noi suntem înaintașii noștri, iar ei prin noi trăiesc. Bunica trăiește prin mine. Și în Micul prinț, tot despre neuitare e vorba, nu?, în acel dialog cu Vulpea. La Nichita, tot despre neuitare e vorba. Și Iisus vorbește despre neuitare și de-asta an de an spunem „Hristos a înviat!”. Atât de mult îmi place perioada asta în care, în loc de „Bună ziua!” ne spunem „Hristos a înviat!”, și catolic, și ortodox. Mai e o zi până la Înălțarea noastră, dar e încă Învierea voastră și toată lumea zice „Hristos a înviat!”, iar ateul, agnosticul ori credinciosul, toți răspund: „Adevărat a înviat!”. Niciunul nu zice nu, fiindcă acesta este adevărul suprem. Neuitarea, speranța, credința, astea ne țin.

Despre toate astea vorbește și spectacolul nostru.

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO