Tiberiu Soare, dirijorul Operei Naționale București: „În afară de muzica lăutărească veche, mai am un guilty pleasure: îmi plac Paraziții!”
Tiberiu Soare este dirijorul Operei Naționale București și conferențiar universitar doctor la Conservator, la catedra de dirijat orchestre. O titulatură ce impune respect și apreciere, lucru absolut normal.
Pentru câteva ore, am lăsat însă deoparte – nu în totalitate- scena, opera și orchestra și am încercat să-l cunoaștem pe omul care, cu a sa baghetă magică, face ca lumea să sune altfel, să sune minunat sau senzațional, în funcție de momentul în care ne deschidem urechea să o ascultăm.
Tiberiu Soare a ajuns la muzică datorită bunicului lui care, văzându-l că ține ritmul melodiilor ce se auzeau la radio, l-a dus la Liceul de muzică să dea o probă, la numai cinci ani și jumătate. De aici încolo, traseul lui Tiberiu Soare a fost scris cu litere mari: MUZICĂ. Însă, abia prin clasa a zecea și-a dat seama că drumul lui nu va fi unul clasic, ci o cărare mai anevoioasă, dar cu un peisaj mai interesant, dirijatul.
Cum era Tiberiu Soare în copilărie, când și-a întâlnit prima iubită și mai ales ce muzică îi place să asculte acum, când nu-l aude nimeni, aflați în povestea dirijorului de azi.
Ce rol are dirijorul într-o orchestră? Cu cine îl putem asemui?
Există numeroase teorii în ceea ce privește rolul dirijorului.
Nu mi-o spuneți pe cea din cărți…😀
Nu, tocmai. Îmi place să lucrez prin analogii. Aș porni de la o premisă: a înțelege înseamnă a opera cu niște imagini. Dacă ai niște imagini care se leagă într-un mod logic, atunci începi să-ți faci o idee despre. Cea mai simplă comparație pe care o poate suporta dirijorul ar fi regizorul, dar cel de teatru. De ce? Ca și regizorul de teatru, dirijorul lucrează pe un text, partitura scrisă de compozitor. La fel ca și în cazul regizorului de teatru, dirijorul trebuie să stabilească în detaliu o anumită succesiune de evenimente ce urmează să se întâmple în timpul spectacolului sau concertului. Diferența dintre dirijor și regizor este aceea că dirijorul poate acționa în act. Adică prin codul gestual pe care îl folosesc în fața orchestrei, eu pregătesc orchestra la repetiții, dar pot influența pe loc ceea ce se întâmplă în timpul concertului, în funcție de felul în care reușesc să comunic și să transmit ce am eu în minte orchestrei.
Adică dacă o vioară nu sună bine, fluturați din baghetă?
Nu e atât de simplu. Dirijorul e mult mai mult decât un dispecer, un fel de polițist în intersecție.
Putem vedea activitatea dirijorului în trei roluri: primul, cel pe care îl învață inițial și studenții de la Conservator este cel de coordonare, adică acțiunea de management. Pentru asta trebuie să fii foarte bine pregătit. Pretenția este ca dirijorul să fie cel mai bine pregătit dintre toți muzicienii. Pentru primul rol intervine factorul „Ce”: Ce trebuie să se cânte?
Al doilea rol este cel de a-i inspira pe muzicieni. Rolul acesta de factor de inspirație e foarte important. După ce știi să interpretezi și acest rol, poți începe să te numești cu adevărat dirijor. O simplă coordonare poate să o facă orice persoană cu o pregătire muzicală puțin peste medie. Aici intervine factorul „Cum”. Avem partitura, nota, nuanța, dar cum trebuie cântat? Acum nu mai ești mulțumit că orchestra îți cântă ceva, ci începe să te intereseze cum cântă.
Al treilea rol este cel mai abstract și dacă nu ne ferim de cuvinte mari, e nivelul transcedental. În viață sunt mai multe criterii după care putem împărți oamenii. Unul dintre acelea este în funcție de perspectivă. Sunt oameni care cred că tot ceea ce vedem în jurul nostru este tot ceea ce există și mai sunt oameni care cred că mai e ceva în plus. E acea încercare de a trece dincolo.
Acest ultim nivel doar dumneavoastră și orchestra îl știți?
Nu, spectatorii îl simt cu siguranță. Un spectator care iubește muzica, poate face instantaneu diferența, chiar dacă nu poate descrie în termeni tehnici, între o simplă execuție a unei lucrări și o lucrare în care muzicienii vin și îi dau senzația că și-au pus sufletul în joc.
Pentru al treilea rol, trebuie să răspunzi la întrebarea „De ce?”.
Dumneavoastră de ce o faceți?
Asta e o întrebare extrem de grea pentru că în funcție de momentul în care vorbim, interlocutorul poate avea un răspuns diferit. De cele mai multe ori sunt înclinat să răspund: „Pentru a înțelege”. Muzica e una din căile prin care poți ajunge să înțelegi ce se întâmplă cu tine și dacă e mai mult de atât de înțeles. De ce o fac? Azi răspund că pentru a ne aduce aminte că suntem mai mult decât ceea ce credem că suntem în fiecare zi. E o întrebare care rămâne tot timpul deschisă și care de fiecare dată primește răspunsuri diferite.
Când v-ați gândit prima dată la dirijat?
Cu adevărat, serios, pe la 16 ani. Aveam o idee despre ce înseamnă dirijorul pentru că am făcut muzică de mic. Am început cu vioara de la 5 ani și jumătate la Liceul George Enescu.
Dar cum ați ajuns la Liceul George Enescu la 5 ani și jumătate?
Bunicul meu m-a dus. A observat că aveam aptitudini muzicale. Pe vremea aceea se făcea o preselecție a preșcolarilor considerați a avea aptitudini. Asta se întâmpla primăvara și dacă erai ales, toamna intrai în școală. În ce consta testul acesta? O doamnă profesoară cânta o scurtă melodie la pian, dădea un ritm și cerea să reproduci ritmul respectiv, scurte secvențe care să dovedească faptul că ai ureche muzicală și o anumită coordonare necesară pentru a începe un instrument muzical. Orice muzician așa începe.
Și la 6 ani ați intrat în școală?
Da. Și mă bucur să spun că sunt muzicieni acum, în orchestra George Enescu cu care am fost coleg încă din perioada preșcolară.
De ce bunicul? El avea înclinații către muzică?
Nu, nu avea. Bunicul meu a fost militar, ofițer de tancuri, adică nici un fel de legătură cu muzica. Însă avea înclinație către tot ce era frumos și îmi amintesc foarte bine asta. De exemplu, mă ducea la muzee sau la teatru.
Noi aveam un radio vechi în bucătărie și se transmiteau piese de muzică ușoară din vremea respectivă, iar bunicul a observat că aveam tendința de a imita sau de a bate ritmul cu mâna de masă. Cred că în urma unei discuții și la sfatul cuiva, a vrut să încerce. Nu și-a făcut o ambiție din asta, doar m-a dus la acea preselecție să vadă dacă am înclinații.
Părinții ce erau?
Mama mea e asistentă medicală, tata tot ofițer, dar eu am fost crescut de bunicul meu din partea mamei.
Bunica trăia și ea?
Bunica mea biologică, nu, murise când mama era foarte mică, iar bunicul se recăsătorise, însă, din păcate, și a doua soție s-a prăpădit când eu aveam 4 ani.
Unde ați copilărit?
În cartierul Berceni, la Nițu Vasile.
Ce se asculta la dumneavoastră acasă?
Evident acel radio care mergea pe postul național. Pe vremea aceea nu existau posturi FM. Dar aveam și un pick-up și un casetofon și printre discurile de acasă se regăseau foarte multe muzici.
Muzici clasice sau…?
Și muzici clasice, și muzică populară, aveam și niște casete cu scenete din Caragiale, în interpretarea unor actori mari din vremea respectivă. Aveam casete cu Toma Caragiu și țin minte diverse glume, „șopârle” cum se spunea pe vremea aceea, spuse de Toma Caragiu. El chiar a rămas un actor pe care îl iubesc foarte mult.
Dar țin minte că erau și simfoniile lui Beethoven în interpretarea Orchestrei filarmonicii și am fost foarte impresionat, destul de timpuriu, de a treia, „Eroica” și a noua. Țin minte că nu era prima dată când o ascultam, dar pe la 11-12 ani am avut o adevărată revelație ascultând simfonia a treia. Am avut senzația că o ascult pentru prima dată și am simțit că parcă s-a deschis o ușă. Eram singur, era vară, eu stăteam întins pe covor și țin minte că ascultând-o, am simțit că parcă s-a deschis ceva. Pot spune că atunci am avut o primă revelație a faptului că muzica e mai mult decât o simplă înșiruire de sunete, înseamnă ceva, că omul care a scris muzica aceea vrea să-mi spună ceva, iar acel ceva e de o importanță extraordinară. Acesta a fost primul meu contact cu Beethoven, dar la un nivel destul de intuitiv pentru că nu înțelegeam foarte bine, nu aveam habar de noțiunile superioare de înțelegere a unei muzici de asemenea complexitate. Era ca un sâmbure, iar eu simțeam că înăuntrul sâmburelui era un miez la care eu trebuia cumva să ajung, chiar dacă sâmburele respectiv era tare și trebuia spart.
M-am gândit serios să abordez dirijatul a fost în clasa a zecea când, prin intermediul unor vizite sporadice, se întorsese în România Sergiu Celibidache, poate cel mai mare dirijor pe care l-a dat țara asta. Sergiu Celibidache era în anii de final ai unei cariere glorioase, fusese dirijorul principal al Filarmonicii din Berlin, imediat după Război și la vremea la care vorbesc, dirijor la filarmonica din Munchen.
Am citit un interviu cu el pe care îl acordase unei jurnaliste în 1993 și după ce l-am recitit de câteva ori, am rămas absolut convins că asta trebuie să fac. Era ca și cum tot ceea ce făcusem înainte își găsea sens, toate lucrurile pe care le învățasem, să cânt la un instrument, apoi la mai multe instrumente, tot ce citisem, toată pregătirea fizică, toate se adunau în același sens, acela de a dirija. De atunci mi-am canalizat toată energia în direcția aceasta.
La ce vârstă ați fost prima dată la un concert?
Nu cred că am o amintire clară. Dar mergeam la concerte, mă ducea bunicul și la Ateneu și la Operă și la Sala radio. Aveam o colegă în clasă, Ioana Calomfirescu, pianistă, plecată în Germania, al cărei tată era regizor de scenă la Operă. El ne facilita accesul la Operă. Am amintiri, chiar de la vârsta aceea cu Eugenia Moldoveanu, cu dirijori și soliști mari la vremea aceea. Bineînțeles că fiind copii, capacitatea noastră de atenție era mai redusă și îmi amintesc și acum cum ne alergam pe holurile de la foaierul de sus, chicoteam prin loje deranjându-i pe spectatori. Ideea este că am copilărit în ambianța orchestrei și a operei.
Foarte interesant este că declicul cu opera ca gen s-a întâmplat mai târziu, pe la 20 și ceva de ani. Eram un tânăr absolvent al Conservatorului și mă visam în fața unor orchestre simfonice, pe scenă, la vedere. E vorba de ego, poate cel mai mare obstacol în calea desăvârșirii unui dirijor. Ca să ajungi un bun dirijor, trebuie să fii capabil să scapi de ego.
Să revenim. Mă visam în fața orchestrelor simfonice pentru că îl aveam deja în suflet pe Beethoven, îl descoperisem pe Bruckner, Strauss, Gustav Mahler, marii simfoniști, eram tot un vifor înnegurat, ceva foarte romantic și stihiar. Când am terminat, era nevoie de un asistent la clasa de Operă de la Conservator, la regretatul regizor Hero Lupescu și m-au desemnat pe mine, fără să mă întrebe.
Nu am fost foarte încântat pentru că nu era ce așteptam eu, rolul dirijorului de operă fiind unul mai discret; dirijorul de operă stă în spate, nu se vede. În plus, a dirija operă presupune o tehnică destul de diferită, mai complicată, nu toată lumea ascultă de tine, trebuie și tu să fii atent la ce fac alții și să încerci să armonizezi.
Și v-ați dus?
Da. Eu aveam o părere foarte bună despre mine, credeam că sunt foarte bun și în câteva săptămâni mi-am dat seama că nu știam nimic. A fost un șoc pentru mine. Așa că am luat-o de la zero și am mers la foarte multe repetiții ca să-mi dau seama ce fac ceilalți dirijori de operă. Pot spune că a trebuit să învăț practic o altă meserie. Și pot spune azi că îi sunt foarte recunoscător lui Hero Lupescu care de fapt era regizor, nu dirijor, dar care avea o cultură muzicală extraordinară; era capabil să-și dea seama instantaneu dacă cineva greșea, pentru mine era supraomenesc ce vedeam.
Care e amintirea aceea de copilărie care s-a povestit la toate întâlnirile de familie? „Tiberiu când era mic…a spart geamurile…”
Nu am spart geamurile, nu. Nu am fost nici un băiat foarte cuminte, dar nici un copil problemă. Nu știu dacă îmi amintesc acum…
A fost ceva în școala generală când la o lucrare de control am făcut o greșeală de scriere care i-a făcut pe toți să se prăpădească de râs și eu nu înțelegeam de ce. Era la cunoștințe despre natură și trebuia să scriu despre rață că are pieliță între degetele de la picioare și eu am uitat să scriu cuvântul „degete”.
Bunicul meu a păstrat mult timp lucrarea aceea de control.
În rest, nu cred că am generat probleme.
În afară de muzică și citit, ce vă plăcea să faceți când erați mic?
Îmi plăcea foarte mult să joc fotbal și acum mai joc când am ocazia. Dar asta nu înseamnă că sunt foarte bun la fotbal, doar ideea în sine îmi face plăcere. Sunt un foarte mare admirator al rugby-ului, nu am jucat niciodată, dar îl urmăresc cu mare plăcere.
Și la fotbal vă uitați?
Doar la meciurile pe care le consider importante.
Dar revenind la copilărie, îmi plăcea ce-i plăcea oricărui copil obișnuit din vremurile acelea. Îmi plăcea foarte mult, țin minte, să mă dau pe gheață iarna, să facem cazemate din zăpadă și eram foarte bun la cățărat în copaci.
Care e mirosul care vă aduce aminte de copilărie?
Erau mirosurile astea de găteală, dar îmi amintesc foarte bine teii din fața blocului. Primăvara era superb să lași noaptea geamul deschis și să dormi în mirosul acela de flori de tei.
Dar gustul?
Era o înghețată, vafa cu cacao la 4 lei. Și acum când stăm de vorbă îmi vine gustul acela de înghețată. Apoi erau corcodușele și mâncam din copaci până cădeam lați.
Dar sunetul copilăriei? O întrebarea mai Proustiană 😀
E sunetul viorii la care mă chinuiam eu să studiez. Cred că era o tortură pentru cei din casă, dar asta era. Mai era sunetul mașinilor din trafic și sunetul celor care strigau printre blocuri când veneau să colecteze fiare.
Liceul tot de muzică a fost, nu?
Da, Liceul Militar de muzică.
Cum era Tiberiu Soare în liceu?
Cam la fel ca și în copilărie…
Excludem imaginea de plete și blugi rupți?
Nu am avut plete, dar îmi plăcea rock-ul, cum îmi place și acum. Rock-ul a rămas o pasiune pentru mine cam din aceeași perioadă în care am descoperit și dirijatul, de pe la 15-16 ani. Atunci am început să fiu conștient de marile formații, de Pink Floyd, Dire Straits, Led Zeppelin, ZZ TOP. Aceștia erau reperele pentru noi. Mai era muzica lui Elvis Presley.
După acești monștri sacri am intrat în Metallica.
Dar prima iubită din liceu v-o amintiți?
Normal.
Cine era?
Aoleu, poate e măritată acum și-i creăm probleme. Era o fată din vecinătate, din cartier. Știu că mergeam la cinema și ne țineam de mână; ne transpirau mâinile, dar nu știam ce să facem altceva 😂Era absolut penibil.
Dar studenția? În Costinești?
Nu, noi mergeam în 2 Mai. Aveam o gașcă de colegi de la Conservator și cel mai mult ne plăcea să mergem la 2 Mai. Aveam acolo o gazdă, la doamna Nina și acolo l-am întâlnit pe regizorul Alexandru Tocilescu. Știu că am fost foarte impresionant de apariția lui.
Chefuri, beții?
Pledez vinovat 😂Da, bineînțeles. Eu cred că e foarte important dacă vrei să ajungi să înțelegi ceva din arta pe care o faci, mai ales în cazul artelor interpretative, al oamenilor care urcă pe scenă, să ți se întâmple lucruri în viață. Evident că nu ți se vor întâmpla numai lucruri bune, se vor întâmpla și rele, unele groaznice, dar trebuie să ți se întâmple lucruri, să treci prin viață pentru că în momentul în care te urci pe scenă, te duci încărcat cu tot bagajul, ești suma tuturor lucrurilor care ți s-au întâmplat. Cu cât ți s-au întâmplat mai puține, cu atât ai mai puțin de arătat.
Câți dirijori ieșeau atunci dintr-o generație de la Conservator?
În principiu, erau două locuri pe an, dar nu era musai să fie ocupate.
Odată cu dumneavoastră a mai ieșit cineva?
Da, în an cu mine a fost Răzvan Luculescu care acum e plecat din țară.
Acum câți dirijori ies?
Acum s-a schimbat puțin sistemul de studii și în plus se admit locurile cu taxă. Nu o să spun eu acum dacă e bine sau rău, cert este că s-a înmulțit numărul studenților de la dirijat.
Piața noastră are nevoie de dirijori?
Da, eu cred că da. Ba chiar începe să se întrevadă o reală criză, mai ales în rândul dirijorilor de operă.
Bunicul dumneavoastră a apucat să vă vadă pe scenă?
Da, sigur. El trăiește și azi, are 89 de ani și s-a retras undeva la țară. Însă mai vine la București și vine și la spectacole.
Când v-a văzut prima dată pe scenă?
Asta se întâmpla în perioada Conservatorului când am urcat cu orchestra de studenți. Atunci a fost prima dată când m-a văzut dirijând. M-a văzut și la primul concert cu o orchestră profesionistă; eram încă student, în 1999. De curând am realizat că am făcut 20 de ani de carieră, de dirijat.
Care este sunetul dragostei?
Dacă spun La diez, ce se întâmplă? Sunetul dragostei? … Cu cât stau să mă gândesc, cu atât nu e bine. Este cel pe care se întâlnesc cei doi când se pun la unison. Dacă se pun la unison poate fi orice sunet, chiar și Si bemol.
Povestiți-mi despre Alexandru. Ce face el?
Alexandru este la Liceul Cervantes, în clasa a 6-a.
Nu muzică?
Nu. A făcut puțin pian, nu pot să spun că nu i-a plăcut, dar nici nu a manifestat un interes deosebit și nu am vrut să-l influențez. De altminteri eu sunt singurul muzician din familia noastră și nu am avut vreun vis megalo-maniac de a pune bazele unei dinastii de muzicieni. La un moment dat am avut o discuție, a fost clar că el e pasionat, ca mai toți din generația lui, de tot ce înseamnă computere, lucruri care mie îmi sunt complet străine. Însă am observat că moștenește ceva: îi place să citească, dincolo de computere, tablete, telefoane mobile și altă tehnologie. Asta mă bucură foarte mult.
Cine pe cine dirijează? Dumneavoastră pe el sau el pe dumneavoastră?
De cele mai multe ori se întâmplă că el. Are o tehnică de persuasiune extraordinară. E genul acela de conversație în care îți dai seama că totul s-a terminat în avantajul lui abia după ce ai plecat. Pleci mulțumit și la un moment dat te oprești pe stradă și îți dai seama că de fapt el a obținut exact ce a vrut și tu nimic. Are o abilitate de negociere fantastică. Orice părinte va spune asta despre copilul lui, însă am să extind spunând că cei din generația fiului meu au un nivel de inteligență net superior celui pe care îl aveam noi la vârsta lor.
Ce muzică ascultă Alex? 5 Gang?
Probabil. Nu știu foarte bine, dar din căutările lui pe Youtube (pentru că împărțim același canal) am văzut că ascultă niște formații care nu-mi sună a nimic. Sunt niște nume formate cel mai des din niște inițiale, iar muzica e un fel de tehno foarte ritmat, un bit foarte ritmat cu voci procesate prin sintetizator. Dacă lor le place, nu pot eu să comentez.
Dar dumneavoastră? Care este acel guilty pleasure?
Muzica lăutărească de bună calitate. Nu știu foarte multe nume, dar dacă aud, îi recunosc imediat. Am descoperit o dată niște lăutari prin intermediul lui Grigore Leșe, dintr-un sat de la sud de Dunăre, niște lăutari care nu sunt celebri, dar care sună senzațional. Am ascultat niște prelucrări după muzica culeasă de Anton Pan.
Dar asta e o muzică de calitate…
Da, dar e lăutărească, iar în ochii snobilor ar putea părea că e un guily pleasure. Din păcate toată lumea a ajuns să asocieze muzica lăutărească cu manelele, ceea ce e foarte greșit. Muzica lăutărească are o tradiție foarte veche.
Și mai am un guilty pleasure: hip hop-ul. Îmi plac Paraziții 😀
Care sunt primele trei cărți favorite?
Pe primul loc, de departe, „Maestrul și Margareta” al lui Bulgakov. Cartea aceasta am citit-o și am recitit-o, am citit mai multe traduceri, mai multe variante, am citit-o în engleză, am de gând să încep să o citesc în franceză pentru că vreau să ajung să o descifrez pe deplin. Singurul lucru pe care îl mai am de făcut ar fi să învăț rusa ca să citesc originalul.
Apoi există o culegere de poeme a lui Charles Bukowski, „The pleasures of the damned” care îmi place foarte mult și pe care o am tot timpul undeva la îndemână.
Dacă ar fi să acord un loc trei, cred că m-aș opri la „Călătorie la capătul nopții” a lui Celine. Cum îmi dau eu seama care sunt cărțile mele preferate? Sunt cărțile la care mă întorc.
Un film preferat?
Sunt multe, sunt împătimit de filme. Lăsând la o parte trilogia „Nașul” și lăsând la o parte toate „James Bond-urile”, există trilogia lui Tarkovski: Rubliov, Călăuza și Solaris. Îmi plac filmele vechi românești, îmi plac foarte multe filme. Dar dacă ar fi să aleg acel „The movie”, la momentul acesta, voi alege „Melancholia” lui Lars von Trier. Dacă mă prindeați într-o altă dispoziție aș fi spus „Snatch” al lui Guy Ritchie.
Dar opera preferată?
Asta e o întrebare grea. „Tristan și Isolda” de Richard Wagner. Nu era o întrebare atât de grea 😀
Vinul preferat?
Beau un pinot noir de Purcari, dar ca gen de vin: roșu sec.
Vacanța preferată?
Mare, soare, plajă.
Cea mai frumoasă vacanță de până acum?
A fost în vara lui 1994, când eram încă în liceu și pentru că eram olimpic, câștigasem premiul I la o olimpiadă pe țară la muzică, am fost în Statele Unite, pe coasta de est și ne-am plimbat de la New York, la Washington, la Detroit, la Cascada Niagara… Era campionatul mondial atunci și am fost pe stadion și am văzut meciul României cu Elveția, o amintire mai puțin plăcută.
Un vis neîmplinit?
Să pilotez avioane. Mi-ar fi plăcut foarte mult.
Cea mai mare bucurie din viață?
Băiatul meu, Alexandru, bineînțeles. Faptul că e și că ne înțelegem bine e cea mai mare bucurie.
Ce vă face fericit?
Să știu că nu abdic de la felul în care înțeleg eu să fiu. Cu cât ai mai multe constrângeri în urma cărora ești forțat să fii cine nu ești de fapt, cu atât e mai rău. Eu aș măsura rata succesului după asta, nu după câștiguri sau faimă. Aș măsura rata succesului unui om în funcție de cât este de liber acel om să fie el însuși.
Asta înseamnă că sunteți fericit tot timpul?
Da, încerc să fie așa. Nu-mi iese chiar mereu, din păcate.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
