Căutare

Share this article

Sunt aproape zece ani de la primul concert al programului educativ pentru copii „Clasic e fantastic”. La vremea respectivă, Cristina Sârbu, lansa un comunicat pe Facebook și spunea că e intrarea liberă pentru părinții care doresc să-și inițieze copiii în muzica clasică. În momentul în care s-au deschis ușile Ateneului, parcă s-au rupt zăgazurile unui torent de apă! Sala a fost arhiplină. Același lucru s-a întâmplat și la următorul concert, și la următorul și tot așa. Azi, multe concerte se țin cu casa închisă.

Cum a reușit Cristina Sârbu, muzicolog, jurnalist de presă scrisă și vorbită, coordonator de programe al Filarmonicii „George Enescu” să facă „Clasic e fantastic”? Cum a ajuns ea însăși să studieze vioara în copilărie deși nu-i plăcea absolut deloc? Cum a ajuns la București și mai ales cum a ajuns atât de cunoscută? Aflați din minunata poveste pe care o s-o spunem/depănăm impreună.

Când ați simțit pentru prima dată nevoia unui proiect precum „Clasic e fantastic”? În ce context și de unde a pornit ideea aceasta?

La Cluj, unde am făcut Liceul de muzică, duminica știu că îmi alegeam cele mai bune rochii și la ora 11 mergeam la Filarmonică, unde era concert educativ. O dată pe lună, tot Liceul de muzică era acolo, la fel și Conservatorul. Făcând o paralelă cu zilele noastre, la concertele Filarmonicii, de mult nu am văzut nici picior de licean, nici de conservatorist. Când erau fetele mele mici, le duceam la operă și țin minte că pe Irina (Irina Sârbu) o țineam în brațe și mai purta încă scutec…

Revenind, cam de prin 2006-2007 am început să gândesc proiectul acesta; i l-am propus maestrului Cristian Mandeal, directorul de atunci al Filarmonicii „George Enescu”, și a fost de acord, însă….. de unde bani!? În fișa postului orchestrei nu figurează și concerte educative….și proiectul, deși dorit a fost amânat sine diae.

Imagine din spectacolul Clasic e fantastic

Dar dumneavoastră ce lucrați atunci la filarmonică?

Lucram la radio, îmi încheiasem epoca de glorie in fruntea redacției Literatură – Arte – Știință (2006) și eram realizator la postul Radio România Actualități. M-am întâlnit la o zi națională cu maestrul Mandeal și din una în alta, l-am întrebat: „Nu vrei un birou de presă la filarmonică?”. Mi-a răspuns prompt: „Da! Vii?”. Așa am ajuns la Filarmonică. Eu am făcut primul site al Filarmonicii, am încheiat parteneriate cu publicații de presă, am conceput și am editat seria Caietele Filarmonicii „George Enescu”, am găsit sponsori (printre ei, firma Mercedes) pentru concerte extraordinare…

Cum ați pus pe picioare „Clasic e fantastic”? Cum a pornit prima stagiune?

Trebuie să vă spun că singură nu am fost în stare să mă descurc. Dar am fost și la cursuri de marketing, am întâlnit oameni tineri foarte interesanți, cărora le-am vorbit tot timpul despre Filarmonică în general și despre proiectul meu eductiv, în special căci, eram obligați să ne gândim la formarea publicului de mâine. La un moment dat a venit atunci la mine o tânără doamnă care avea doi copii și care spunea „vreau să-mi duc copiii la Ateneu, ce pot sa fac?”. Și i-am răspuns că „nimic”.  Această doamnă, Laura Kungl, lucra în publicitate și și-a pus la bătaie proprii bani, și-a contactat propriile relații, în timp ce eu am gândit o stagiune cam cu ce aș fi vrut să fac, bineînțeles la Filarmonica „George Enescu”. Pentru început, a organizat o gală de strângere de fonduri care a avut, din pacate, rezultat zero. După eșecul acestei gale, partenera mea a reușit să găsească totusi o sponsorizare de la o bancă.

Cum a fost primul concert?

Sala a fost arhiplină, iar asta s-a întâmplat doar după un comunicat pe care l-am trimis la abonații Filarmonicii și l-am postat  pe Facebook, în care anunțam intenția și intrarea liberă. Programul a fost foarte frumos și foarte lejer. Au cântat Orchestra simfonică a Filarmonicii (pro bono) dirijată de maestrul Ilarion Ionescu Galați, soliști – violoniștii Florin Ionescu Galați și micuțul (pe atunci) Mircea Dumitrescu. Ulterior ne-am dat seama că în sală au fost circa 1500 de omeni, aprope dublul capacității (800 de locuri). Fiecare spectator ținea în brațe pe câte cineva, aplauzele au fost ca un vuiet, s-au rupt trei scaune, pompierii au fost disperați, dar a fost superb, inimaginabil!

Eu am gândit proiectul pentru oamenii care nu-și pot plăti un bilet, de aceea prima stagiune a fost gratuită. Apoi, constrânși de numărul limitat de locuri, am început cu vouchere, bilete de 5 lei, apoi cu bilete de 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru copii (și am constatat că tot publicul, pe hârtie, era alcătuit numai din copii!). La un moment dat maestrul Nicolae Licareț, atunci directorul artistic al Filarmonicii, a fixat prețul unic de 20 de lei.  Și 20 de lei a rămas de….8 ani.

Irina Sârbu pe scena Ateneului Român la Clasic e fantastic

Cum arată astăzi „Clasic e fantastic” după aproape 10 ani? Puteți spune că a reușit acest proiect?

Bineînțeles, cum să nu reușească dacă sălile sunt pline. După 5/6 stagiuni ani am ajuns și la școli, au aflat și școlile de noi, au început să vină grupuri, unele de până la 60 de copii. Au început să vină și autocare din alte orașe – Râșnov, Ploiești, Constanța, Brașov, de pe Valea Jiului…. așa că deseori am cantat cu casa închisă.

Dar ce însemnă astăzi „Clasic e fantastic”?

Înseamnă două oferte muzicale separate, pentru copii din două grupe de vârstă distincte: Clasic e fantastic, Copilăriile marilor muzicieni, spectacole interactive de teatru cu muzică pentru cei mai mici ( 4-8/9 ani) care se desfășoară la Teatrul Odeon unde avem în repertoriu 11 Copilārii – Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Rossini, Wagner, Chopin, Johann Strauss – file, Enescu, Bartok, Gershwin și Clasic e fantastic, Cum să înțelegem muzica, în colaborare cu Filarmonica „George Enescu”, concerte – lecție cu o frecvență lunară (9 pe stagiune) pe scena Sălii mari a Ateneului Român, pentru cei mai mari, copii și tineri peste 7 ani. Atenție: proiectul se bazează numai pe sponsorizări!

Care poate fi numit cel mai emoționant moment al acestor 9 ani?

„Ruperea” ușilor de la primul concert, numărul mare de școli care își trimit elevii către Ateneul Român, faptul că am început să fiu recunoscută – Uite-o pe doamna de la Clasic e fantastic!- în bazinul de la Radisson de către o mamă și copilul ei, sau momentul în care a venit cineva la mine și mi-a spus: „Doamnă, copilul meu a crescut cu Clasic e fantastic”…..

Și, să nu uit, prezențele în Festivalul George Enescu. Pentru cea de a cincea oară, Teatrul Odeon  a fost acceptat cu două producții Clasic e fantastic în această toamnă, în Festival: sâmbătă 21 septembrie, ora 11, Teatrul Odeon, Sala mare – George Gershwin și povestea unei rapsodii „in blue”, o producție sponsorizată de  EY; și duminică, 22 septembrie, ora 11, Teatrul Odeon, Sala mare, Rossini și povestea lui Wilhelm Tell, o producție sponsorizată de Ambasada Elveției la București și de Swiss Found. Este de fiecare dată o mare onoare.

Și a mai fost un moment foarte impresionant, acela când am primit un album făcut de un om de afaceri care a pus pe o parte a filelor afișul și pe cealaltă parte 6/7 poze din respectivul concert. Frunzărind acel album uriaș ca dimensiune, mi-am dat seama ce am făcut în toți acești ani și am fost foarte mândră.

Imagine din Copilăria lui Mozart

Cum ați ajuns să prezentați concertele?

Considerând că nu am vârsta potrivită, am apelat la dirijorii Ilarion Ionescu Galați și Horia Andreescu, pe  care – sunt sigură – copiii i-au îndrăgit imediat. La ultimul concert al primei stagiuni însă, cel din luna iunie 2011, maestrul Galați nu a mai dorit să vorbească, lucru care m-a obligat pe mine să urc pe scenă și să prezint concertul. Văzând înregistrările am zis că …încă mai pot face față și așa am ajuns eu să prezint „Clasic e fantastic”. Și tot eu am conceput, din poziția de consultant știintific și apoi de scenarist, toate poveștile despre viețile compozitorilor, povești fantastice, cu eroi minunați, care te captivează imediat, iar la final lumea iese fredonând bucăți din piesele ascultate.

Aveți vreun regret mare în acești 9 ani?

Doar că, cel mai adesea, nu am avut, în timp potrivit, banii necesari să pot privi confortabil in viitor. De multe ori am simțit că sunt pe marginea prăpastiei și că va trebui să mă opresc. Am reușit totuși, cu mult ajutor, să merg mai departe. Sponsorii s-au lăsat cu greu convinși dar…au fost, în timp, din ce în ce mai mulți. Cu toții le suntem recunoscători, mai ales copiii.

Cristina Sârbu prezentând unul dintre spectacole, pe scena Ateneului Român

De unde pasiunea asta pentru muzică? Vine din familie? Ați avut parte de un program „Clasic e fantastic” dedicat?

Totul este foarte ciudat. Din familie nu am nicio legătură cu muzica, părinții erau amândoi medici, însă la 6 ani m-au dus la liceul de muzică. Cred că au făcut-o pentru a mă ține departe de medicină. La liceul de muzică din Cluj am dat examen de admitere pentru clasa I, aptitudini, ritm, ureche; pe vremea aceea procentul de intelectuali într-o astfel de clasă era de 10% și 90% locurile erau destinate copiilor de țărani, colectiviști, muncitori. Așa erau vremurile. Atunci am intrat trei copii de intelectuali, eram toți copii de medici. Și toți trei am terminat studiile de specialitate, inclusiv Conservatorul. Părinții mei au ales ca instrument vioara cu argumentul că într-o orchestră simfonică sunt 100 de violoniști și niciun pianist.

Dar! Dacă intrai, copil, într-un liceu de muzică nu prea aveai șansa să mai faci altceva în afară de muzică. Multe materii de bază – fizică, chimie, geografia și chiar istoria – erau considerate neinteresante și, în consecință, nu li se mai acorda atenție. Chiar dacă, și la aceste discipline, aveam profesori excepționali. Cred că și acum situația este aceeași, pentru că îți trebuie mult, foarte mult timp să studiezi la instrument și să îți însușești teoria muzicală, solfegiul, dictatul…materii de strictă specialitate. Problema a fost că eu nu eram făcută pentru vioară și a fost un chin efectiv până am ajuns la clasa a 12-a. La facultate am intrat ultima la instrument, pe locul 21!

De ce spuneți că nu erați făcută pentru vioară?

E un fenomen foarte ciudat pe care l-am recunoscut și la fiica mea cea mică; ai un dar, o aptitudine, dar care nu iese din tine decât pe o anumită cale și dacă încerci să o valorifici altfel, nu obții nimic. Eu am in mine un talent literar, mie îmi stă bine cu creionul în mână și vorba în gură, nu cu vioara; vioara a fost un chin, a fost ceva mecanic, un drum care nu ducea nicăieri. Din acest motiv, în momentul în care am avut o opțiune, în anul al doilea de facultate, când am putut alege să mă transfer la secția de muzicologie, am ales imediat. Rectorița nu mi-a aprobat transferul decât dacă păstram vioara, ca specialitate secundară, asta pentru că nu-i ieșea profesorului meu norma dacă eu plecam.

Am terminat muzicologie șef de promoție pe țară, cu specialitate secundară vioara.

Ca muzicolog aș fi putut alege postul de secretar muzical la Teatrul de estradă din Ploiești, dar cu vioara am rămas în Cluj ca profesor de instrument la o școală mică (clasele 1-8) de specialitate. Tot atunci am făcut la fără frecvență și facultatea de filologie romană-germană, încă șase ani. Pe baza acestei pregătiri am aplicat, mai târziu, la Radio România pentru postul de șef al Redacției Literatura Arte Știință și…am fost acceptată. Am rămas pe acest post greu și important timp de opt ani.

De ce spun că trebuie să ți se potrivească instrumentul?

Pe fiica mea cea mică, Irina, am dat-o la pian, dar ea nu era în stare să memoreze o piesă fără să se încurce, de fiecare dată în alt loc. I se spunea că nu are niciun pic de sensibilitate, de expresivitate. În clasa a XII-a, când ea voia să dea la teatru, eu spuneam că ar fi bine să avem o rezerva și să încerce și la pian, la Conservator. Profesoara ei de pian, dna Gabriela Enășescu nu a fost de acord pentru că știa că pianul nu era făcut pentru ea. Și trebuie să îi fim profund recunoscători pentru că ne-a deschis ochii, cu duritate dar și cu mare dragoste. Irina a făcut teatru, dar tot la muzică s-a întors. Irina Sârbu este considerată acum una din cele mai expresive cântărețe; nu pot să spun ce univers sonor colorat și sensibil poate să construiasca prin vocea ei, talent care nu putea prinde viață prin degete. Așa cum nici mie degetele nu mi-au fost de folos pe corzile viorii ci doar atunci când au apucat creionul. E o realitate pe care dacă nu o trăiești, nu o înțelegi. Cu fiica mea cea mare, Ana, însa am nimerit bine. Vioara a devenit ușor pasiunea și dragostea ei de o viață.

Cristina Sârbu, Foto: Raduly Laszlo

Vă amintiți ce voiați să vă faceți când erați mică?

Nu, nu aveam altă șansă decât muzica; nicio clipă nu m-am gândit la altceva, pentru că drumul era trasat. Ai atâtea încercări, atâtea hopuri de trecut an de an dacă ești elevul unui liceu de specialitate; fiecare oră de lucru cu profesorul, la clasă, fiecare lecție de teorie muzicală erau un examen. Nici nu te interesează altceva, doar materialele de admitere și de bac și erai lăsat să nu te intereseze. De aceea fetele mele au fost în clasele I-IV la o școală generală bună, la „ numărul 9”, pentru clasele V-VIII au intrat prin concurs la Liceul „George Coșbuc” cu limba de predare engleză, și au ajuns la Liceul „Enescu” abia din clasa a IX-a, așa cum și ele au dorit. Nu sfătuiesc pe nimeni să-și dea copilul din clasa I la o școală de muzică. El trebuie să mai aibă o șansă și pentru un alt drum în viață.

Cum sună copilăria? Care e sunetul copilăriei?

Chinuit. Cu scârțâiturile viorii… Dar mai este un sunet foarte puternic al copilăriei: tăcerea din jurul tău atunci când citești, pentru că generația mea nu a avut televizor, tablete, telefoane deștepte, sute de canale TV.. nu am avut decât o bibliotecă la dispoziție pe care am onorat-o din plin cu un folos uriaș.

Fiecare dintre noi avem câte o amintire din copilărie care s-a povestit la toate întâlnirile de familie. A dumneavoastră care e?

Când eram mică și mergeam la cură de băi, la Sovata, mama nu reușea să facă o listă completă în care să introducă toate cererile familiilor care mă solicitau să merg la masă împreună cu copiii lor. Eu mâncam cu atâta plăcere, încât acei copii văzându-mă, mai mâncau și ei câte ceva.

Cum ați ales drumul Bucureștiului?

Toată viața mi-am dorit să ajung în București, totdeauna mi s-a părut Clujul prea mic pentru mine, pentru ambițiile mele; totdeauna am crezut că la București se află pâinea și cuțitul și așa este. Am ajuns la București măritându-mă cu un sibian; s-au întâlnit Clujul și Sibiul la București.

În capitală pot spune că tot vioara m-a salvat. Am găsit un post de profesor de vioară. Am fost profesoară timp de 17 ani la o școală mică de muzică „numărul 5 ” și  am avut și timp să-mi cresc doi copii la București, să-mi iau doctoratul, să pătrund în radio în calitate de colaborator, să scriu aproape zilnic câte un articol la diferite reviste de specialitate. Niciodată nu am întârziat nici un ceas cu articolele, chiar dacă aveam  câte un copil în spate și altul de mână. De fapt, secretul supraviețuirii mele în București a fost calitatea în meserie, ordinea și disciplina, punctualitatea de ardelean.

Cristina Sârbu, Foto: Raduly Laszlo

Haideți să vorbim despre fete…

Fiica mea cea mare, Ana, mi-a luat vioara, fiica cea mica, Irina, mi-a luat pianul. În casa noastră de pe strada Popa Petre, foarte mare, cu 5 camere, într-una se studia la vioară, în alta se studia la pian, iar eu la mijloc, cu dopuri în urechi, băteam la mașină articolele și cărțile mele. Pe fete le-am învățat ceea ce am știut și eu – muzică.

Cum de a plecat din țară fata cea mare?

S-a îndrăgostit de un american. Era la un curs de limbă străină la Aachen, la Goethe Institut și acolo l-a întâlnit pe el. Și așa a plecat. Bryan Hall este filozof, fost prodecan în New York, acum decan în Denver, Colorado, iar fiica mea, după ce a cântat în multe orchestre, pentru a deveni și profesor de muzică a trebuit să reia studiile, să învețe să cânte la toate instrumentele, ceea ce la noi este de neimaginat. Și a reușit cu brio !

Cristina și Irina, mamă și fiică ❤️

Și Irina?

Cu Irina a fost mai simplu, a combinat ce a învățat în teatru cu muzica, baza fiind studiul clasic de 12 ani al pianului.  A devenit o foarte bună cântăreață de jazz – și nu numai – și-a făcut o carieră și un nume. A fost eleva Ancăi Parghel. Din păcate Anca a dispărut mult prea devreme, însă Irina a dus mai departe trupa împreună cu cei doi băieți ai Ancăi, Ciprian si Tudor. Pe scenă, Irina nu face niciun compromis, coșmarul ei este să facă play back, i se pare absolut sinistru.

A mai avut și norocul ca, în cei peste 15 ani de când cântă, să întâlnească niște oameni care au ajutat-o mult: a debutat cu Andrei Tudor. Îl are alături, în trupă, și pe pianistul Puiu Pascu. A cântat câțiva ani alături de Marius Mihalache. Acum participă în proiectele lui Sebastian Burneci cu Bucharest Jazz Orchestra. A început să cânte și muzică ușoară la ultima gală Gopo. Poate cânta orice.

Si nepoții?

Nepoții? Fetița Irinei a debutat la Ateneu în Concertul de Craciun, avea trei și jumătate când a urcat pe scenă; a fost încântătoare. Iar  Sebastian, băiatul Anei, are șase ani, e înalt, superb, deștept, seamănă cu tătal lui.

Numele dumneavoastră se regăsește printre colaboratorii de mulți ani ai Festivalului „Enescu”. În ce calitate?

De multe ediții – 5 sau 6, nu mai știu exact – coordonez colectivul de muzicologi care scrie programele de sală ale Festivalului. Ele se citesc ușor dar… se scriu destul de greu căci trebuie să dai ascultătorului, în cât mai puține cuvinte, chei de acces către lucrările incluse în programe. În ultimul timp se pare că oricine se consideră îndreptățit să își dea cu părerea despe muzică – dar și despre teatru, plastică, literatură – și asta se face cu o beție de cuvinte și imagini subiective care nu prea au legătură cu știința artei sunetelor. Am încercat – și sper că am reușit – ca, cel puțin pentru Festivalul Enescu, alături de colegii mei muzicologi, să păstrăm la un bun nivel textele explicative din programele de sală. Muzicologia rămâne totuși o „meserie” care se învață greu și în mulți ani.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO