„Timebox” sau o viață în cutii de carton. Povestea lui Ioan Matei Agapi, fotograful care a participat la toate vizitele lui Ceaușescu și Iliescu la Iași, spusă în cel mai emoționant documentar

Ioan Matei Agapi are astăzi 83 de ani și a fost probabil unul dintre cele mai importante personaje ale „Județenei de partid” din Iași. Nu vă imaginați că vorbim despre un membru marcant al PCR, ci vorbim despre documentaristul și fotograful Ioan Matei Agapi care, între 1967 și 1991, a filmat petreceri și chefuri cu personaje cunoscute ale vremii, vizite oficiale ale lui Ceaușescu, Iliescu, diverse evenimente culturale, scene cotidiene din viața orașului Iași și momente din viața personală de familie. Cu toate astea, pentru autorități este un fotograf invizibil.

De ce? Pentru că în urmă cu câțiva ani a fost evacuat din casa în care stătea, pe motiv „că e prea bătrân ca să mai stea în centru” și a fost nevoit să se mute într-un apartament mic în care a înghesuit imensa sa colecție documentară în niște cutii de carton. Adică 35 de ore de film pe 16 mm, 21.000 de metri de peliculă, sute de negative în cele mai variate formate (9/12, pe sticlă, 6/9 pe film sau negative de 35 mm și 120 mm), peste 50 de plăci pe sticlă realizate în anii ’30 de către tatăl lui Ioan Matei Agapi și zeci de aparate foto vechi.

Nora Agapi este fiica lui cea mică și pentru că în urmă cu câțiva ani a realizat ce personalitate puternică a fost tatăl ei, a vrut să facă un portret documentar al lui. Când a început filmările, a fost lovită în stomac de decizia evacuării date de primăria Iași, motiv pentru care filmul ei a luat o altă întorsătură.

Anul trecut a lansat „Timebox”, documentarul ce spune povestea ieșeanului Ioan Matei Agapi. Filmul a fost premiat la Ji.hlava, unde a fost recunoscut ca cel mai bun documentar din CEE, a primit Premiul cel mare la Saratov, mențiune specială din partea juriului la TIFF și multe altele. De curând a fost lansat și în cinematografele din România.

Însă, problema colecției impresionante a lui Ioan Matei Agapi nu este nici pe departe rezolvată. Ce urmează să se întâmple cu ea și cum arată o viață de om în cutii de carton, îți vor povesti chiar el și fiica lui, Nora, în interviul de mai jos.

Când i-am auzit povestea lui Ioan Matei Agapi, mi-am dorit foarte tare să fac un interviu cu dumnealui, însă, din cauza distanței, am stabilit să ne auzim și să ne vedem pe skype. Am băut cafeaua împreună în fața calculatorului și iată ce a ieșit:

Văd că aveți foarte multe cutii în spatele dumneavoastră. Ce e în ele?

Acolo e toată colecția mea. Sunt 80 de cutii doar în camera aceasta și mai am o cameră cu încă 50-60 de cutii.

O muncă de o viață adunată în cutii…

Da, o viață. Eu am început colecția în urmă cu mai mult de 60 de ani.

Vreau să vă spun o chestiune: tatăl meu, Octav Agapi, învățător și profesor de matematică, era un om cu o ordine extraordinară. Înainte de toate era un encicploped, știa foarte multe lucruri, cânta la vioară, etc, etc și la un moment dat, când au venit colegii lui în vizită la noi, la Huși, se minunau de toată priceperea și știința lui.

Mama ce era?

Mama era învățătoare.

Veniți dintr-o familie de intelectuali…

Da. Și am fost foarte bine educați, și eu, și sora mea. De mici am învățat să fim politicoși, vorbeam foarte frumos și toți se minunau și îl întrebau pe tata cum de ne-a educat atât de bine. Iar tata spunea: „Eu nu am făcut nimic. De mici am avut grijă să le spun când și cum să vorbească”. Era un tip extraordinar. De la el am învățat foarte multe, printre care mersul pe jos. De la 7-8 ani mergeam săptămânal 14 kilometri pe jos.

Și dacă proveniți dintr-o familie așa bună, dumneavoastră ați putut să vă continuați studiile? Știu că era o problemă pe timpul comunismului cu copiii ce proveneau din familii de intelectuali…

Da, da. Am făcut două facultăți: Matematică și Cinematografie. Mi-au dat voie comuniștii pentru că nu au avut încotro. Eram un anti rus. Nu i-am înghițit deloc pe ruși. Când au venit rușii în 1944, eu aveam 8 ani și când au intrat în curte câinele meu a început să latre, iar ofițerul cel mai mare a scos pistolul și l-a împușcat de față cu mine. Aceștia erau rușii. Să nu facem greșeala teribilă să-i amestecăm cu Tolstoi, Ceaikovski, etc.

Ia spuneți-mi, unde locuiați înainte și ce s-a întâmplat cu casa dumneavoastră?

Am locuit în Piața Unirii din Iași, vis a vis de Hotelul Traian, în blocul Braustein.

Și de ce ați plecat de acolo?

Primarul mi-a spus că sunt prea bătrân ca să mai stau în centru. Și m-a mutat aici. Doi ani m-am zbătut ca să-mi dea o locuință cumsecade pentru mine și pentru fiica mea, Nora Agapi.

Fiica mea a terminat cinematografia și a făcut un film documentar despre viața mea, care se cheamă „Amintirile din cutii”, dar nu știu cum se spune în engleză. Filmul are 70 de minute și a luat multe premii. Trebuie să o laud, a fost extraordinară tipa, a făcut un montaj extraordinar de frumos din viața mea și colecțiile mele.

Ce se va întâmpla cu toată colecția dumneavoastră? Înțeleg că primăria nu a fost interesată…

Primăria este indiferentă. Am făcut și greva foamei în fața primăriei, m-am dus cu o sticlă cu benzină ca să-mi dau foc în fața primăriei, au chemat pompierii, poliția…

Câți copii aveți?

Am două fiice, una a terminat Cinematografia, iar cealaltă a făcut Arte plastice și se ocupă și de câinii fără stăpân.

Nepoți aveți?

Am trei nepoți: o nepoată de 16 ani, un băiețel de 4 ani și încă o fetiță de 2 ani.

Haideți să ne întoarcem puțin în copilăria dumneavoastră?

Am copilărit la Huși, la casă.

Cum ați ajuns la Iași?

La Iași am ajuns ca student la Matematică și apoi am făcut documentaristică în studioul Sahia, la București. Am avut niște profesori extraordinar de buni, am stat patru ani acolo, după care m-am întors la Iași și am primit post în cadrul centrului universitar și am lucrat la Casa de cultură a studenților. Acolo am avut două camere în care am făcut acest studio pentru amatori de fotografie și film.

Știu că dumneavoastră erați fotograful oficial al celor mai mari oameni ai țării. Adică ați văzut multe…

Am în colecție 2 milioane de negative din toată activitatea mea, inclusiv cea politică. Am fost fotograful politicienilor la Județeana de partid. Eu am fost cel care îl filma și îl fotografia pe Ceaușescu la toate vizitele pe care le făcea la Iași. Aveam un super curaj să mă apropii la un metru și jumătate de el.

Dar cum se făcea că dumneavoastră care urați atât de tare rușii, erați la Județeana de partid?

Ei aveau nevoie de un specialist și nu prea aveam încotro.

Înțeleg că l-ați văzut pe Ceaușescu în cele mai interesante ipostaze, unele plăcute, altele mai puțin plăcute…

A venit o dată cu elicopterul pe stadion. Acolo erau zeci de mii de oameni adunați, eu eram cu cei de la televiziune și îl așteptam pe stadion. Întotdeauna când participam la o asemenea activitate, pe lângă mine erau și civili care aveau gradele ascunse și care îmi verificau aparatul de filmat. În 1936 a fost comisă o crimă cu un aparat de filmat care era de fapt pistol. Și astfel mereu îmi verificau aparatul să vadă dacă am sau nu film în aparat.

Care a fost cea mai jenantă ipostază în care l-ați surprins pe Ceaușescu?

Când venea în aceste vizite, nu au fost ipostaze neplăcute. O singură dată, la o întâlnire la o fabrică, au venit cu un ARO și când a coborât doamna Ceaușescu, s-a împiedicat cu călcâiul de pragul mașinii și era cât pe ce să cadă în patru labe. A fost singura chestiune pe care nu am filmat-o și pe care chiar dacă aș fi filmat-o nu aș fi arătat-o, nici dacă era o curiozitate. Ramona, vreau să spun că întotdeauna am căutat să fac filmările cele mai bune și cele mai interesante, mai importante și mai valoroase, fără să mă leg de astfel de lucruri.

Ceaușescu era foarte temător de moarte, îi era frică să nu fie otrăvit. Când a venit o dată pe stadion, eu eram cu toate echipele din televiziune, iar lângă mine erau doi tipi îmbrăcați în costume naționale, ofițeri de altfel, care i-au dus vinul și pâinea pe o tavă. Dar nu era pâinea și vinul aduse de la Județeana de partid, erau aduse de cei care veniseră cu el de la București.

O chestiune formidabil de interesantă când plecam în Basarabia. Nu mai comentez cum am reușit să ajung înaintea celorlalți reporteri în fața lui, la vama de la Albița, însă, acolo Ceaușescu trebuia să salute steagul. A dat pălăria cuiva din spate, s-a apropiat să se aplece în fața steagului. Vreau să vă spun că cu câteva secunde înainte de a se apropia, a început o ploaie extraordinară, un vânt puternic, el s-a înclinat, iar când s-a ridicat, aceeași ploaie și același vânt, s-au oprit instantaneu.

Am mai trăit o chestiune formidabilă în Polonia, când a venit Papa Ioan Paul al II-lea, eram la Cracovia, erau mii de oameni de o parte și de alta a șoselei, s-a făcut un altar în mijlocul drumului, iar el a venit pe jos cu tot alaiul preoțesc. Când s-a apropiat – eu eram foarte aproape de el – un vânt extraordinar de puternic i-a zburat bucata aceea de cârpă de pe haină, i-a pus-o peste cap, el s-a așezat în genunchi, a spus rugăciunea și când a început să se ridice, același vânt puternic, i-a zburat cârpa înapoi. Toată lumea a făcut „wow” pentru că era ca o minune.

Câți ani aveați la revoluție?

53 de ani.

Erați încă în plină activitate, nu?

Da. Primele poze eu le-am făcut în 1947, când aveam 11 ani. Am lucrat cu aparatul foto al tatei. Tatăl meu era un mare pasionat, lucra cu un aparat cu plăci de sticlă. Eu am în colecție acest aparat, de fapt, am în total 84 de aparate foarte vechi.

Asta e o avere…

E o avere foarte mare. Mi-au promis șefii de la Cultură de la Iași că îmi vor da un spațiu ca să facem un muzeu. Eu vreau să fac o asemenea chestie pentru care am nevoie de măcar două camere, iar la intrare vreau să scriu „Casa fotografiei”.

Haideți să ne întoarcem la Revoluție. Știu că după Ceaușescu, l-ați pozat pe Iliescu…

Da, l-am filmat și l-am pozat și pe Iliescu de multe ori.

Era vreo diferență între cei doi?

Era diferență doar de statură. În rest erau la fel de legați de ceea ce se credeau sau ceea ce voiau să arate că îi interesează, precum socialismul științific multi-lateral dezvoltat. Pe Iliescu l-am întâlnit de multe ori la lansări de carte, de expoziții de pictură, l-am întâlnit de multe ori la tot felul de evenimente culturale.

Dar nu mai exista aceeași presiune ca pe vremea lui Ceaușescu, nu? Că bănuiesc că în comunism nu puteați să pozați și să filmați ce voiați dumneavoastră…

Ba da. Aveam un curaj extraordinar și găseam forme prin care reușeam să păcălesc atenția securității și mă apropiam de locurile cele mai interesante cu pași foarte mici. Pașii mei aveau 2-3 centimetri, încât nu păream că mă mișc către ei. La final se întrebau toți cum am ajuns acolo.

Ce se întâmpla cu filmările și fotografiile pe care le făceați, se publicau undeva?

Nu. Mi le lăsau mie să le păstrez pentru că, spuneau ei, nu aveau o bază bună pentru păstrat filme, urmând să mi le ceară când vor fi avut nevoie. Așa că au rămas la mine toate filmările cu partidul. Nu mă plăteau pentru muncă, însă, în schimb, îmi cumpărau materialele, filmele și bobinele de film.

Pe și pe dumneavoastră cine vă plătea? Pentru ce munceați?

Aveam leafa la centrul universitar. În schimb eram reporterul PCR-ului.

Dar filmările de după Revoluție s-au publicat?

Foarte puțin. Din colecția mea, fiica mea a folosit niște filmări pentru documentar. O să vedeți în film. Nora a filmat toate colecțiile mele, dar filmările sunt făcute în casa veche unde aveam cinci camere.

Când ați ieșit la pensie?

La 60 de ani.

Și după pensie ați mai lucrat?

Am mai lucrat puțin, dar din cauză că nu am avut trecute în cartea de muncă toate locurile prin care am lucrat, am avut numai 25 de ani de muncă și am primit o pensie de 600 de lei, pe care o am și acum.

Atât are pensie un artist ca dumneavoastră?

Vinovat sunt eu. Tot timpul spuneam că nu o să ajung la 60 de ani și nu mă îngrijeam să duc cartea de muncă în toate locurile unde prestam activitatea. Tâmpenia asta a mea, m-a costat foarte mult.

Când ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?

Mi-a fost studentă. Era în anul II sau III, la Arte Plastice la Iași și a venit la cursul meu împreună cu o colegă de-ale ei. Eu am mai fost însurat cu o doamnă foarte frumoasă, care însă nu voia copii. Pe Coca am cunoscut-o la curs și apoi, cu ea am avut doi copii.

Care e cel mai mare vis al dumneavoastră?

Să pot să-mi etalez colecțiile, să fac muzeul. Însă am foarte puțin pro pentru ideile mele, mai mult e contra. Eu sunt un tip foarte perseverent, am 83 de ani acum, am de gând să trăiesc până aproape de sută, până la 96-97 de ani măcar și în timpul acesta, am să reușesc. Pentru colecția asta mă ajută foarte mult Nora.

Mai puneți mâna pe aparatul de fotografiat?

Sigur că da. Lucrez la o colecție de mari personalități din toată lumea pe care o surprind la televiziune. Nu mai ies în oraș să fac poze pentru că merg în baston, sunt legat de un baston care mă ajută să mă echilibrez, dar partea proastă e că nu mai văd. În rest nu mă doare nimic.

Dar ce aparat aveți cum? Digital?

Am un Nikon 90, un aparat foarte bun.

Pe film de când nu ați mai lucrat?

Pe film nu am mai lucrat de mulți ani. În colecție am multe aparate, toate pe film, însă nu mă mai pasionează să developez. Și Nikon-ul meu merge cu film.

Ce spune un fotograf cu atâta experiență: fotografia pe film sau cea digitală?

Dragă…Ramona, cel mai interesant este să faci fotografii pe film. Deși ușurința digitalului e formidabilă, filmul este special. Dar nu mai cumpăr film pentru că deși am tot laboratorul de lucru, e prea complicat să developez.

---

După ce am vorbit cu Ioan Matei Agapi, am stat câteva minute de vorbă și cu Nora Agapi, fiica lui, cea care a regizat documentarul Timebox.

---

Spune-mi, te rog, când și cum ți-a venit ideea acestui documentar?

Ideea mi-a venit prin 2010, când cineva de la TVR Cultural făcea emisiuni despre personalități ale României și printre cei aleși de ei era și tata. Mai mult decât atât, emisiunea era de 52 de minute, iar pentru că tata a fost foarte expansiv și i-a impresionat cu poveștile lui, au trebuit să facă o emisiune în serial. Atunci am zis: „Eu de ce nu pot să fac un film despre taică-meu, care e așa o personalitate, e un super caracter?”. Cumva vreau să-l am în memorie cu toată verva, cu felul lui de a povesti, cu carisma lui, așa cum l-am știut toată viața. Când am decis în 2012 să încep filmările, am pornit cu ideea de a face un portret al lui, însă imediat a intervenit povestea cu mutarea din casa în care am crescut, așa că am schimbat direcția filmului. Acolo m-a dus viața, iar filmul a luat o altă întorsătură.

Cât au durat filmările?

Patru ani. Până în 2016 când a trebuit să plece din casă. Tot procesul de strămutare din spațiu a durat patru ani, cu tot calvarul prin care a trebuit să treacă tata.

Cum era tatăl tău în copilărie? Care e amintirea ta legată de acele cutii și de tatăl tău?

Când eram eu mică, lucrurile nu erau în cutii. Ceea ce îmi aduc aminte foarte clar, sunt câteva imagini întipărite în mintea mea cu un tată foarte jucăuș, foarte vesel și gata mereu să ne spună întâmplări sau să ne provoace la întâmplări și la foarte multe excursii. Era un tip extrem de interesant, un tip care putea să ne ajute în orice situație, de la matematică, până la absențele de la școală. El nu avea nimic împotrivă să lipsim, să mergem în excursii, cu sau fără motiv.

Aveți multe fotografii de când erați mici?

Foarte multe fotografii.

Tu faci fotografii?

Da, și eu fac. Sigur.

Care e cea mai de preț moștenire pe care ți-o lasă tatăl tău?

Dincolo de încărcătura aceasta cu valoare istorică a arhivelor lui, de care mă simt responsabilă să le duc mai departe, sunt toate aceste super amintiri despre o viață pe care cred că am trăit-o altfel în acea perioadă, în comparație cu mulți alți copii. Am fost foarte libere, am fost într-un fel privilegiate pentru că am crescut cu un tată care ne-a învățat să fim independente și libere. Nu voia neapărat să fim altfel, voia poate doar să ieșim din tiparele unui sistem și atunci a avut grijă să ne învețe multe lucruri. El, la rândul lui, a călătorit foarte mult în tinerețe și ne împărtășea foarte multe dintre întâmplările lui și poveștile oamenilor pe care i-a cunoscut. Mergeam cu el la filmări, la festivalurile de film care existau atunci în țară… Îmi dau seama că am trăit, într-adevăr, o altfel de copilărie, iar asta a însemnat foarte mult.

Ce ai simțit când l-au anunțat că trebuie să plece din casa în care voi ați crescut?

Nu știu el cum s-a simțit, pentru că el parează foarte ușor atunci când lucrurile sunt grele pentru el și ca să nu-și facă rău, ia lucrurile mult mai simplu decât sunt în realitate, dar pentru mine a fost ca un pumn în stomac. Am simțit ca și cum era căderea unei dinastii. În spațiul în care am crescut nu era vorba doar de spațiul ca atare diferit și plin de chestii de valoare, ci era și un fel de landmark, un punct de orientare în orașul Iași. Toată lumea știa că acolo stă Agapi. A fost ca și cum s-ar fi terminat o eră. Odată cu vârsta lucrurile s-au schimbat și în viața tatei pentru că, așa cum ni se întâmplă tuturor, odată cu vârsta începem să fim uitați.

Ce se va întâmpla cu colecția? Spui că te simți responsabilă de ea…

Da, mă simt responsabilă pentru că-mi pasă foarte mult de ea, îmi dau seama că nu e ceva care trebuie lăsat în voia sorții și vreau să o salvez și să o duc mai departe. A o salva înseamnă a o recupera din cutii, apoi să o expun pe o pagină de internet, prin albume, prin expoziții și, cel mai mult și mai mult, așa cum își dorește tata, într-o casă a fotografiei, poate un mic muzeu.

Sunt șanse reale?

Nu e deloc ușor pentru că ne luptăm cu multe piedici. Muzeu al fotografiei au mai vrut să facă și alții în România, iar eu nu sunt deloc un om cu forță, nici economică, nici socială, dar încerc și odată cu filmul acesta am întâlnit oameni care au înțeles că această memorie vizuală pe care tata o are în arhivele lui, trebuie păstrată. Am oameni care mă susțin moral și fizic. O să dureze mult, evident, dar sper să reușim.

Înțeleg că s-a lansat în cinematografe documentarul Timebox?

Da. Filmul are deja un an de când a circulat în festivaluri, în România și internațional și, din 6 decembrie a început să fie distribuit în cinema.