Căutare

Share this article

Ștefan Neagu este fotograf, iar asta este ocupația lui de după program, fiindcă de la 9.00 la 18.00 este de găsit la cabinetul lui stomatologic, în Onești.

Cât de complicat este să împaci aceste două pasiuni ale tale: să ai un program fix la cabinet și să fii și fotograf, ceea ce, în principiu, nu răspunde ideii de program?

Tot ce pot să-ți spun este că cele două ocupații mă echilibrează sau se echilibrează reciproc. Iar dacă am o zi mai grea la cabinet, este o bucurie să mă retrag seara într-o carte de fotografie sau să fac trei-patru instantanee.

Când a apărut fotografia în viața ta?

Întâmplarea a fost undeva prin 2010-2011, când după o perioadă în care făceam fotografii ca toată lumea, aveam un aparat nu foarte performant, îmi plăcea să mă joc cu el, m-am înscris pe un forum al unei reviste, Foto-Video Digital. Am înscris o fotografie acolo fără multe speranțe, dar am primit un răspuns de la cea care ulterior a devenit redactor-șef al revistei, un om foarte, foarte drag, Cristina Ciocea, în care îmi cerea permisiunea de a-mi publica fotografia în revistă. Relația aceea care a început atunci, a evoluat frumos, ne-am împrietenit, ea mi-a scris și prefața la albumul de fotografie pe care l-am publicat anul trecut, aș zice că ea este nașa mea în fotografie.

Ștefan Neagu, fotograful

Aș zice că pasiunea pentru fotografie nu venea de nicăieri. Tatăl meu a făcut fotografie, am crescut cu baia de rezervă transformată în laborator de developat. Dar cred că nu am dat mare atenție acestei povești până atunci.

Ce fel de fotografie făcea tatăl tău și ce ai moștenit de la el?

Cu siguranță am o „genă” a fotografiei de la tata. El este foarte talentat și pe pictură, și pe sculptură, lucruri care mie încă îmi sunt străine. Dar el mergea în tabere de sculptură în anii 70. Însă tata nu m-a obligat, forțat, îndemnat să fac fotografie, așa cum nici eu nu pun presiune pe fiul meu. Trebuie să vină de la sine. Și dacă vine natural, o faci cu toată inima.

Eu m-am apucat târziu de fotografie, la mai bine de 30 de ani, iar cât e moștenire și cât este influența de la tata nu știu. Fiindcă ai mei erau pasionați de artă în general, cu o bibliotecă plină de albume de artă, cumpărate cu greu, pe sub mână, de la oamenii care aduceau și altceva decât cărțile de propagandă comunistă.

În plus, ai mei reușeau, cu cei trei copii acasă și cu Dacia, cu portbagajul plin de conserve și de lapte condensat, să călătorească prin Europa. iar înainte de a pleca se documentau temeinic. Așa încât, când ajungeau în fața unei lucrări despre care au citit atât, senzația era uluitoare. Ei bine, asta este ceva ce am moștenit: și mie îmi place foarte mult să călătoresc.

Ce profesii aveau părinții tăi?
Amândoi erau medici stomatologi. Iată că am moștenit ceva de la ei.

Acum stomatologia este cealaltă activitate a mea importantă și, ca să zic așa, este și partea telurică a muncii, fiindcă din fotografie nu aș putea trăi. Stomatologia este partea realistă a lucrurilor, iar dacă aș face doar fotografie, fără cabinet, m-aș sătura. Și iată că îți pomenesc din nou de acel echilibru despre care vorbeam la început.

Ștefan Neagu, medic stomatolog

Când ai decis să devii stomatolog?

Eram la liceu, prin clasa a X-a, după o discuție cu mama. În acele vremuri eu cântam într-o formație, eram pasionat de muzică, așa că am primit întrebarea clasică: „măi, băiete, ce vrei să faci cu viața ta?” Eu cochetam cu gândul la amândouă, și la muzică, și la un cabinet.

Ai fost din nou pus în situația de a alege? Doar că alegerile din liceu nu sunt așa serene ca la maturitate, vin mai degrabă cu furie și neliniști. Cum a fost la tine?

Aș zice că e greu să iei, în liceu, decizii pentru toată viața. Atunci aveam alte priorități și alte preocupări, dar de multe ori alegerile de atunci reflectă ce vrem cu adevărat să facem. Iar responsabilizarea părinților ne face ca ulterior să găsim foarte ușor scuze: „mama a vrut să fac asta!”. Însă cred că există și un fler al acelei vârste: eu nu m-aș fi văzut vreodată inginer, chiar dacă mi-a plăcut geometria. Deci, dacă ești sincer cu tine, îți găsești răspunsurile și la marile întrebări.

Discutam acum cu fiul meu, care în doi ani va da examenul de capacitate, iar acum avem o întreagă dezbatere unde va alege, clasă de real sau de uman. Și el va urma să rumege unde se simte el mai confortabil.

La mine, faptul că aveam oarece înclinații spre muzică nu ar fi putut egala un talent, un exercițiu de muzician adevărat. La mine, muzica a fost o plăcere, un confort, un mod de a-mi descărca spiritul rebel al adolescentului. De altfel, trupa noastră s-a și destrămat după clasa a XII-a. Am mai ținut legătura cu băieții, dar nimic mai mult decât atât.

Cred că și epatam cu stilul nostru mai hard, mai ales că începuse aici și un soi de cenaclu, cu poezii, muzică pop, folk și apoi apăream noi, răii, care cântam piesele noastre grele, 11 piese care, sigur, reluau liniile melodice ale trupelor mari, dar le făcusem ale noastre.

Tu când ai pus chitara în cui?

Niciodată. Nu cred că te poți rupe total de muzică. Mai cânt la chitară, alteori la pian. E greu, dacă știi să cânți la un instrument, să uiți de el. Dar, ca să îți răspund la întrebare, am încetat să mai fiu chitarist în trupă după ce am plecat la facultate.

De ce te-ai întors în Onești, după facultate?

Îmi era simplu, aveam cabinetul părinților mei, deci un loc de muncă asigurat. (râde)

Nu am plecat de la zero. Însă grupul de pacienți mi l-am construit singur. Închipuie-ți că veneau pacienți la ai mei, auzeam: „nu aș vrea să lucreze cel tânăr! Nu aș vrea să lucreze Ștefan, aș vrea să lucreze domnul doctor!” (râde)

Ștefan Neagu, medicul fotograf

Cât de frustrant era asta?

Am avut momente când munceam și am avut și zile în care nu făceam altceva decât să stau de vorbă cu asistenta. (râde) Dar încet-încet au mers lucrurile ca în marketingul american: pacientul îți aduce un alt pacient.

Împreună cu soția lui, Georgiana

Spune-mi despre soția ta: ea cu prăjiturile pe care le creează sau tu cu fotografia?

Partea haioasă este că eu m-am apucat de fotografie la 30 de ani, ea de prăjituri cam la aceeași vârstă, deci cuceririle nu au avut legătură cu pasiunile noastre.

Ea m-a susținut foarte mult în privința fotografiei și mi-a plăcut întotdeauna că și-a păstrat obiectivitatea chiar și atunci când toți mă lăudau pentru cine știe ce făcusem, iar dacă era nevoie să fie critică o făcea cu detașare absolut necesară.

Te-ai gândit vreo clipă să pleci în lume, să lași tot și să călătorești, cu familia și atât?

Nu aș zice. Îmi place să călătoresc. Acum doi ani am fost selectat de Fuji Film să merg în Japonia, la un eveniment de fotografie. Nu am fost încântat de zborul de 14 ore, dar mi-am zis că altă ocazie nu voi avea, așa că am plecat.

Dar până la urmă, sunt pragmatic și realizez că nu aș putea călători dacă nu aș avea un loc de muncă.

Nud semnat de Ștefan Neagu

E multă libertate sălbatică în fotografiile tale și multă senzualitate. De ce așa și de ce alb-negru?

Fotografiile mele sunt apreciate în majoritate de femei, iar asta mă încântă, fiindcă pricep că și-au atins scopul. Erotismul direct e ceva ce nu urmăresc. Sunt fotografii nud, deci ultimul lucru pe care mi-l doresc de la un privitor este să saliveze.

Ce cauți, ce îi spui modelului, cum ajungi să lucrezi cu el? Ce urmărești?
Dacă vorbim despre modelul perfect, trebuie să aibă acel „je ne sais quoi!”. Nu caut frumusețea angelică, fiindcă mi se întâmplă să văd un model extrem de frumos dar care nu este deloc expresiv.

Vorbim despre ce aș vrea să reprezinte imaginea și de multe ori le spun să nu mă ia deloc în seamă. Iar acest lucru este destul de greu de făcut, fiindcă fac fotografii cu un aparat mai măricel, pe film, care, atunci când declanșează face un zgomot de cană de zinc scăpată pe ciment. (râde)

Nud semnat de Ștefan Neagu

Ce faci mai departe? Cauți un progres, ai o țintă ori rămâne acea pasiune ca și până acum?

Nu aș ști să îți dau un răspuns corect la această întrebare: evolutiv probabil că voi schimba niște lucruri, dar nu mi-am stabilit o țintă.

Când ești sincer cu tine și faci fotografia așa cum simți și nu te lași dus de ce se cere, ce este la modă, atunci poți să zici că poți dezvolta un stil. Dar nu știu dacă aș putea să zic că am eu stilul. Mi s-a întâmplat să refuz etichetele de „artist” și altele asemenea. Ce trebuie să faci să fii artist?

Cel mai flatant lucru care mi se întâmplă în fotografie este că imaginile nud semnate de mine sunt apreciate și de femei. Înseamnă că ceea ce fac eu a fost interpretat corect.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO