Căutare

Share this article

Ioana Lee vine de două ori pe an în România, de obicei pentru a mai lansa o nouă carte la Gaudeamus sau Bookfest sau pentru a se reîntâlni cu cititorii ei. De fiecare dată așteaptă cu nerăbdare să-și vadă părinții, surorile, să se reîntâlnească cu oamenii și locurile dragi sufletului ei. Asta pentru că, deși spune că „viața ei e un bagaj și casa un aeroport”, nu va putea niciodată să se desprindă de rădăcinile ei ce se trag din Vălenii de Munte.

Ioana Lee locuiește azi în Washington DC. A ajuns acolo în urmă cu 16 ani, după divorțul de un aristocrat japonez, îndrăgostită de un american sărac și frumos. Nici una dintre cele două căsătorii, deși fuseseră legate din dragoste, nu i-au adus împlinirea sufletească pe care și-a imaginat-o, așa că, într-o bună zi, și-a făcut bagajul și a încercat să-și caute mai departe fericirea. S-a căsătorit a treia oară, de această dată cu un om de afaceri foarte important însă, după 11 ani de relație a realizat cu durere în suflet că nu era ea cea care apărea la brațul lui în timpul celor mai importante întâlniri politice și de afaceri. Ea își dorea să scrie, își dorea altceva de la viață. Prin urmare a decis să-și caute calea în altă parte.

Ioana Lee a scris până acum cinci cărți, fiecare dintre ele retipărită de multe ori, apreciată și lăudată atât de români, cât și de americani. Ultima, „Secrete japoneze pentru o viață mai bună” a dispărut de mult din librării. La ultimul târg de carte din București, Ioana Lee a venit pentru a da mâna cu cititorii și pentru a le mulțumi că au făcut-o scriitoare. Zilele trecute s-a întors la Washington cu promisiunea că o vom reciti curând.

Ioana Lee dând autografe

Profitând de această vizită în România, m-am întâlnit cu Ioana Lee, iar rezultatul unei povestiri de două ore la cafea arată cam așa:

Unde locuiești azi, Ioana?

În America, în Washington DC.

Și vii după o relație…

Terminată. Am divorțat de curând.

Cine era soțul tău?

Este un om de afaceri, de succes, cu relații în politică prin prisma business-urilor lui. Are afaceri în sistemul de sănătate american și ajută la crearea legislației pe problemele de sănătate, promulgări de legi în acest domeniu.

De ce v-ați despărțit?

Ne-am despărțit cu mare durere pentru că după 11 ani de relație foarte frumoasă ne-am dat seama că nu mai rezistam împreună din cauza programului foarte încărcat pe care îl aveam amândoi. Eu ajunsesem să renunț tot mai mult la ceea ce-mi doream să fac pentru obligațiile lui. Acest lucru mi se părea normal deoarece el era cel important, însă toate visele mele, studiile de doctorat și scrisul rămăseseră într-un alt plan. În momentul în care am început să scriu serios, în sensul că odată ce m-am trezit scriitoare cititorii vor să afle tot mai mult, am realizat că ceva nu mai merge. Eu vin de două ori pe an în România, a venit și el cu mine de fiecare dată ca să mă susțină, dar nu puteam rămâne mult timp pentru că el avea nevoie de mine în America pentru obligațiile pe care le aveam acolo în domeniul politic sau de afaceri.

Și dacă a fost atâta durere nu era mai ușor de ajustat programul și obligațiile în loc să ajustați relația?

Am încercat. Amândoi am încercat pentru că evident nu s-a întâmplat peste noapte. Am tot ajustat, dar tot trebuia să fac totul atunci când congresul american era în vacanță. Ne-am dat seama că suntem amândoi foarte ambițioși și ne dorim să realizăm cât mai mult posibil și că împreună nu putem. Îmi este cel mai bun prieten, îmi este manager pe partea de cărți și îl respect foarte mult.

A fost extrem de dureros pentru amândoi fiindcă atunci când divorțezi de cineva din cauză că nu mai iubești persoana respectivă, e foarte simplu, dar când există iubire, e extrem de dureros.

Hai să mergem puțin în copilăria ta. Tu te-ai născut la Vălenii de munte. Ce erau părinții tăi?

Tata era judecător cu un anumit prestigiu și ca judecător și ca tată, iar mama era profesoară de română. După căderea comunismului a putut să-și desfășoare întreaga activitate și mi-a fost profesoară de română, latină și literatură universală, ceea ce a fost un noroc extraordinar pentru mine să o am acasă ca educator, ca formator de caracter, iar la școală ca profesor.

Ioana Lee la vârtsta de doi ani

Câți ani aveai la Revoluție?

16 ani.

Mai ai frați?

Am două surori mai mari. Eu sunt cea mai mică din familie.

Îmi poți povesti o amintire emoționantă din copilăria ta legată de surorile tale?

Eu m-am născut, m-au dus părinții acasă și când am început eu să conștientizez lucrurile, am văzut că mai sunt două fete mari acolo și nu înțelegeam ce caută aceste fete în casa părinților mei. Dar erau simpatice și mereu la studiu. Nu se jucau niciodată cu mine. Eu îi întrebam pe mama și pe tata de ce le țin la studiu, de ce nu se ocupă nimeni de mine, de ce nu se joacă cu mine? Ei îmi spuneau că sunt surorile mele mai mari și că au de învățat. A fost foarte emoționant atunci când am realizat că ele se adresează părinților mei cu mama și tata, iar eu mi-am spus în mintea mea: „Fii tu atentă că ele cred că sunt părinții lor!”. Așa că i-am rugat pe părinții mei să nu le dea afară din casă că sunt persoane bune și ele cred că ei sunt părinții lor. Eram foarte sinceră și foarte atașată de ele, însă nu știu când am înțeles că părinții pot să facă mai mulți copii și ce înseamnă termenul „surori”.

Când ți-ai dat seama că ai vrea să mergi către Facultatea de Litere?

Eram mică, cred că aveam vreo cinci ani, nu știam să scriu sau să citesc, însă îmi doream mai multe lucruri: unul era să dansez, îmi plăcea foarte tare dansul și m-am născut cu acest virus în mine; apoi îmi doream să vorbesc foarte multe limbi străine și să devin luptătoare de arte marțiale. Văzusem un film cu ninja, am înțeles ce am putut eu să înțeleg la vârsta respectivă și apoi m-am dus la tata și i-am spus: „Eu când mă fac mare o să vorbesc toate limbile străine și o să călătoresc în toată lumea, cu scopul de a mă face ninja”. În gândul meu credeam că se plătește bine la ninja. Tata mi-a spus: „E imposibil, din familia noastră poți să ieși chirurg sau judecător”. Eu am insistat că vreau să mă fac ninja. Atunci el mi-a zis: „Nu ai cum, e în altă țară, aici suntem în România, trăim în comunism, tu nu ai cum să vorbești limba aceea foarte grea”. Eu am întrebat la rândul meu: „Dar oamenii ăia din film cum vorbeau limba?”. „Ei sunt japonezi”, m-a răspuns tata. Răspunsul meu a fost: „Dar ei sunt oameni?”. Când a zis că da, am avut următorul raționament care l-a lăsat pe tata fără replică: „dacă ei sunt oameni și pot să vorbească japoneza și eu sunt tot om, eu de ce nu aș putea să vorbesc japoneza?”.

Nu țin minte dacă atunci m-am gândit să fac facultatea de limbi străine, dar țin minte că tata a spus că dacă nu devin judecător și vreau ninja, atunci va trebui să faci studii, să vorbești foarte bine japoneza, el bazându-se că nu se studia la noi în țară la vremea respectivă.

A venit Revoluția și am dobândit dreptul de a-mi urma visul. Așa că am intrat la Facultatea de Litere, la Japoneză pentru că eu voiam în continuare să mă fac ninja.

Și acum vorbești perfect japoneza, nu? Înțeleg că ai și predat la un moment dat?

Da, am predat timp de cinci ani, dar nu consecutiv.

Ninja vrei să te mai faci?

Am devenit. Sunt ninja lingvistic, sunt ninja emoțional și practic artele marțiale când pot. Am încercat în Japonia să joc rolul unui ninja, dar s-au prăpădit de râs cei de acolo. Mai târziu am realizat că ceea ce voiam eu era ca și cum ar veni un japonez să joace rolul Vitoriei Lipan din Baltagul.

Cum l-ai cunoscut pe primul tău soț?

Aici la București, în al doilea an de facultate, la un concert de pian la Conservator. Începuserăm facultatea vreo 53 de studenți și am terminat doar patru. Mergeam la aceste tipuri de concerte deoarece noi studiam japoneza, dar nu văzuserăm un japonez în realitate și voiau cumva să ne expună, să ne introducă în această cultură.

Destinul a făcut să mă așez lângă acest tânăr care nu arăta ca absolut nimeni pe care îl văzusem până atunci. Nu semăna deloc cu ideea noastră de asiatic.

Ioana Lee la începutul vieții de prințesă

Dar cum arăta?

Era foarte înalt, cu o piele impecabilă, ireal de albă, ca de porțelan, iar părul îl avea ca al meu, negru-albăstrui și ochii foarte mari. Deși îmi place foarte mult muzica de pian, nu am putut urmări deloc concertul pentru că nu puteam să-mi iau ochii de la acest tânăr. Nu neapărat datorită aspectului fizic, ci a prezenței și eleganței pe care le avea. Își lua notițe în timpul concertului și avea o scriere, o caligrafie pe care noi nu o învățam la școală. Mult mai târziu am aflat că numai aristocrații de o anumită calitate, oamenii cu studii foarte înalte pot să ajungă să scrie în acea manieră.

Și cum ai ajuns să te căsătorești cu acest tânăr?

Atunci la concert mi-a cerut să ne întâlnim, am refuzat să ies singură cu el și până la urmă am ieșit la restaurant împreună cu alți prieteni. Atunci m-a întrebat: „De ce înveți japoneză?”. Răspunsul meu a fost: „Dar tu de ce înveți română?”. Un unchi de-al lui fusese ambasador în România și i-a povestit de George Enescu. El era pianist și critic de artă și atunci și-a dorit să-și ia doctoratul în limba română în George Enescu. Nu era zdravăn nici el dacă e să ne gândim, eu cu ninja, el cu George Enescu…era o combinație dinamică.

Ioana Lee

Apoi mi-a spus că japoneza e grea, că nu o să o învăț niciodată, iar în mintea mea a fost. „Altul care îmi spune mie că nu o să învăț niciodată”. Mie dacă îmi spui cuvântul niciodată, exact asta voi face.

I-am spus frumos că-mi place foarte mult limba, dar îmi place foarte mult și acest filosof, om de cultură ce a ajutat la înființarea unor organizații internaționale și la crearea podurilor interculturale într-o vreme în care nimeni nu se gândea că astfel de lucruri ar putea exista, Inazō Nitobé.

I-am spus de acest om, iar răspunsul lui a fost: „Îl cunoști pe străbunicul meu?”. Atunci eu am spus: „Tu îl știi pe Dracula? E frate cu mama. De Vlad Țepeș ai auzit? A fost străbunicul lui tata”. Și am plecat. Era perioada aceea în care veneau străinii în România și își alegeau…

Neveste?

Ești politicoasă. Își alegeau…personaje. M-am supărat, am plecat și am primit apoi telefon de la Ambasadă că am jignit un aristocrat, un prinț japonez. Iar eu am spus că îmi pare rău, dar acel om a fost un obraznic care și-a permis să-mi spună că e rudă cu Inazō Nitobé.

Omul de la Ambasadă mi-a spus că într-adevăr e rudă și cu acel om, dar și cu alții mult mai importanți de dinaintea lui.

Apoi ne-am întâlnit să-mi cer scuze și am început o relație de prietenie. Eu nu m-am îndrăgostit de el din prima pentru că mi se părea mult prea exotic pentru mine. Însă aveam nevoie să ne ajutăm unul pe altul pe plan lingvistic.

Ioana Lee mireasă Japoneză

El mi-a mărturisit că la vârsta de opt ani, bunicul lui l-a întrebat ce vrea să-i cumpere de ziua lui. El a spus că și-ar dori un tablou pentru camera lui, așa că s-au dus la o expoziție de artă și a văzut Portretul Mariei Nacu de Nicolae Grigorescu și s-a îndrăgostit de acea fată cu păr negru, pielea albă și ochii mari, care nu seamănă cu mine absolut deloc. Era o copie, dar una foarte bună, realizată de un artist foarte cunoscut, iar acest portret l-a avut tot timpul în cameră până la 26 de ani când a venit în România. Mi-a spus că atunci când m-a văzut la concert, i-a spus prietenului lui că eu sunt fata din tablou.

Au fost niște legături de-ale destinului pentru că altfel nu văd cum ar fi existat șanse ca noi să fim împreună.


Aici poți găsi un scurt fragment din povestea de dragoste japoneză, fragment înregistrat în timpul întâlnirii mele cu Ioana:

Și ai ajuns să te muți în Japonia?

Da. În timpul școlii ne-am ajutat foarte mult la studii, mai mult eu m-am folosit de el pentru că eram foarte egoistă din punct de vedere lingvistic, însă l-am sprijinit foarte mult și eu, și familia mea. Apoi m-a dus în Japonia să mă prezinte familiei.

Cum era familia lui?

Deosebită.

Unde stătea? Cum avea în casă?

Nici nu știu cum să-ți spun. Motto-ul meu este că „dacă viața mea nu mi s-ar fi întâmplat mie, eu nu aș crede-o”. Noroc că am fotografii și văd că a fost real. Familia lui avea o casă în stil tradițional, nu știu nici până în ziua de azi câte camere aveau – eu nu am descoperit decât 8 și câteva dintre ele erau locuite de strămoși…

Ioana Lee și familia sa din Japonia

Cum adică? Aveau cimitir în casă sau cum?

Un fel de… Religia națională este șintoismul pe care îl îmbină cu budismul. Ei fiind o familie de renume, cu un trecut important, toți oamenii aceia care au contribuit la crearea orașului în care locuiau, la crearea averilor, la crearea acestei mini dinastii, locuiau în casă. Adică aveau statui și noi, adică eu, trebuia să le dăm de mâncare de două ori pe zi. Nu mă întrebați câte cruci și rugăciuni îmi făceam înainte de a intra în fiecare cameră. Avem un ritual: întâi trebuia să-i trezesc pe strămoși, să mă închin la ei, să-i întreb dacă sunt gata de masă, trebuia să le dau niște portocale cu prăjituri de orez și mă gândeam: „dacă eu mâine dimineață intru și ăștia au mâncat mâncarea, atunci eu fug și nu mă mai întorc”.

Și mâncaseră?

Nu. Din fericire, trebuia doar să schimb mâncarea. Familia râdea de mine că îmi era frică de strămoși, când ei de fapt ne protejau. Asta era casa familiei. Alături era muzeul familiei la care veneau foarte mulți oameni să se închine, să venereze strămoșii.

Ce a zis familia lui când te-a prezentat? Te-a plăcut?

Românca arăta pe placul lor. Aveam părul foarte lung, fața foarte albă și ochii negri pe care a trebuit să-i conving că sunt naturali. Aveam acel look care semăna foarte mult cu al lor.

Și era important look-ul, nu era importantă rădăcina? Nu ar fi vrut să se căsătorească cu o fată japoneză sau dintr-o altă mini dinastie?

Acesta era idealul lor, dar când m-au cunoscut și când și-au dat seama nu numai că vorbesc limba japoneză fluent, dar pot să vorbesc și despre strămoșii lor, și despre cartea lor sfântă, au spus: „Oricât am căuta în țara asta nu o să găsim pe nimeni care la 22 de ani să poată vorbi cu atâta fluență și naturalețe în fața unui public despre aceste lucruri”.

Ioana Lee

Câți ani ați stat împreună?

De la 20 de ani când l-am cunoscut, până la 29 când am divorțat. Acum doi ani, după 20 și ceva de ani l-am revăzut la New York.

De ce ați divorțat?

Eu am plecat pentru că, deși devenind o mini prințesă mi s-a părut interesant pentru partea mea histrionică, de scenă, când mi-am dat seama că jocul acesta e serios, că obligațiile unei astfel de persoane sunt foarte serioase și de nesuportat dacă nu ești crescut de mic în cultura asta, nu am rezistat. El mi-a spus dintotdeauna că la o anumită vârstă va trebui să preia, să devină capul familiei. Nu am mai suportat toate obligațiile, am plecat împreună la Tokyo, acolo relația a decurs frumos însă eu începusem să plec, să spun că sunt Ioana din România și vreau să fac ceea ce-mi doresc: teatru, televiziune, modeling. Însă în momentul în care se afla cine sunt, toată lumea făcea plecăciuni, își cerea scuze și venea mașina cu șoferul să mă ia și să mă ducă acasă.

Cum a fost revederea după 20 de ani?

A fost foarte emoționantă, nici nu știu să o descriu. Eu am ținut legătura cu familia lui pentru că ne-am înțeles foarte bine, am purtat numele lor foarte mult timp pentru că așa și-au dorit ei…

Ioana Lee în timpul unei ceremonii importante

Ce s-a întâmplat cu viața lui după ce ai plecat? S-a recăsătorit?

Nu, nu a putut să se recăsătorească pentru că fiecărei persoane pe care a întâlnit-o îi povestea de mine, îi arăta poze cu mine și toate au plecat. Eu m-am recăsătorit, am locuit în America și după mulți ani m-a sunat și mi-a spus: „Ioana, vrei să te căsătorești cu mine? Altfel, eu într-o lună voi fi obligat să mă căsătoresc cu o japoneză”.

Asta se întâmpla când?

La vreo cinci ani de la divorț. I-am spus: „Nu, nu pot. Eu sunt recăsătorită, trăiesc în America, am făcut-o o dată, nu mai facem a doua oară și cred că e foarte bine să te recăsătorești și să dai un copil familiei”. El a spus că dacă nu va face un copil cu mine, nu va face cu nimeni altcineva. Eu tocmai de aceea am plecat, ca el să poată avea un copil cu cineva care și-l dorește pentru că numele familiei va trebui dus mai departe.

Și a făcut asta?

A făcut asta după nu știu câți ani în care a așteptat ca eu să mă reîntorc.

Ioana Lee

Lăsăm puțin povestea japoneză și ne întoarcem în România. Ce ai făcut aici după ce ai divorțat și te-ai întors acasă?

Am venit aici, am stat la părinți o perioadă și am apreciat foarte tare eleganța faptului că nimeni nu mi-a pus nici o întrebare. L-am rugat pe tata să mă ajute cu un avocat care să mă ajute să divorțez. Nimeni nu era de acord cu divorțul, în afară de tata care m-a înțeles.

M-am întors pentru divorț, a fost simplu procesul pentru că nu ne-am bătut pe nimic. Familia mea mi-a spus să am demnitate și să mă întorc așa cum am plecat. Și nu regret pentru că iubirea noastră a fost sinceră, nu bazată pe case și averi.

Când m-am reîntors în România, am sunat la Universitate și m-au primit cu brațele deschise să predau. În ziua în care am început facultatea m-a oprit un domn pe hol care m-a întrebat unde sunt studentă. Era un profesor care căuta pe cineva pentru televiziune. Am ajuns să mi se propună mai multe roluri în televiziune. Am acceptat cu condiția de a mă lăsa să-mi fac propria emisiune, ei mi-au dat o lună la dispoziție și așa am început renumita emisiune cu ambasadori, „Club internațional”. Era o emisiune în care vorbeam 7 limbi și promovam exact credința lui Inazō Nitobé de interconexiune culturală între lumi.

Pe ce canal era?

Pe vremea aceea se chema TVRM. Era o televiziune ce aparținea universității.

Cum ai plecat în America?

Când am plecat din Japonia, mi-am început treburile mele în țară, am intrat în televiziune și am reînceput să predau, însă nu am divorțat imediat pentru că soțul meu m-a rugat să nu fac nimic în grabă și să mă mai gândesc.

În vacanța de vară am lăsat foarte multe emisiuni înregistrate și am plecat în Japonia. Am cerut să stau la hotel și să mă simt liberă. După divorțul japonez în care a trebuit să semnez niște acte, în aeroport, după despărțirea de familie care a fost cumplit de dureroasă, alergam spre poarta mea și m-am ciocnit de un tânăr. Nu știu ce i-am spus, eram foarte tulburată, nu știu ce mi-a zis, dar printre altele m-a întrebat de unde sunt. L-am întrebat dacă e american și atunci i-am răspuns: „Oricum dacă ți-aș spune de unde sunt nu ai pricepe, așa că lasă-mă în pace!”. El a insistat: „Totuși, de unde ești?”. I-am spus: „Din România, o țară îndepărtată, nu ai tu de unde să știi”. La care el îmi răspunde: „Nu știu cum sunteți voi crescuți și educați în România, dar probabil că tu te consideri un alt geniu al Carpaților precum Ceaușescu, despre care eu predau la Universitate studenților mei, însă în țara mea, pe care se pare că tu o iei în derâdere, noi suntem educați ca atunci când întâlnim pe cineva pentru prima dată să-i dăm bună ziua și să-i oferim șansa de a fi respectat”.

Dar tu așa ți-ai început toate relațiile?

Da, absolut toate cele trei relații au avut ceva de genul acesta. Celor trei bărbați ai mei, părinții mei le-au spus: „Noi avem trei fete. Pe asta noi nu o recomandăm pentru că nu știm de ce și cum a ieșit așa”. Aveți grijă că dacă ea vrea ceva, nu o poți opri.

Ioana Lee

Și tu ce ai răspuns la acea replică?

Mi-am cerut scuze, am spus că în realitate eu sunt foarte educată, dar tocmai am terminat un divorț foarte dureros și nu mai știu de mine.

Atunci el mi-a spus că doar voia să mă întrebe unde e poarta de îmbarcare. La plecare am făcut schimb de cărți de vizită.

După scurt timp mi-a scris: „Eu sunt țăranul acela din America. Tu ce mai faci? Cum te simți?”. Am tot schimbat mesaje și după vreo șase luni ne-am cam îndrăgostit și el a cerut permisiunea să vină în România. I-am spus să vină dacă vrea, dar va sta la hotel, gândindu-mă că e o prostie din partea mea să mă îndrăgostesc așa pe internet.

A venit americanul în România, l-am prezentat ca prieten familiei mele, a plecat și am hotărât să începem o relație când se va întoarce.

El lucra pe internet și nu conta de unde lucrează, așa că a locuit la mine aproape un an de zile. După un an relația nu prea mai mergea și într-o zi m-am trezit că îmi spune: „Te părăsesc!”. Nu-mi venea să cred. Suferința a durat câteva ore, seara altcineva m-a cerut de nevastă. După o săptămână îmi scrie americanul că mă iubește și că îi e dor de mine. Eu nu am vrut să mai aud de el: „Tu nu ai înțeles! Pe mine mă părăsești o dată, a doua oară nu mai există. Așa că vezi-ți de viața ta”.

După o delegație foarte importantă de serviciu, m-am întors acasă foarte obosită și nu voiam decât să dorm. Le-am spus părinților mei că abia aștept să ajung la mine în apartament, că o să trimit materialul la televiziune pentru prelucrare și că trei zile nu mai ies din casă. Mama mi-a spus: „Vezi că a venit unchiul tău să te ajute la bagaje”. Nu m-am gândit la nimic, am sunat la interfon și l-am chemat pe unchiul meu jos să mă ajute. Când colo apare frumosul meu american cu inelul de logodnă, cu brațele deschise.

El se înțelesese cu părinții mei și unchiul meu îi lăsase să intre în casă. Atât de mult mă gândeam la somnul meu de trei zile și apare ăsta îmbrăcat frumos, cu dinții ăia ai lui superbi de american, într-un picior și cu inelul de logodnă. Am luat inelul, l-am pus pe deget, era mare și i-am spus: „Ken ar fi știut că eu nu am măsura asta”. El mi-a cerut un răspuns, eu i-am zis că întâi trebuie să dorm, am intrat la mine în cameră și m-am mai trezit după 12 ore.

I-am zis: „Mie îmi place mult inelul, hai să mergem să mă ceri de la părinți!”. Ne-am dus la părinți, ei au zis că dacă sunt de acord, să mă mărit, iar sora mea mai mare a zis: „Măi Ioana, ție îți arde de măritat cum îmi arde mie acum de zburat cu parapanta”. La care eu am răspuns: „Eu îl iubesc, dar m-a părăsit”.

Uite așa m-am trezit logodită și în vreo două săptămâni mi-am făcut tot bagajul și să plec la Washington. Am primit niște scrisori de recomandare de la Ambasade, am fost sfătuiți asupra formei legale prin care puteam ajunge la mariaj. Și de atunci, de 16 ani aproape, sunt în Washington DC.

Ce nu a mers?

A fost o cu totul altă situație. El era un om simplu, dar nu intelectual.

Era sărac?

Da. Lui nu-i plăcea deloc la Washington, eu am ales orașul pentru că mă gândeam că o să-mi refac cariera deoarece eram convinsă că atunci când americanii vor auzi că eu sunt româncă și vorbesc perfect japoneza, vor pica toți morți. Au picat toți când au aflat că eu nu am altă pregătire, că nu sunt nici chirurg, nici avocat, nici altă profesie. M-am confruntat cu foarte multe lucruri, inclusiv cei cinci ani în care am așteptat să primesc cetățenia, ani care ne-au distrus și moral și financiar.

Problema nu era că acest tânăr era sărac pentru că nu mă așteptam să mă întrețină el, mă așteptam să muncim împreună. Nu am găsit nimic de lucru pentru că nu aveam experiență, mama soacră nu m-a plăcut absolut deloc și totul pare că a fost cu ghinion.

El ajunsese să fie femeie de casă, și-a pierdut serviciul, iar eu am găsit de lucru și pentru mine și pentru el. La 34 de ani reprezentam o firmă de diamante, eram manechin când eu mi-aș fi dorit să fac altceva la vârsta respectivă. Lui nu i-a plăcut ce trebuia să facă și atunci i-am spus: „Nici mie nu-mi place să stau trei ore într-o vitrină, cu camerele de filmat pe mine și să trebuiască să vând coliere și să se holbeze toți, dar asta este. Trebuie să facem ce trebuie să facem”. El prefera scrisul, dar trebuia să facem ceva pentru că trebuia să plătim chiria și să punem pâine pe masă. Așa că eu ajunsesem că întrețin casa.

Ioana Lee

Tu prințesa din Japonia?

Asta nici nu puteam spune nimănui pentru că nu m-ar fi crezut nimeni. Dar când m-am apucat să scriu, mă gândeam de unde plecasem și chiar de unde plecasem din România pentru că ajunsesem la un statut foarte important în țara mea față de străini.

Și cu sărăcia chiar nu știam ce să fac. Consider că am meritat și această parte în care să nu am ce mânca, să nu am cu ce să-mi plătesc chiria și să fiu și în țară străină, așa cum mulți ar putea spune că „mi-am meritat soarta”. Așa că am decis să scriu acest jurnal, prima carte „Ai suru  A iubi”, de fapt să o termin că o începusem în România, și să o dedic familiei mele ca să o citească și să afle tot adevărul. Voiam să termin pe stil japonez, cu demnitate și nu să mă întorc cu coada între picioare. Scriind m-am mai eliberat, am început să am încredere în viitor și într-o bună zi, adică de ziua mea de naștere, mi-am făcut un cadou, mi-am făcut bagajul și am plecat de acasă la un alt bărbat.

Ioana Lee la petrecerea Viva

Cum s-a publicat prima carte?

Eu am scris-o și le-am trimis-o părinților mei, explicându-le că este un jurnal intim a ceea ce am trăit. Le-a plăcut, au citit-o și alții din familie, au trimis-o la o editură, iar eu doar am primit un telefon: „Ioana a apărut cartea în România”. La care eu am spus: „Voi nu sunteți zdraveni la cap”. Erau în acel jurnal toate intimitățile mele. Șocul și impactul pe care l-a avut față de public nu știu cât se datorează stilului de scris, ci mai degrabă sincerității.

Și a doua carte? Ai scris-o conștient că va fi o carte?

Da, am scris-o conștient. Această primă carte a fost retipărită de foarte multe ori de la lansarea din 2007. După această primă carte au început cititorii să-mi scrie, toți întrebau ce s-a întâmplat după. Așa am ajuns să scriu „Coșmarul american” care se lega de povestea emigrării în America.

Toate cărțile tale sunt autobiografice? Sau e ceva ficțiune?

Primele trei sunt autobiografice și ultimele două sunt alte două stiluri: una e de eseistică, iar ultima, „Secrete japoneze pentru o viață mai bună” am scris-o tot la sugestia cititorilor care m-au întrebat cum am reușit să mă ridic de fiecare dată când am căzut. Niciuna din cărțile mele nu este ficțiune.

Ioana Lee alături de Andreea Esca
Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO