Veronica Soare, fundraiser: ”Am aflat povestea unui băieţel, adus la urgenţă cu o malformaţie cardiacă. Îl chema Mario, exact ca pe fratele meu, care a murit din cauza unei probleme similare. Atunci am ştiut pentru cine voi merge pe Camino.”

Cum a început povestea ta pe Camino?

Povestea a început în septembrie 2011 când o prietenă, Corina, fostă colegă de la teatru, a făcut Camino, într-o vreme în care puţini ştiau ceva despre acest pelerinaj. Aveam să aflu atunci că este un traseu lung, greoi, periculos pe alocuri, pe care vreme de sute de ani milioane de pelerini l-au parcurs din motive religioase. Acum, motivaţia credinţei a dispărut la majoritatea celor de pe Camino. A rămas însă încărcătura spirituală a acelui parcurs.

Aşadar când s-a întors, Corina a urcat pe contul ei de facebook un album cu multe, multe poze superbe, dar una mi-a atras atenţia. Dacă te-ai uita cu ochi de profesionist, ai spune că este arsă, incorectă. Asta pentru că acolo erau captate siluetele a doi pelerini în lumina soarelui. Când am văzut poza aceea am ştiut că şi eu voi merge pe Camino. Doar că mi se părea că trebuie să fii un supra-om, un fel de Andrei Roşu, super antrenat, pregătit fizic să poţi merge toată acea distanţă pe jos. Aveam să aflu că nu este aşa. Trebuie doar să îţi doreşti.  Neputinţa este doar în mintea noastră. Eu, Veronica, ştiu în secunda asta că dacă vreau să urc pe Everest, pot.

Primul Camino mi-a schimbat viaţa. Veronica de acum nu mai multe în comun cu cea de dinainte de pelerinaj. Este un drum pe care l-aş numi esenţă de viaţă. Este o călătorie lungă, în care ai timp să te gândeşti. Întâlneşti oameni, te întovărăşeşti cu ei, te desparţi, iar uneori rămâi singur şi constaţi că ai mai mult timp pentru tine.

Anul acesta sunt pentru a treia oară pe Camino şi am prieteni care îmi spun: ”de ce acolo, de ce iar, de ce nu te duci până la mama ta pe jos, la Satu Mare?” Şi le răspund atât: nu este acelaşi lucru. Pe Camino găseşti energia bună a milioanelor de pelerini care au trecut pe acolo. Motivaţia religioasă a dispărut între timp, dar a rămas energia celor care au făcut aceeaşi călătorie cu gânduri şi speranţe, cu inimi deschise. Energia, bună sau rea,  imprimată unui loc nu este lucru de ignorat. Eu nu am fost la Auschwitz, dar ştiu pe cineva care nu a vorbit trei zile după ce s-a întors de acolo.

De ce spui că l-ai cunoscut pe iubitul tău de acum pe Camino?

Nu l-am cunoscut acolo. Dar l-am întâlnit datorită primului meu pelerinaj.

Viaţa e un domino. Iar povestea cu iubitul meu este un efect al acestui domino. Camino mi-a deschis nişte uşi, aşa încât, într-o zi s-a întâmplat să fim amândoi invitaţi la aceeaşi conferinţă. El venise din Londra pentru asta, iar eu eram acolo să ţin un discurs.

Partea faină este că eu l-am chemat pe el de pe Camino. Cum? Am cunoscut acolo un om a cărui poveste m-a impresionat. Era un englez care a deschis o galerie de artă în mijlocul lui nicăieri. Aşa poate Camino să îţi dea o galerie de artă în mijlocul lui nicăieri.

Drumul se bifurcă la un moment dat şi, fără să ştiu ce voi găsi, eu am ales direcţia ce avea să îmi folosească. Am ajuns la o căsuţă şi am intrat. Atunci am realizat că ce mă aştepta era cea mai frumoasă casă pe care am văzut-o vreodată. Cum intrai era un pat, deasupra lui un tablou cu Beatles, lucru care m-a făcut să mă gândesc că proprietarul locului trebuie să fie englez. Un şemineu, o ferestruică mică în partea dreaptă, o canapea pe care era o chitară, o măsuţă de scrisori, cu poze, o altă ferestruică pe care vedeai un cort montat în grădină, tablouri peste tot şi o masă cu vederi pictate. Peste tot mirosea a lavandă. Eu eram fermecată deja, când a intrat un domn care a început să îmi spună povestea lui: era un pictor englez care ajunsese nu de multă vreme pe Camino.  La bifurcaţie a luat-o şi el, ca şi mine, în direcţia asta, iar în locul în care ne aflam a găsit şi el cel mai fermecător loc de pe Pământ. S-a întors un an mai târziu şi a cumpărat casa, la vremea aceea o cocioabă. Dar a vândut tot ce avea în Anglia, a renovat şi a deschis ceea ce vedeam şi eu, o galerie de artă superbă.

”Iar un an mai târziu a intrat pe uşă, a continuat englezul, aşa cum ai intrat şi tu (şi a făcut o pauză) Michelle, femeia vieţii mele.”  Următoarele două ore mi-a vorbit despre Michelle. Iar după cele două ore atât am zis: ”vreau şi eu un bărbat care să vorbească despre mine aşa cum vorbeşte omul acesta despre iubita lui.” Am ieşit din casa englezului şi o bucată bună de drum m-am gândit că atât îmi doresc de la viaţă: o căsuţă ca aia, cu hamac în curte, cu un pârâiaş care brăzdează grădina şi un om care să vorbească aşa despre mine. Şi Dumnezeu mi l-a adus. A ţinut seamă chiar şi de naţionalitate.  Mai târziu, când eram deja împreună cu domnul meu, am avut o revelaţie: eu te-am chemat pe tine!

Anul trecut, în septembrie, când am revenit pe Camino nu a fost cu mine, deşi a fost acolo. Iar ăsta este un lucru foarte interesant. La începutul călătoriei mi-a dat un carneţel cu unicorn, pe care scrisese, începând de pe 26 august până pe 29 septembrie, adică începutul şi sfârşitul călătoriei, câte un mesaj şi un desen. Şi mi-a zis: în fiecare dimineaţă trebuie să citeşti doar mesajul aferent zilei respective. Bineînţeles că mi-am spus în gând că până seara voi citi tot. Doar că, după ce ne-am luat rămas bun pe aeroportul din Biarritz şi am luat trenul spre punctul de plecare de a doua zi, mi s-a părut cel mai frumos lucru să mă uit la cel carneţel fără să îl deschid. E greu de înţeles, eu sunt cel mai curios om din lume, dar tot nu m-am atins de el. Şi asta am făcut toată călătoria, dimineaţa deschideam pagina aferentă zilei respective şi citeam mesajul, ceea ce îmi dădea o energie extraordinară. Deci el nu a făcut Camino, dar într-un fel a fost cu mine acolo.

Respect dorinţa de a nu îi dezvălui identitatea, dar aş vrea să ne ajuţi să îl vedem în portretul cel mai fidel posibil.

Este un om cu o carismă extraordinară, pe care nu ai cum să nu-l iubeşti, unul dintre cei mai amuzanţi oameni pe care i-am întâlnit. Mi-a plăcut de la prima vedere, doar că m-am gândit foarte repede la distanţe, el la Londra, eu la Bucureşti.  Practic, relaţia îmi părea imposibilă. Dar după o săptămână mi-a scris aşa: ”truth is I can’t stop thinking about you”. Şi a făcut chiar o glumă drăguţă: ”spune-mi când pot să mai vin să te văd şi să aflu dacă eşti cea mai minunată femeie din lume sau băusem prea mult proseco.”

A revenit în România şi se pare că nu proseco fusese de vină. De atunci, din iunie anul trecut, sunt o femeie îndrăgostită care învaţă tot felul de lucruri noi din cea mai vastă relaţie, complet diferită de tot ce am trăit până acum.

În viitor, planurile sunt să vină el în România, pentru că eu nu vreau să plec de aici. Îmi doresc să mă mut la Cluj. Capitala nu îmi mai spune nimic. A fost o opţiune atunci când am venit la facultate, pentru că ce mă interesa pe mine, relaţii publice la SNSPA, nu existau în Cluj. În plus, şi eu, şi fratele meu ştiam de mici că vom veni în Bucureşti.

Acum Bucureştiul a ajuns un oraş de neînţeles. E prea multă încrâncenare. Mi-am dat seama, după ce m-am întors de pe Camino, în septembrie, că nu a fost zi în care să nu aud o înjurătură la jumătate de oră după ce am ieşit din casă. Or, nu pot trăi tot timpul cu muzica în urechi, să mă izolez de înjurături. Înţeleg enervarea, supărarea, dar aici e mai mult, este o încrâncenare nervoasă pe care nu am întâlnit-o la Cluj sau în altă parte.

Să ne întoarcem la prima plecare pe Camino. Spune-mi care a fost contextul în care au apărut dorinţa şi nevoia de a deveni pelerin?

Cotextul, şi aici trebuie să îţi spun despre oameni care doar îşi fac meseria, dar pot să schimbe vieţi, a fost creat printr-un reportaj realizat de Dana Gonţ despre minuni.ro, proiectul meu de fundraising. Reportajul a fost programat pentru Crăciun, la ora unu după-amiază, când toată lumea era la masă. Şi cumva ai fi crezut că toată lumea s-a uitat la televizor pentru că s-a creat un val extraordinar, o energie senzaţională. Mulţi au distribuit online reportajul, apoi a apărut o mulţime de oameni care m-au adăugat în lista lor de prieteni. Devenise uşor suprarealist ce se întâmpla: mă vedeam la televizor dar parcă nu eram eu, pentru eu sunt o fată de pe facebook care a încercat să facă nişte evenimente de strângere de fonduri.

După tot valul de notorietate, când mă întorceam la Bucureşti în legănatul trenului, am început să mă gândesc: ce voi face la anul? Sigur, voi relua evenimentele recunoscute: petrecerea căţeluşei mele, Lola, petrecerea mea, aniversarea mea imaginară (pentru că mi-am inventat o petrecere de ziua mea care să se petreacă vara, pentru că eu sunt născută iarna).

Atunci, după patru ani în care am zis că nu sunt pregătită fizic să merg pe Camino, brusc totul mi s-a părut posibil. Într-un minut am văzut ce urma să se întâmple: voi scrie poveşti de pe Camino, pe care le voi posta pe facebook, minuni.ro va deveni minuni pe Camino, iar oamenii mei de pe facebook vor dona în acest nou context de poveste.

Ce nu am văzut atunci a fost beneficiarul, care a venit două luni mai târziu.  A fost, evident, extrem de greu de ales pentru că ştiam deja nenumărate ONG-uri şi munca pe care o făceau acolo. Îi cunoscusem de la evenimentele minuni.ro, aveam emisiune la radio, îi cunoşteam personal pe oamenii implicaţi în aceste proiecte, deci era cu atât mai grea alegerea. La un moment dat am ajuns la o listă scurtă de patru şi, într-o dimineaţă de duminică, am simţit că voi lua hotărîrea. Am intrat pe paginile de facebook ale celor patru de pe lista scurtă şi Inima Copiilor, asociaţia care a construit spitalul de cardiologie pediatrică de la Marie Curie, postase cu câteva ore înainte povestea unui băieţel adus de urgenţă de la Craiova, cu o malformaţie cardiacă. Pe băieţel îl chema Mario. Fratele meu, pe care îl cheamă Marius dar toată viaţa şi-a spus Mario, a murit în 2010 din cauza unei probleme cardiace pe care o avea de copil. Atunci am ştiut că pentru Inima Copiilor voi merge pe Camino. Nu cred că trebuie să mai spun că am găsit numele Mario pe tot parcursul pelerinajului, scris cu graffiti, cât un perete de mare, sau mic, încât nu ştiu cum l-am văzut, scrijelit într-un colţ de colibă, unde se adăposteau pelerinii să nu-i prindă ploaia.

Dacă ne întoarcem în timp, la Satu Mare, când tu şi Mario eraţi mici şi aş vrea să îmi povesteşti ceva ce o anunţa pe Veronica de acum, care strânge bani pentru cauze umanitare, ce mi-ai spune?

M-am gândit de unde vine minuni.ro şi dorinţa de a face lucruri pentru mine, dar şi pentru alţii. Şi la un moment dat am avut o revelaţie. Dar întâi trebuie să îţi povestesc o întâmplare.

La mine în oraş era un singur parc mare, Grădina Romei. Acolo mergeam cu părinţii şi cu fratele meu. Înainte de a ajunge în parc, ne opream la o tonetă de îngheţată care mai există şi astăzi, ne luam două cornete şi treceam prin faţa unei Case de copii. Nu pot să uit nici acum acea curte şi forfota de copii, iar doi-trei stăteau agăţaţi cu mânuţele de gard şi se uitau la oameni. Atunci treceam şi noi cu îngheţata în mâini, iar ei se uitau cu jind. Mă durea şi îmi aduc aminte şi acum senzaţia fizică de apăsare că nu pot să le dau îngheţată, nu doar celor doi-trei, ci tuturor. Aşa încât la un moment dat am refuzat să mai iau, iar ai mei, care probabil au înţeles despre ce era vorba, îmi cumpărau la întoarcere, după ce treceam de Cămin.

Cumva toată copilăria mea am tărit durerea asta că nu pot face mai mult pentru semeni. Aşa încât, în clasa a VI-a am strâns cu mai mulţi colegi haine de donat copiilor de la Casa de copii.

Cine din familia ta are aplecarea asta spre caritate?

Am avut norocul să am doi părinţi foarte buni. Dar cred că tata era mai empatic. Îmi amintesc cum a stat o noapte lângă o pisică în agonie şi a mângâiat-o până când a murit.

Tata nu mai e acum, s-a prăpădit în 2010, cu puţin înainte de a muri şi fratele meu.

După moartea tatălui meu am suferit foarte mult, enorm. Cred că am fost în depresie şi nu mi-am dat seama. Mergeam la sfârşit de săptămână în cimitirul Bellu, cumpăram flori şi le puneam pe morminte.

Apoi, la jumătate de an, a murit fratele meu, subit, din cauza unui anevrism aortic despre care nu ştia nimeni nimic. Iar moartea lui Mario a fost un moment de trezire pentru mine. Am suferit, dar mi-am dat seama că moartea este ceva ce mi se poate întâmpla nu mâine, nu peste o oră, ci acum.

Aşa încâ nu las să treacă o zi fără să spun ce simt, să vorbesc cu cei la care ţin. Uneori destinatarul nu înţelege de ce sunt atât de tranşant onestă, de ce trebuie să spun cu încăpăţânare ce cred. Dar pentru mine rămâne o regulă de neignorat. Dacă mâine nu mai sunt, aş vrea să ştii.

Este deja ceva timp de când munca ta înseamnă şi ateliere de caleidoscoape, iar acum le produci personalizat şi le vinzi. Povesteşte-mi  de ce şi cum se împacă fundraisingul cu jucăriile?

Sunt singurul producător de caleidoscop personalizat, mi-e şi frică să spun, nu din România, ci din Europa.

Caleidoscoapele sunt jucăriile copilăriei mele, sunt încă îndrăgostită de ele şi vreau să le dau şi altora. Caleidoscop înseamnă a examina formele frumoase: καλός= frumuseţe, εἴδος= formă, σκοπέω= a examina. Aşa că am zis: minuni.ro trebuie să fie proiectul în care oamenii să vadă partea frumoasă a lucrurilor. De la minuni.ro am ajuns la caleidoscop de fapte bune şi acum la caleidolove.

Am început să fac nişte ateliere în care ne jucam o dată pe lună, seara după job, iar cu banii strânşi mă duceam la copii în nevoie, la centre de plasament sau spitale. Oamenii plecau fermecaţi de la aceste întâlniri creative.

Apoi, o companie mai mare căuta caleidoscoape pentru cadourile de Crăciun. Tipul care m-a sunat mi-a spus că nu voia să ia din China, unde era cel mai uşor de găsit, ci voia ceva personalizat şi de la un producător autohton. Mi-a zis: ”ştiu că tu faci doar ateliere, dar nu ai putea să considerei asta drept o comandă?”  Aşa am înţeles că eu, copilul îndrăgostit de aceste jucării vesele, pot să le produc şi să le personalizez cu detalii dragi fiecărui om care îşi doreşte aşa ceva.  Adevărul este că sunt nişte jucării încă neexploatate suficient şi, dacă vezi care sunt reacţiile celor care vin în atelier, fete sau băieţi, îţi dai seama de un adevăr simplu: toţi am rămas copii.

Drumul antreprenoriatului este dificil pentru mine pentru că am furnizori pentru fiecare piesă din interior, pentru mărgele, oglinzi, cuburi şi aşa mai departe. Este greu, dar sunt optimistă.  Până la urmă tot fundraiser rămân, aşa încât proiectul acesta va da de lucru unor persoane defavorizate şi voi merge până acolo încât kiturile de caledoscop să le asamblez cu tineri cu sindrom Down. Iar când proiectul va deveni sustenabil, vom susţine cazuri de copii care au nevoie de sprijin financiar. Cu alte cuvinte, minuni.ro nu dispare.

Ce te-a învăţat despre tine experienţa pe Camino?

Sunt două lecţii care mi-au rămas: am aflat că pot mai mult decât cred că pot şi că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple.

Trebuie să îţi spun o întâmplare care m-a făcut să înţeleg de ce nu există nu pot. La un moment dat pe Camoinoexistă un loc ce se numeşte Crucea de Fier, unde pelerinii ajung şi lasă  o piatră pe care au cărat-o de acasă. Este un gest simbolic de a abandona acolo tot ce te preocupă şi te îngreunează. Eu nu am avut niciodată o piatră cu mine, pentru că scap de aceste poveri la sfârşitul fiecărei zile. Dar, când am ajuns acolo, am văzut în lumina soarelui un băiat care urca ajutându-se de nişte beţe de trekking. Lângă el erau pelerinii care îl aşteptau. Se întâmplă des asta pe Camino, nimeni nu se grăbeşte acolo. Aşa că stai şi aştepţi pe omul dinaintea ta să termine ce are de făcut. Am ajuns şi eu mai aproape şi atunci am văzut ce ceea ce credeam eu că sunt beţe erau cârje. Şi m-am gândit: cum a ajuns băiatul ăsta aici? Cât a făcut pe drum? Era pe drum de câteva luni. Iar bătăturile lui la mâini, acolo unde ţinea cârjele, erau de neînchipuit. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că nu există nu pot. Pentru niciunul dintre noi.