Cum a fost viața actorului Costache Antoniu? Într-un sat cu nume hazliu, la 30 de kilometri de Iași, în comuna Țigănași, s-a născut pe 25 februarie 1900 un băiat care, peste câteva decenii, avea să intre în casele românilor pe două uși: scena Teatrului Național din București și, mai târziu, aparatul de radio de pe comodă. Pe scenă, avea să fie Cetățeanul turmentat din O scrisoare pierdută, Moș Ion Roată din Cuza Vodă, Spirache Necșulescu din Titanic vals. La radio, era, pentru o generație întreagă, vocea blândă care spunea copiilor „Noapte bună”.
Costache Antoniu nu a ajuns aici ușor.
Costache Antoniu, al cincilea din șaptesprezece
Familia Antoniu avea, oficial, 17 copii și un singur salariu modest, care ajungea cum putea. Costache era al cincilea. Nașterea lui, într-o căsuță de la marginea satului, într-un an în care România încă nu trecuse prin Primul Război Mondial, nu avea nimic special. Era, ca atâția copii de țăran, o gură în plus la o masă deja puțină.
Biografiile îl notează pe tatăl lui, Vasile, și pe mama, Tăsică, dar nu spun prea multe despre ei. Urmașii Antoniu păstrează discreție. Se știe doar că un dascăl din sat, pe nume Ion Anton, a fost primul care a observat la băiat ceva ce se numește, foarte general, „talent”. Costache recita bine. Asculta bine. Se prefăcea bine. Dascălul l-a luat deoparte, i-a pus în mână texte și l-a împins pe o cale care, într-un sat moldovenesc de la 1910, părea curată nebunie: să se facă actor.
Hamlet la Iași, acela care schimbă totul
Costache Antoniu a făcut liceul la „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, școală cu reputație solidă, în care elevii recitau cu naturalețe George Topârceanu și Demostene Botez. În anii aceia, se ducea deja la teatru, ascultând cu o sete greu de explicat pentru un adolescent de provincie. A văzut, pe scena Teatrului Național din Iași, un spectacol cu Hamlet. Ieșind de la spectacol, avea decizia luată. În 1917, în plin război, s-a înscris la Conservatorul de Muzică și Declamație din Iași, la clasa profesorului State Dragomir. A absolvit în 1926.
În paralel, în anii studenției, a strâns o mică trupă de actori amatori cu care mergea prin satele din jurul Iașiului. Monologuri, recitări, cântece, un fel de cinema ambulant fără aparat de proiecție. Nu era nimic nobil în gestul ăsta, ci pur și simplu foame de scenă.
Costache Antoniu, Taifun și privirea lui Sadoveanu
Debutul real l-a avut pe scena Teatrului Național din Iași, în rolul principal din piesa Taifun a dramaturgului maghiar Mihály Lengyel. Era 1920, avea 20 de ani, iar spectacolul a atras atenția lui Mihail Sadoveanu, pe atunci director al Teatrului Național ieșean. Acea privire aruncată din lojă a contat.
Pentru Costache Antoniu a însemnat începutul. De acolo, din provincie, a pornit ruta pe care actorii români din acea generație o făceau cu rigoare, înainte să viseze la București. Teatrul Astra din Sibiu. Teatrul Național din Craiova. Teatrul Popular din București. Teatrul Național din Chișinău. Nouă ani de drumuri, de valize, de săli cu scaune de lemn și lumini calde. Nouă ani în care și-a făcut mâna.
Bucureștiul, 1935: casa definitivă
În 1935, a fost angajat la Teatrul Național din București. A rămas acolo până la sfârșitul vieții. 44 de ani. Pe aceeași scenă. E o longevitate pe care nici teatrul contemporan, nici cel interbelic, nu o putea garanta cu ușurință.
La Naționalul bucureștean, Costache Antoniu a devenit ceea ce criticii numeau „actor de compoziție”, adică omul care face memorabil orice personaj secundar și care, când primește un rol principal, îl duce pe umeri fără să tragă de el. A fost Cetățeanul turmentat din O scrisoare pierdută a lui Caragiale, rol cu care s-a identificat într-o asemenea măsură încât, decenii întregi, românii care citeau piesa îi vedeau tot chipul lui. A fost Spirache Necșulescu din Titanic vals de Tudor Mușatescu, profesorul Alexandru Andronic din Ultima oră a lui Mihail Sebastian, Alexandru Filimon din Omul care a văzut moartea a lui Victor Eftimiu și Moș Ion Roată, personajul emblematic din Cuza Vodă, rol care i s-a potrivit mănușă. Moldovenismul vorbirii lui era natural, nu construit.
Limba în care a vorbit toată viața
Pronunția moldovenească, cu dulceața specifică și ritmul acela ușor întârziat care face cuvintele să sune ca la Humulești, a fost marca lui înregistrată. A adus pe scenă lumea lui Creangă, sunetul satului din care venea, fără să îl exagereze și fără să îl ascundă. Când recita, jumătate din farmec era în ritmul vorbirii lui, cealaltă jumătate în felul în care își lua pauzele. Actorii generației lui învățau dicția bucureșteană obligatorie. Costache Antoniu a învățat-o și el, dar a păstrat, dedesubt, pământul de unde venea.
Filmul: de la Caragiale la Ciulei
A intrat în film târziu, după 40 de ani, și a rămas acolo aproape până la sfârșit. A fost Cetățeanul turmentat în O scrisoare pierdută (1954), ecranizarea lui Sică Alexandrescu după Caragiale, film care a intrat în canonul educațional românesc și se arată și astăzi la ore de literatură. A mai jucat în O noapte de pomină (1939), Nufărul roșu (1955), Pasărea furtunii (1957), Telegrame (1960), Băieții noștri (1960), Darclée (1960), Vacanță la mare (1963), Străinul (1964) și în Pădurea spânzuraților (1965), monumentul cinematografic al lui Liviu Ciulei, unde a avut rolul unui preot.
Copiii anilor 1960-1970 îl cunoșteau și pe un alt canal, mai intim: vocea care spunea la radio „Noapte bună, copii!” la ora de culcare a fost, pentru multă vreme, a lui Costache Antoniu, conform arhivelor și presei culturale românești.
Costache Antoniu: Rectorul IATC și omul din Marea Adunare Națională
Între 1955 și 1970, timp de 15 ani, Costache Antoniu a fost rectorul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, actualul UNATC. Prin mâna lui au trecut, direct sau indirect, generații întregi de actori români. Se spunea despre el că e exigent fără să fie crud, atent la detalii mici, dispus să stea ore în șir să lucreze o replică de zece cuvinte până când începea să sune așa cum trebuia.
A fost și deputat în Marea Adunare Națională, în legislatura 1952-1957, reprezentând regiunea București. Un detaliu al vieții lui pe care istoria îl consemnează, dar asupra căruia arhivele publice nu s-au oprit cu prea multe detalii. A trăit, ca mulți intelectuali ai generației lui, în echilibrul acela fragil dintre a-ți face meseria bine și a suporta regimul. Titlul de „Artist al Poporului al R.P.R.” i-a fost acordat prin Decretul 43 din 23 ianuarie 1953, în plină stalinizare a României. A primit, de-a lungul anilor, și Premiul de Stat, Ordinul Muncii clasa a II-a și Ordinul Meritul Cultural clasa I.
Viața de acasă
Despre viața lui privată, despre iubirile, eventualele căsnicii sau amicițiile mari, sursele publice păstrează o discreție rară pentru un om de scenă. Nu există interviuri de tabloid, nu există dosare de presă cu scandaluri. Costache Antoniu a fost, aparent, un om care și-a ținut viața personală în afara luminii reflectoarelor cu o disciplină demnă de actorii formați la școala ieșeană interbelică.
Citește și: Cine a fost Matei Millo: actorul boier care a renunțat la moșii pentru scenă și a pus bazele teatrului românesc modern
A murit pe 16 iunie 1979, la București, la 79 de ani, după o carieră de aproape șase decenii pe scenă. La înmormântare s-au strâns colegi, foști studenți, oameni de teatru care își aminteau încă repetiția cu o replică de zece cuvinte.
În Țigănași, satul în care a fost al cincilea din 17 copii, școala gimnazială îi poartă astăzi numele. Școala Gimnazială „Costache Antoniu” e, probabil, cel mai potrivit monument pentru un actor care și-a început viața într-o casă în care pâinea ajungea, dar cu socoteală.
Un băiat de țăran care a ajuns vocea Moldovei pe scena Naționalului. Un Cetățean turmentat care, paradoxal, a fost omul cel mai lucid pe care l-a avut teatrul românesc într-o jumătate de secol.
Foto: Wikipedia
