Un apartament pe Dizengoff 23, în inima Tel Avivului. O placă municipală comemorativă fixată pe zidul clădirii, cu câteva cuvinte scurte: actor de teatru și film. Atât. Pentru cei care trec în fiecare zi pe strada care e pentru israelieni ce e bulevardul Magheru pentru București, placa e ușor de ratat. Pentru cei care știu, e adresa unde a locuit o viață de om Moscu Alkalai, actorul care a plecat din București la 31 de ani și a clădit pe un pământ nou una dintre cele mai discrete, dar și mai respectate cariere actoricești ale Israelului.
Moscu Alkalai nu e un nume care răsună tare în cultura română contemporană. Dar ar trebui să răsune. Pentru că povestea lui e, în esență, povestea unui băiat evreu născut în Bucureștiul anului 1931, într-o familie sefardă, care a traversat comunismul, tranzacțiile diplomatice secrete dintre România și Israel și s-a reinventat într-o limbă, ebraica, pe care la 31 de ani abia începea să o învețe serios.
Iată ce se știe despre el. Și, la fel de important, ce nu se știe.
Moscu Alkalai, o copilărie despre care vorbesc doar datele
Moscu Alkalai s-a născut pe 10 martie 1931, la București, într-o familie evreiască sefardă. Detaliile concrete despre copilărie, despre părinți, despre cum a trecut familia prin anii 1940, cu toate ororile pe care i-a adus acel deceniu evreilor din România, rămân, în mare parte, în afara arhivelor publice. Biografiile oficiale notează sec: „copilărie în România, familie sefardă”. Atât.
Ce putem bănui e contextul. Sefarzii din București erau o comunitate mică, dar rafinată, coborâți în Țările Române cu secole înainte, vorbitori de ladino și atașați de sinagogile lor din zona Văcărești-Dudești. Au trecut prin pogromul legionar din ianuarie 1941, prin deportările la muncă forțată, prin frica permanentă a unei etnii prinse între două totalitarisme. Mulți au supraviețuit, dar au rămas cu urmele pe care toată viața le-au purtat în tăcere.
Despre familia Alkalai, sursele disponibile păstrează o discreție aproape desăvârșită. Iar într-o cultură în care supraviețuitorii vorbesc rar și copiii lor și mai rar, tăcerea asta spune mai mult decât o sută de interviuri.
Teatrul ca limbă aleasă
Studiile de actorie le-a făcut la Facultatea de Teatru din cadrul Universității din București, în anii 1950. Un comunism stalinizat, un teatru românesc obligat să se plieze pe directivele culturale de la Moscova, dar și o scenă românească în plină efervescență, în care se formau nume care aveau să marcheze teatrul european. Moscu Alkalai a învățat meserie acolo, în sala de clasă în care se punea bază solidă.
Și apoi a plecat.
Moscu Alkalai și plecarea în 1962: un bilet cumpărat de statul Israel
În 1962, când Moscu Alkalai avea 31 de ani, a urcat în avionul spre Israel. Contextul e important și puțin cunoscut publicului larg: în acei ani, regimul Dej, apoi Ceaușescu, desfășura cu statul israelian un program diplomatic secret. România „vindea”, la propriu, evreilor dreptul de a emigra, în schimbul unor sume plătite de Israel și de organizații evreiești internaționale, uneori sub formă de utilaje, animale de prăsilă sau valută forte. Istoria acelei tranzacții, documentată în cartea The Ransom of the Jews a istoricului Radu Ioanid (2005), arată că aproximativ 235.000 de evrei români au plecat din România între 1948 și sfârșitul comunismului, mulți dintre ei pe acest canal.
Moscu Alkalai a fost unul dintre ei. Nu se știe public ce speranțe a avut, ce a lăsat în urmă, pe cine a plâns în avion. Se știe doar că la 31 de ani, vârsta la care mulți actori se așază deja într-o carieră, el o lua de la zero, într-o țară a cărei limbă abia o învăța.
De la zero, în Tel Aviv
În Israel, a debutat la Teatrul Zavit, apoi a trecut la Cameri, una dintre instituțiile emblematice ale Tel Avivului. În 1975, la 44 de ani, a fost acceptat în trupa Teatrului Național Habima, cea mai veche companie de repertoriu din Israel, fondată inițial la Moscova în 1917 și mutată ulterior în Palestina. Acolo avea să rămână până la retragere, 21 de ani mai târziu.
A jucat roluri și iar roluri. Jerusalem Post l-a descris, în articolul comemorativ publicat la moartea lui, drept unul dintre „marii actori-jurnalieri care devin personajele, dar își lasă mereu sufletul să răzbată printre replici”. Ultimul rol pe scena Habima, în 1996, înainte de retragere, a fost Cyrano de Bergerac. Cyrano, cel cu nasul prea mare și cu inima prea mare, omul care se ascunde în spatele cuvintelor pe care le scrie pentru altul. Un final de scenă elegant pentru un actor care, toată cariera, a făcut cam același lucru: i-a împrumutat altora propria voce.
Cinema și Moscu Alkalai: Kishon, Kaplun și două premii Ophir
Dacă pe scenă Moscu Alkalai a fost un pilon tăcut, în cinema a avut parte de mai multă vizibilitate. A intrat în două dintre cele mai iubite comedii israeliene ale tuturor timpurilor, ambele regizate de umoristul Ephraim Kishon: Canalul Blaumilch (The Big Dig, 1969) și Vulpea în cotețul găinilor (1978). Primul film, satiră incisivă la adresa birocrației, povestește despre un individ scăpat de la ospiciu care începe să sape o groapă în plină stradă din Tel Aviv, iar autoritățile, convinse că e un proiect oficial, intră în joc. Comedie premiată internațional, cu care Kishon a câștigat nominalizare la Globul de Aur.
Momentul consacrării reale a venit târziu, la 68 de ani. În 1999, pentru rolul din Yana’s Friends, filmul lui Arik Kaplun despre un cuplu de imigranți ruși în Tel Avivul anilor 1990, Moscu Alkalai a primit Premiul Ophir pentru Cel mai bun actor în rol secundar, echivalentul israelian al Oscarului. În 2003, la 72 de ani, Academia de Film Israeliană i-a acordat Premiul Ophir pentru Întreaga Carieră.
Pentru o generație nouă, care nu-l prinsese pe scena Habima, a avut un rol important în telenovela fotbalistică The Champion, producție care, în anii 2000, l-a adus neașteptat pe tabletele și ecranele tinerilor din Israel.
Familia: 40 de ani alături de Rodika
În 1968, Moscu Alkalai s-a căsătorit cu Rodika Alkalai, agentă de talente, o femeie care a rămas alături de el până la ultima clipă. Căsnicia lor a durat 40 de ani, într-o lume artistică în care divorțul e regulă și longevitatea conjugală o excepție. Au avut doi fii, Ron și Shai.
Nu există, în arhivele publice, povești despre certuri răsunătoare, scandaluri, amante ascunse sau dispute pe proprietăți. Discreția a fost marca familiei Alkalai. Iar Moscu Alkalai a rămas, în ochii colegilor și ai presei, un actor de o modestie aproape incomodă pentru o lume obișnuită cu vedete care se cântăresc în interviuri și zgomot.
Cauza actorilor
Dincolo de scenă și de platou, Moscu Alkalai a fost o prezență activă în lupta sindicală a actorilor israelieni. A condus Uniunea Artiștilor Interpreți din Israel, a fost membru al Academiei de Film Israeliene și al Consiliului de Artă din Israel. S-a implicat în negocieri pentru drepturi de autor, pentru pensii, pentru condiții de muncă decente pentru actorii de teatru, adesea prost plătiți în raport cu vizibilitatea lor. O parte mai puțin romantică a vieții de artist, dar pe care el o considera la fel de importantă ca interpretarea unui rol.
Moscu Alkalai, un final tăcut, o placă pe zid
A murit pe 1 aprilie 2008, la vârsta de 77 de ani, de insuficiență respiratorie, într-un spital din Tel Aviv. A fost înmormântat a doua zi la cimitirul Kiryat Shaul. Presa israeliană a scris despre pierderea unuia dintre „ultimii mari artizani ai scenei”.
Municipalitatea Tel Avivului a fixat o placă comemorativă pe clădirea în care a locuit, la Dizengoff 23. Atât. Fără monumente impunătoare, fără străzi cu numele lui, fără biografii de 400 de pagini. O placă, un nume, două date. Și zeci de ore de film și teatru păstrate în arhive.
De ce merită amintit în România
Moscu Alkalai e unul dintre acei români pe care România nu-i revendică, pentru că au fost obligați să plece și au fost plătiți pentru plecare. Dar povestea lui e parte din istoria culturii române, la fel de mult ca din cea israeliană. A luat cu el, în valizele din 1962, școala de teatru bucureșteană, ironia balcanică, capacitatea de a te reinventa într-o lume care nu te așteaptă.
Iar pentru că a făcut-o fără zgomot, fără mitologie personală și fără marketing de sine, merită cu atât mai mult adus în prim-plan. Un actor discret într-o epocă a strigătului. Un băiat din București care a devenit Cyrano în Tel Aviv.
Atât. Și e mult.
Citește și: Despre responsabilitate și modă sustenabilă cu Irina Moreno, românca a cărei viață poate fi o filă din istoria unui neam: de la copilăria privilegiată în familia unor medici renumiți, la vânzarea ei de către Ceaușescu și până la viața în lagăr și ambiția de a reuși peste ocean
Foto: Wikipedia
