„Viaţa e prea scurtă ca să o iroseşti bând vinuri proaste”

Am descoperit în drum spre crama Liliac, o minunăţie de ţară! Peisajele pur şi simplu mi-au tăiat răsuflarea. Cum de am plecat acolo şi ce mi s-a întâmplat? O iau de la început…

Am plecat vineri din Bucureşti, având în faţă un week-end care promitea a fi lung. Părea că am tot timpul din lume să mă simt bine, să degust pe îndelete vinurile, mi-am luat chiar şi o carte la mine, aşa cum iau de fiecare dată (cine ia carte la el când pleacă la degustat de vinuri?!)… Numai că weekendul a fost cel mai scurt pe care l-am avut vreodată! O fi fost din cauza meselor bine stropite cu Young Liliac, sau cu Fetească Albă sau Regală, cu Sauvignon Blanc sau Pinot Gris? Vorba aia, nici cartea n-am apucat s-o deschid, darămite să şi citesc, cum mă visam, la umbră de copac, cu paharul rece şi aburit în mâini:)… Sau o fi fost din cauza lui Virgil Ianţu, prieten bun al brandului Liliac, care a cântat, râs şi povestit, amuzându-ne fără încetare? Cred că toate astea la un loc.

Mai întâi, am ajuns la Hotelul Privo din Târgu Mureş, un hotel premiat, mai exact un concept hotelier foarte potrivit pentru business şi pentru relaxare, în care clasicul şi modernul se completează reciproc. Voi povesti în detaliu despre acest hotel, pentru că merită, în sine, un articol. De acolo, am plecat spre Crama şi spre Lodge-ul Liliac unde am aflat şi degustat tipurile de vin puse la dispoziţie. 

Crama a fost înfiinţată în 2010 şi este creaţia lui Alfred Michael Beck, un austriac îndrăgostit de România, care a a investit 8 milioane de euro în această afacere: 52 de ha în Mureş şi Bistriţa Năsăud, dezvoltare, tehnologie, facilităţi de producţie. În fine, muncă multă, rezultat pe măsură. Vinurile Liliac sunt deja pe buzele tuturor (sic!), asta numai dacă vorbim de celebrul Nectar, sau Rose Pinot Noir. Vinurile sunt destinate mai ales industriei HoReCa şi sunt listate în 400 de restaurante.

Sticlele costă între 78 şi 150 de lei, dar vedeta este, categoric, Titan Fetească Neagră 2013, cel mai scump vin din România (500 de lei).
Pe scurt, faptul că am văzut cum este îngrijită via, m-a convins. Îngrăşămîntul este bio, strugurii sunt culeşi şi sortaţi manual, iar calitatea vinului se adresează cunoscătorilor. Din care, din weekendul acesta, fac şi eu parte. O zic cu mândrie, că nu e uşor să deguşti atîta vin şi să rămâi şi lucid! Am aflat despre „corpul” unui vin, despre culoare şi consistenţă, am asociat vinurile roşii cu raţă şi „dulceaţa lui Răzvan”, cu mistreţ şi gulaş… Noroc că a plouat în week-end, că altfel apa n-a prea a avut loc în viaţa noastră. Greşit, ştiu, dar plăcut atunci cînd nu se fac excese… Pentru că nu s-au făcut. Vinul nu poate fi gâlgâit şi băut fără măsură, pentru că în felul acesta farmecul lui moare, gustul se revoltă şi poezia dispare.

A! Şi am mai aflat degustînd acest soi de vin că omul este cel mai important ingredient al său: şi cel care-l face, şi cel care-l bea, şi cel cu care este băut.

Vinul leagă, dezleagă, face şi desface. Ca un vrăjitor. Şi la Liliac, vrăjitorul acesta curge din 260 000 de sticle anual. Arta Liliac se leagă strîns de oenologii Rudolf Krizan şi Willy Opitz, primul, profesor de oenologie la Viena, celălalt premiat internaţional pentru talentul său de făcător de vinuri şi care crede că „Viaţa e prea scurtă ca s-o rispeşti bînd vinuri proaste”.