Viața lui Carol al II-lea e genul de poveste pe care dacă i-o spui cuiva care nu a auzit-o, nu te crede. Că a dezertat de pe front ca să se căsătorească în secret cu o moldoveancă de care nu îi era permis să se îndrăgostească. Că a renunțat la moștenirea tronului României de trei ori, de fiecare dată din cauza unei femei. Că s-a întors pe tron detronându-și propriul fiu. Că în ultimii ani din viață colecționa timbre la Estoril și participa la „micile evenimente mondene locale”, cum scrie cu o discreție nemiloasă o enciclopedie.
Și că a murit pe 4 aprilie 1953, la 59 de ani, la câteva luni distanță de prima lui soție, căreia nu îi recunoscuse fiul și cu care nu mai vorbise de zeci de ani.
Viața lui Carol al II-lea nu a fost niciodată simplă. Nici măcar la final.
Viața lui Carol al II-lea: fiul cel mai dorit și cel mai problematic
S-a născut pe 15 octombrie 1893, la Sinaia. A fost primul prinț născut în România, primul botezat în rit ortodox, primul care a învățat românește ca limbă maternă. Regina Maria a consemnat cu emoție sinceră că „le dăduse moștenitorul de mult dorit”. Țara a sărbătorit cu salve de tun.
Era primul copil, primul în toate. Și a rămas, multă vreme, preferatul, răsfățatul, cel pentru care toată lumea îngăduia mai mult decât ar fi trebuit.
Tatăl său spunea despre el că „este exact ca un român, deoarece înjură și face datorii”. Cea mai lungă și mai exactă radiografie de personaj pe care o putea face un rege despre fiul lui moștenitor.
Pasiunile lui Carol erau, de mic: cărțile, filatelia și uniformele militare. O combinație care suna onorabil și care nu prevestea absolut nimic din ce urma.
Viața lui Carol al II-lea: căsătoria secretă de la Odessa și dezertarea de pe front
Primul scandal serios a venit în 1918, în plin Război Mondial. Carol, ofițer în armata română, a dispărut pur și simplu de la regimentul de vânători de munte. S-a dus la Odessa și s-a căsătorit în secret cu Ioana Lambrino, știută ca Zizi sau Baby, o tânără de familie bună, fiică de general, pe care o cunoștea de la balurile din Iași, unde familia regală se refugiase din cauza ocupației germane a Bucureștiului.
Constituția României nu îi îngăduia să se căsătorească cu ea. El s-a căsătorit totuși, ilegal, fără consimțământul familiei regale, în timp ce țara era în război.
I-a trimis tatălui o telegramă. „Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Pot să mă întorc cu ea sau iau drumul Franței?” Prințul Coroanei, adus înapoi la Iași „ca un școlar”, potrivit propriilor lui note, și-a primit pedeapsa: 75 de zile de arest. Căsătoria a fost anulată de Tribunalul Ilfov în 1919.
A lăsat în urmă un fiu, Mircea Grigore Carol, pe care l-a recunoscut printr-o scrisoare înainte de naștere și pe care nu l-a mai recunoscut oficial niciodată, cedând presiunii publice. Zizi a primit o sumă de bani și a plecat la Paris, unde a trăit fără griji financiare.
Zizi, Maria Martini și Elena Lupescu: trei femei care au schimbat România
Ca să lase în urmă scandalul cu Zizi și să-l „vindece” de adolescența sentimentală tumultuoasă, familia regală l-a trimis pe Carol într-o călătorie în jurul lumii. Spera că va uita. Nu a uitat.
La întoarcere, a existat și o relație de câțiva ani cu Maria Martini, pe care poliția secretă a tratat-o cu aceeași eficiență cu care tratase și alte complicații similare: femeia a rămas însărcinată, i s-a găsit rapid un soț aflat în închisoare pentru cecuri falsificate, cei doi s-au căsătorit în secret, ea a primit o sumă colosală în schimbul tăcerii, iar scrisorile și jurnalul ei au fost confiscate.
În 1921, Carol s-a căsătorit „corect”, cu Principesa Elena a Greciei și Danemarcei. A urmat nașterea prințului Mihai, pe 25 octombrie 1921. Căsătoria era, cum își amintea Constantin Argetoianu în memoriile lui, fundamental incompatibilă.
Și în 1923 sau 1924, în funcție de sursă, a apărut Elena Lupescu. Fiică a unui farmacist evreu convertit la ortodoxie, fostă soție a unui ofițer de armată. Presa o descria drept roșcată, inteligentă, cu un farmec greu de definit și și mai greu de ignorat. „Nu i-am putut rezista”, recunoștea Carol.
În decembrie 1925, din Veneția, i-a trimis tatălui o scrisoare de renunțare la tron. A treia oară când renunța la moștenire. De data aceasta, nimeni nu l-a mai convins să se răzgândească.
A plecat la Paris cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman, ca simplu civil. Casa Regală i-a plătit o alocație consistentă. A divorțat de Elena Greciei în 1928. Fiul lui, Mihai, în vârstă de șase ani, a preluat moștenirea Coroanei.
Viața lui Carol al II-lea: cum și-a detronat propriul fiu
În 1930, regele Ferdinand murise, Ion I.C. Brătianu murise și el, iar Regența condusă de Principele Nicolae era privită de toată lumea ca instabilă. Era momentul potrivit.
Carol s-a urcat într-un avion și s-a întors în România. Pe 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat Rege, anulând regența și decizia de excludere din succesiune. Mihai, care fusese rege vreme de câțiva ani, a revenit la titlul de Principe, Mare Voievod de Alba Iulia.
Un om și-a detronat propriul copil de nouă ani. Cu sprijinul Parlamentului, al armatei, cu emoție populară reală. Exista o adevărată foame pentru un rege prezent, activ, tânăr la 36 de ani.
Elena Lupescu a venit și ea, câteva luni mai târziu. A locuit discret, mai întâi la Sinaia, apoi la o vilă somptuoasă pe Aleea Vulpache din București, care a devenit, în scurtă vreme, centrul neoficial al puterii.
Camarila și partidele de poker cu industriașii
Viața lui Carol al II-lea includea și o practică financiară despre care contemporanii vorbeau cu un amestec de admirație față de îndrăzneală și dezgust față de conținut.
Marii industriași ai vremii, printre care Max Auschnitt și Nicolae Malaxa, erau invitați regulat la partide de poker organizate la reședința Elenei Lupescu. Regula era simplă și nerostită: adversarii regelui aveau grijă să piardă. De fiecare dată. Suma „câștigată” era suma cerută.
Auschnitt a ajuns exasperat. L-a întrebat la un moment dat pe Ernest Urdăreanu, omul de încredere al regelui: „Măi Urdărene, de ce nu ne spune direct regele de ce sumă are nevoie ca să nu mai stăm aici toată noaptea în fum?”
Camarila regală, formată din oameni aduși la curte prin favoruri și relații personale, controla distribuirea contractelor, concesiunilor și pozițiilor de putere. Nu era corupție ascunsă. Era corupție de salon, cu fumul țigărilor și zgomotul ficșelor de poker.
Regele Culturii: ce rămâne după fum
Și totuși, și totuși. Viața lui Carol al II-lea nu e o listă de excese. Are și alte capitole.
De numele lui se leagă Arcul de Triumf, Parcul Herăstrău, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, universități, colegii, licee, catedrale. A patronat Fundațiile Regale, instituție culturală care a susținut literatura, arta și știința română în perioada interbelică. Revista Fundațiilor Regale era una dintre cele mai respectate publicații culturale ale epocii.
În 1937, România a participat la Expoziția Universală de la Paris. Pavilionul a fost proiectat de arhitectul Duiliu Marcu. Prezentarea a fost concepută de Dimitrie Gusti. Succesul de imagine a fost, după toate mărturiile, răsunător.
Același 1937 a rămas mult timp etalon de prosperitate economică. Până și comuniștii, când voiau să facă comparații favorabile cu realizările lor, luau ca referință anul 1937.
Carol era, potrivit contemporanilor, un om cu o inteligență extraordinară, pasionat de cultură și de muzică. Era și unul dintre cei mai importanți filateliști ai lumii, recunoscut internațional pentru colecția sa de timbre rare.
Contradicțiile acestea sunt reale. Nu există o versiune simplă a lui Carol al II-lea care să funcționeze.
Viața lui Carol al II-lea: dictatura regală și fuga cu 12 vagoane
Pe 10 februarie 1938, Carol al II-lea a desființat partidele politice și a instaurat dictatura regală. A promulgat o nouă Constituție în 27 februarie 1938. A creat un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, din care au făcut parte inclusiv personalități culturale importante, între care Nicolae Iorga. A înființat Straja Țării, organizație de tineret cu înregistrare automată pentru toți băieții între 7 și 18 ani.
Nu a durat. În vara anului 1940, România a pierdut Basarabia și Bucovina de Nord în fața URSS, nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei, Cadrilaterul în favoarea Bulgariei. Pierderile teritoriale au distrus orice legitimitate pe care regimul o mai păstrase.
Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai. A plecat din țară urmărit, literalmente, de gloanțele Mișcării Legionare, într-un tren cu 12 vagoane pline de bunuri și tablouri de valoare.
Exilul, căsătoria din Brazilia și colecția de timbre de la Estoril
Au urmeat ani de peregrinări. Spania, Portugalia, Brazilia, Mexic.
Pe 3 iulie 1947, Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit oficial la Rio de Janeiro. După 22 de ani de relație, ea primea în fine recunoașterea oficială pe care o dorise mereu. La 50 de ani, bolnavă și obosită, Elena a devenit în fine soția regelui.
S-au stabilit la Estoril, în Portugalia, unde Carol și-a cumpărat o casă numită Vila de Sol. A colecționat timbre, a participat la micile evenimente mondene locale, a scris o carte despre istoria Europei de după Primul Război Mondial pe care a intitulat-o, cu o sumbră luciditate, „Orbita lui Satan”.
Viza de întoarcere în Franța i-a fost refuzată. Viza de întoarcere în România era, evident, exclusă.
A murit pe 4 aprilie 1953, în urma unui atac de cord. La o săptămână după moartea lui, la Paris murea și Zizi Lambrino, prima lui soție, cea cu care se căsătorise la Odessa în 1918 și al cărei fiu nu îl recunoscuse niciodată oficial.
Regele Mihai nu a participat la funeralii. Nu a reluat niciodată legătura cu tatăl lui. Nici la ceremonia de reînhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003, nu s-a prezentat.
Ce rămâne
Viața lui Carol al II-lea e un studiu de caz în contradicții nerezolvate. Un om inteligent care a luat decizii nepotrivite pentru puterea pe care o deținea. Un patron al culturii care a instaurat dictatura. Un rege care a iubit cu adevărat și a manipulat cu aceeași intensitate.
Tatăl lui, Ferdinand, spunea că e „exact ca un român”. Poate că tocmai asta l-a făcut să fie cel mai controversat rege pe care l-am avut: prea uman pentru un tron, prea ambițios pentru o viață obișnuită, prea sentimental pentru politică și prea politic pentru sentimentele lui.
La Estoril, la 59 de ani, singur cu colecția lui de timbre, știa sau nu știa cât de mare a fost prețul pus pe pasiunile lui?
Nu vom ști niciodată.
Dar ne-a lăsat Parcul Herăstrău, Muzeul Satului și povestea Elenei Lupescu. Nu e puțin lucru, chiar dacă nu e nici pe departe suficient.
Citește și: Carol I, portretul celui care a avut cea mai lungă domnie din istoria românilor
Foto: Wikipedia
