„Nu vreau ca viața mea să fie privită ca o poveste cu zâne pentru că ar fi prea siropos”, așa am putea începe o poveste despre viața Nadiei Comăneci, chiar cu un citat al ei.
Anul acesta se împlinesc 60 de ani de când Nadia Comăneci a venit pe această lume, fără să știe probabil cine avea să devină. Azi, în multe țări din lume, când spui România, toată lumea asociază această țară cu Nadia Comăneci. Și nu e de mirare pentru că Nadia Comăneci a fost prima sportivă din lume care a dat peste cap sistemele de notare ale Olimpiadei. A fost prima gimnastă care a obținut nota 10 la Olimpiada de la Montreal, în 1976. Este legenda sportului românesc și legenda gimnasticii mondiale. Cu numele ei a început să se scrie istoria gimnasticii moderne, spre invidia rușilor, americanilor și a altor nații care râvneau acest titlu.
Dar cum a fost viața Nadiei Comăneci? De unde a pornit și prin ce a trecut?
Viața și copilăria Nadiei Comăneci. Bebelușul care a sfidat de două ori moartea
Se spune că Nadia Comăneci a ajuns gimnastă pentru că era prea neastâmpărată și nu stătea locului nici o secundă.
Nadia Comănești s-a născut la Onești, într-o familie de oameni simpli, pe data de 12 noiembrie 1961. Părinții ei, Ștefania și Gheorghe și-au dorit-o foarte mult, însă bucuria era să le fie repede curmată, chiar din maternitate. S-a născut cu o malformație iar medicii au spus că dacă va scăpa cu viață, cu siguranță va rămâne cu un handicap mintal. Atunci bunica maternă, pentru a demonstra că Dumnezeu e mai presus de toate, a luat-o în brațe și a dus-o într-o duminică la biserică, unde a trecut-o de trei ori pragul. „La scurt timp malformația a dispărut ca prin minune”, povestea Nadia în cartea sa, „Scrisori către o tânără gimnastă”, unde mai adăuga că „Viața mea este mult mai complexă decât o listă de eșecuri și împliniri”.
La o săptămână după ce părinții și-au adus copilul acasă, au decis să meargă în vizită la bunici. La un moment dat, dintr-un impuls de drăgălășenie, bunicul a luat bebelușul în brațe să-l alinte. Chiar atunci s-a prăbușit tavanul casei. Dacă ar fi rămas în pătuț, probabil azi nu am mai fi scris despre ea. Nadia a fost din nou salvată pentru că, probabil, viața avea alte planuri cu ea, unele mărețe.
Vezi această postare pe Instagram
Viața Nadiei Comăneci. Energia ce nu putea fi potolită decât prin sport
În familia Nadiei Comăneci se spune că după ce fetița a sărbătorit prima aniversare, s-a transformat într-un mic terorist. Nu stătea locului nici o secundă și nu rata nici o bătaie cu băieții de vârsta ei. Nici grădinița nu a îmblânzit-o. La trei ani l-a cunoscut pe Marcel Duncan, cel care avea să observe pentru prima dată talentul ei în gimnastică, chiar dacă se afla încă pe băncile grupei mici.
„Scotea tot praful din perne și a reușit să rupă canapeaua încercând să stea în cap”, povestea mama Nadiei într-un interviu. La sfatul lui Duncan, viața Nadiei Comăneci avea să se schimbe. La șase ani intra pentru prima dată în sala de gimnastică de la Onești, un fel de laborator pentru viitoarele campioane ale gimnasticii.
„Când a intrat în sala de la Onești, am știut că este specială. Se detașa de toate celelalte fete, avea o ușurință incredibilă în tot ceea ce făcea. Bela și Martha au știut să-i biciuiască talentul, pentru că gimnastelor talentate le iese totul mai repede și tind să nu facă atât de multe repetări pe cât e nevoie”, povestea Anca Grigoraș, colegă de echipă cu Nadia.
La 9 ani mergea la primele concursuri unde, deși toată lumea avea așteptări uriașe făurite de talentul incredibil, Nadia avea să se lovească pentru prima dată cu capul de sus. A căzut de pe bârnă și a fost extrem de dezamăgită de rezultat.
„Trebuie să înveți să pierzi cu demnitate înainte de a deveni o mare campioană. Trebuie să studiezi greșelile pe care le faci şi apoi să nu le mai faci. E singura cale spre a deveni campioană”, i-a spus Bela. Așa că Nadia a început să ia caiețelul și să noteze tot, încercând apoi să lucreze și mai mult pentru a nu mai repeta greșelile. Așa face și azi la sala sa de gimnastică din America, notează și iar notează.
Copilăria Nadiei Comăneci s-a petrecut între cei patru pereți ai sălii de gimnastică unde fetița cu codiță de cal lucra câte opt ore pe zi. Ce se întâmpla în spatele ușilor, Nadia nu a dezvăluit niciodată. „Mi-am păstrat amintirile în podul minții, astfel încât să-mi pot continua viața neîngreunată de trecut. Voi păstra unele secrete pentru că fie sunt comori personale, fie sunt prea dureroase pentru a mi le aminti”, spune Nadia în cartea sa autobiografică.
Viața Nadiei Comăneci și succesul absolut al „zânei de la Montreal”
După ce a devenit campioana României, Nadia pornea să cucerească lumea. Primul pas erau Campionatele Europene de la Skien unde a făcut senzație în 1975. Dar nu așa cum avea să se întâmple la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 unde a primit prima notă de 10 din istoria Olimpiadei. La final a plecat acasă cu șase note maxime, trei medalii de aur, una de argint și una de bronz.
Dar anul acela mai are o semnificație. Înainte de a ajunge la Montreal, Nadia a participat la Cupa Americii unde a câștigat aurul la individual compus, fiind pe același podium cu un băiat blond, american. Acesta era Bart și pe atunci avea 18 ani. Un fotograf l-a rugat să-i dea un sărut pe obraz Nadiei, pentru o fotografie ce avea să apară în New York Times. 20 de ani mai târziu se căsătoreau.
Dar până la reîntâlnirea lor, viața Nadiei Comăneci avea să treacă prin multe victorii, dar și mai multe eșecuri și dezamăgiri, amintiri pe care, spune ea, a încercat să le încuie în podul minții.
Viața Nadiei Comăneci și tulburările ce puteau să o piardă
După Montreal în viața Nadiei Comăneci intra adolescența cu revoltele și depresiile ei, la care se adăugau schimbările fizice ce aveau să o debusoleze. Fetița cu coadă de cal creștea, dar știa că mai poate merge măcar la o Olimpiadă. În 1977, Nadia era cu 10 centimetri mai înaltă, cu 10 kilograme mai grasă, singură în București, fără antrenorii ei și trebuia să gestioneze sufletește divorțul părinților. Suficiente motive ca un an mai târziu să bea înălbitor și să ajungă în spital. Era evident că trebuia să se întoarcă la Bela și o decizie bună a salvat-o. Cu mâna stângă infectată a reușit să scrie din nou istoria gimnasticii românești, de această dată la olimpiada de la Moscova unde era cu totul alta ca înfățișare, însă emana aceeași pasiune și talent. S-a întors cu două medalii de aur. Însă visul frumos s-a spulberat mai repede decât a venit. Antrenorii ei, Martha și Bela au decis să rămână în SUA în urma unui concurs pentru că știau că viața sub regimul comunist nu era ceea ce-și doreau. Nadia s-a întors acasă pentru familie, însă urmau ani grei pentru ea.
Viața Nadiei Comăneci și fuga de regim
Următorii opt ani rămân sursa unor amintiri închise în pod, probabil fiind extrem de urâte. După fuga antrenorilor, regimul comunist a luat-o în vizor și de teama de a nu fugi și ea, a început să o urmărească și să o persecute. Era ascultată și urmărită la fiecare pas și i s-a spus verde în față că nu va mai avea voie să părăsească țara. S-a retras din gimnastică și a rămas să antreneze tinere speranțe ale acestui sport. Până în noiembrie 1989. Fără să știe ce avea să vină, s-a urcat în trenul de Budapesta și a încercat să fugă din țară. Pe o vreme câinoasă, prin noroi și zăpadă a reușit să treacă frontiera, vameșii maghiari fiind impresionați de numele ei și ajutând-o să ajungă în Austria. De aici a zburat direct în America, împreună cu Constantin Panait, cel care o ajutase în toată această călătorie frauduloasă. Ajunsă pe pământ american, a mai avut puterea doar să spună că e fericită. Și, într-adevăr, după câte îndurase, fericirea avea să i se arate.
Băiatul blond ce o sărutase în urmă cu 13 ani a zărit-o la televizor și a vrut să o reîntâlnească. Nu mai era aceeași Nadia pe care o știa el, însă cu prietenia lui a reușit să o ajute să-și depășească temerile și fricile.
În 1994, chiar pe 12 noiembrie, de ziua ei, Bart a cerut-o în căsătorie la Amsterdam. Ea a acceptat. În 1996, la Bucureşti, ea 34 de ani şi jumătate, el 38, s-au căsătorit. Nadia îmbrăca rochia de mireasă, la doi ani după ce revenise în România după fuga din 1989. În 2006 se năștea Dylan, fiul lor și odată cu el senzația de împlinire totală a femeii Nadia Comăneci.
Azi, la aproape 60 de ani, viața Nadiei Comăneci este în continuare una foarte plină: participă la tot felul de evenimente în calitate de invitat de onoare, are grijă de fundația ei cu ajutorul căreia ajută copii din medii defavorizate să răzbată în lumea sportului, conduce academia de gimnastică de la Oklahoma și acceptă cu mândrie titlurile oferite pentru întreaga sa activitate.
„Nu regret şi nu aş schimba nimic din ce mi s-a întâmplat în viață. Dacă unești punctele, iese persoana care sunt eu astăzi”, mărturisește Nadia Comăneci.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
