Căutare

Share this article

Vlad Petreanu este jurnalist, blogger, influencer și o prezență tonică în spațiul media de la noi. Povestea lui de gazetar s-a construit încet și sigur, de la modelul jurnalistic pe care l-a primit de la mama lui, Elisabeta, trecând printr-o vremelnică muncă într-o fabrică de piese electronice, până la un destin de reporter care a avut forța și abilitatea de a se reinventa în toate zonele posibile ale producției media.

De ce te-ai făcut ziarist?

Îmi place să spun povești, să văd și să împărtășesc oamenilor, să scriu despre asta.

Asta face scriitorul, nu?

N-am avut suficient talent pentru a fi scriitor și am rămas la a relata lucruri. Maximum ce am putut face a fost să scriu reportaje.

Mama era gazetar și întotdeauna mi s-a părut interesant ce făcea. Iar una dintre primele cărți despre jurnalism pe care le-am citit a fost „Toți oamenii președintelui”, la vremea aia. Știi cum e! Unul dintre primele lucruri pe care le afli despre jurnalism este ceva ce a schimbat istoria jurnalismului. Sigur că vrei și tu să faci meseria asta. Dar te angajezi și te trimit la Gara de Nord să relatezi de acolo.

Zi-mi despre povestea de gazetar a mamei tale!

Mama mea, Elisabeta, a lucrat la radio după război, alături de nume mari. Apoi a trecut la România Liberă și apoi la Magazin Istoric. I-a plăcut gazetăria toată viața, deși a făcut meseria asta, destul de dificilă într-o perioadă cum era comunismul. Ea a demisionat în vremea când acest lucru era interzis. Dacă făceai asta în acea perioadă îți pierdeai vechimea în muncă, toate beneficiile și așa mai departe. De ce a făcut-o? Pentru că ar fi trebuit să semneze lucruri în care nu credea. Așa era atunci: presiunea propagandistică în această meserie era foarte mare.

Acum este destul de vârstnică, are 87 de ani, și este cercetător istoric și de pildă acum are un studiu pe personalitatea lui George Enescu și despre Festivalul Enescu.

O iubesc foarte mult, desigur, deși poate fi destul de dificilă uneori. (râde)

Vlad Petreanu
Vlad Petreanu. Foto Raduly Laszlo

Cum te-a inspirat ea?

E foarte concentrată pe obiectiv și cred că am moștenit asta de la ea. Dacă vrea să obțină ceva, se încăpățânează ca un pit-bull până o face.

Cum ai primit tu acest tip de atitudine a mamei tale față de gazetărie, față de regim?

Nu știu câți sfinți găsești în jur, dar cred că este vorba despre un anumit nivel de acceptabilitate. Al meu cred că este destul de redus. Și eu am plecat la rândul meu din funcții când am considerat că nivelul meu de acceptabilitate a fost încălcat.

Primul reportaj memorabil pe care l-ai semnat?

Este chiar primul reportaj pe care l-am publicat și era făcut la Gara de Nord.

Eram în 1990 și lucram în fabrică, într-o hală de montaj, FEA – Fabrica de Elemente pentru Automatizări. Astăzi nu mai există, dar se afla chiar pe locul unde este Mall Promenada astăzi. Și cred că bancul meu de lucru era cam unde este acum supermarketul.

Într-o bună zi am plecat din fabrică și m-am dus să mă angajez la ziar. Obișnuit din fabrică, unde programul începea la 6.30, m-am așezat în fața ușii pe la 7.00 și am așteptat să vină cineva să deschidă. A durat ceva timp până a venit șefa de secție care s-a uitat lung la mine și mi-a zis: „du-te la gară și fă un reportaj!”.

Nu-mi era clar ce înseamnă reportaj, în mintea mea suna ca la Geo Bogza. Am sunat-o pe mama și i-am cerut părerea. A râs și mi-a zis așa: „caști ochii, cauți ceva remarcabil și scrii despre asta.” Asta este definiția reportajului pe care mi-a dat-o mama. Și cam așa e.

M-am dus în Gara de Nord și am rămas pe-acolo de pe la unu după-masă, până pe la 12 noaptea, deci vreo 12 ore. Am învățat Gara de Nord ca pe propriul buzunar și știu că i-am văzut pe băieții de la Poliția Gării care se băteau pe burtă, beau rachiu și erau pe șpagă cu șmenarii de valută, maradoniștii, ăia care păcăleau străinii.

Am documentat povestea asta și am scris. Am adus articolul, șefa de secție, Ileana Coman, a citit povestea și m-a întrebat: „Ești sigur că publicăm asta?”. Probabil că se temea să nu fi inventat ceva, dar sigur că aveam date, detalii despre loc, ore, personaje, tot.

A doua zi a ieșit articolul, de dimineață, eram foarte mândru, îți dai seama. Eram în redacție, vorbeam cu o colegă pe care tocmai o cunoscusem. Și iese din biroul lui redactorul șef de la ziarul Azi, Octavian Știreanu, și întreabă: „care-i Petreanu?”. Eu am răspuns, iar colega mea s-a uitat cu regret că urma să plec. Am intrat la Știreanu, care mi-a arătat articolul din ziar și m-a întrebat: „e adevărat ce ai scris aici?”. „Da”, am zis eu. „Bine. Vorbește cu colonelul Diamandescu. Știi cine e?”. Era șeful Poliției Capitalei la vremea respectivă. Omul a început să mă descoasă, să îmi ceară amănunte fiindcă voia să ordone o anchetă. Iar eu totalmente uluit. Fusesem în gară, am scris ce am văzut și am publicat articolul, ca pe urmă să mă sune Șeful Poliției să spună că ordonă o anchetă mi s-a părut ireal.

După câteva luni de la acest reportaj eram în stația de autobuz de la Perla, pe Calea Dorobanților. Începuseră să apară atunci business-uri private. Iar una dintre ele era o măcelărie, lucru absolut de neimaginat cu un an sau doi înainte.

Am intrat în vorbă cu măcelarul, l-am tras de limbă și am aflat nemulțumirea lui: cumpăra carcase de porc de a abatorul Glina, dar la el ajungeau oasele de pe care muncitorii de la abator furaseră deja cea mai bună carne. Mie mi s-a părut o știre. Am făcut o investigație, am ajuns la Glina și am încercat să aflu câte zeci de kilograme de carne se fura în fiecare zi de pe linie. Am scris un reportaj despre asta, căruia i-am dat titlul, știu bine și azi, „Porcii mutanți”.

Am lăsat articolul scris la redacție și am plecat într-o deplasare. A doua zi, la intrarea în redacție era un bodyguard, care nu m-a lăsat să intru. I-am arătat legitimația, am intrat și am găsit o redacție de oameni care se uitau ciudat la mine. Șefa, când m-a văzut, mi-a zis: „De la reportajul tău despre porcii mutanți am avut o vizită. Au venit trei băieți de la Glina, cu niște cuțite lungi pe care le-au pus pe birou și au întrebat de tine. Voiau să aibă o discuție.”. (râde) După aceea au angajat pază. Din fericire episodul nu s-a repetat, dar îmi amintesc bine că eram mândru-înspăimântat că pot avea un așa efect.

Vlad Petreanu. Foto Raduly Laszlo

Când s-a terminat acest tip de efect al materialelor tale?

Nu au mai venit oameni cu cuțite, dacă asta întrebi. Dar efecte au avut tot timpul articolele mele. Mai departe, spre investigație însă nu am mers niciodată.

Cred că nu am avut răbdare să fac investigații profunde. Apoi, să faci investigație trebuie să rămâi în același domeniu pentru foarte mulți ani, ca să-ți faci o rețea profundă de surse.

Eu am făcut multe lucruri în presă: am început ca reporter, am făcut ziare, am coordonat publicații, am trecut în televiziune, am fost reporter de știri, de live, de eveniment, am devenit prezentator de știri, am coordonat redacția, apoi m-am mutat la altă televiziune și am construit redacția. Deci nu am avut răgazul necesar să mă ocup de un singur domeniu ani de zile, astfel încât să pot dezvolta o rețea de surse care să-mi dea voie să fac investigație. În plus, cred că mi-a plăcut mai mult zona de reportaj.

Ce făceai la Revoluție?

Lucram în fabrică și eram și student la Poli. Eram electro-mecanic sau ceva de acest gen. Spre sfârșitul regimului comunist fabricile nu mai făceau multe lucruri. Nu mai existau comenzi și se producea pe stoc, în măsura în care mai exista materie primă. Oamenii mergeau la muncă și primeau un salariu cu care nu puteau cumpăra nimic fiindcă nu se mai găsea nimic.

Teoretic, eu lucram într-un atelier care se numea „surse”, unde, cu cei 100 de oameni care lucrau acolo, se produceau surse pentru calculatoarele vremii, cred că se chemau Felix. Fabrica fusese construită de japonezi prin anii 60, 70. Atelierul nostru, în vremea japonezilor făcea 20 de surse, din care funcționau toate. În vremea lui Ceaușescu, atelierul producea 100, din care funcționau două.

Exista acolo inclusiv o etuvă pentru testarea aparaturii la temperaturi înalte. Când am ajuns eu acolo, etuva care avea dimensiunile unei debarale, era folosită de muncitori ca să-și încălzească tocănița.

Acolo munceam eu la momentul Revoluției. Într-o fabrică.

Vlad Petreanu
Vlad Petreanu. Foto Raduly Laszlo

De ce te-ai angajat, dacă erai student?

Făceam facultatea la seral. De ce? Tata era profesor de istorie, mama era istoric, eu aș fi vrut să fac ce făceau ei, dar mi-au explicat că o să mor de foame. Gazetar nu puteam deveni, fiindcă nu exista, practic, gazetărie în vremea lui Ceaușescu. Eram talentat la limbi străine, dar nu găseam locuri nici măcar de suplinitor. Am vurt să mă fac avocat, dar în vremea comunismului aș fi ajuns maximum notar pe undeva sau jurist de întreprindere. La fel ca sute de mii de alți tineri m-am dus la Politehnică. Dar nu am profesat niciodată ca inginer, deși am terminat facultatea.

De ce la seral?

Nu mai știu de ce, dar cred că tata a zis că trebuie să am și o meserie. Și cred că a avut dreptate. În principiu, ai mei au fost destul de stricți, nu aveam bani de buzunar. Aveam nevoie de bani, trebuia să îi câștig. Ceea ce am și făcut.

De ce nu ai ieșit din presă?

De ce să o fi făcut? Îmi place presa, cu toate ale ei, rele și bune. Este mișto să fii gazetar, poți să afli lucruri în permanență, poți să te lămurești, poți să cunoști oameni interesanți, la radio e chiar foarte mișto, pentru că relația este foarte directă. Am un blog, scriu, interacționez cu oamenii, mă mai cert cu ei, le mai dau dreptate. E foarte variat și niciodată nu faci același lucru.

Vlad Petreanu. Foto Raduly Laszlo

Care erau acele lucruri inacceptabile care te-au făcut să pleci din Intact?

Nu prea-mi place să vorbesc de rău foștii angajatori. Să fiu scurt, am lucrat în acest loc unde am putut face multe lucruri și nu am putut face altele. Nu am avut o mare relație cu patronul postului, care cred că m-a acceptat atâta timp cât s-a gândit că pot să îi ofer ceva. Când am refuzat sau am pus frână la diverse inițiative ale lui nu ne-am mai înțeles, iar eu am demisionat. Și nu am niciun regret. Acum vin într-o redacție unde mă simt minunat, dintr-una unde în fiecare zi mă gândeam că o să mă îmbolnăvesc de ulcer.

Nu ți-a fost teamă când ți-ai dat demisia de ce avea să urmeze pentru tine?

Sigur că te gândești la viitor, la facturi și așa mai departe. Dar eu m-am mai reinventat de câteva ori și a fost bine. Iar atunci eram decis să ies din televiziune. Mi-am făcut cursuri de formator, aveam blogul meu, eram pe picioarele mele. Și acum pot trăi bine în afara presei, doar că nu vreau. Fiindcă îmi place.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO