Dacă ne-am lua după vârstă, am spune că învățătorul Marian Cîrlig a fost crescut după doctrinele și mentalitățile învechite, chiar comuniste, dar nu. A realizat încet, dar sigur că singura șansă a sistemului românesc de învățământ este digitalizarea și adaptarea tehnologiei și comunicației în educație. La el, sunt în dulce armonie, iar una fără alta nu prea se mai poate. Tehnologia este o unealtă indispensabilă. Diplomele îl recomandă și mai bine de două decenii își dă un restart, se „updatează” și se apleacă cu curiozitate și interes noutăților ce apar.
Toată lumea îl știe pe Marian Cîrlig de „domnul învățător”. Este creator de educație, un dascăl ce a terminat în promoția 1983. Este un promoter al educației, al valorilor și al convingerilor bine închegate. De l-ar mai vedea soția, l-ar purta cu aceeași mândrie de mână cum a făcut-o și ani la rând până să plece dintre noi.
Are o poveste absolut uimitoare, la finalul căreia, ca și mine probabil, vei purta un sentiment de bine, de respect nemărginit, dar și o bucurie imensă că nu toți dascălii sunt la fel. Cum reușește Marian Cîrlig să țină o clasă întreagă, să o conducă să țină pasul cu tehnologia și cu tot ce se întâmplă azi pe internet, aflăm chiar de la invitatul zilei?
Marian Cîrlig: „Niciodată nu am început un proiect pe partea digitală fără să implic în această activitate părinții”
Domnule învățător, sunteți un paradox față de ce opinie avem noi despre învățători în general. Împrieteniți copiii cu tehnologia. Cum a fost îmbrățișată practica dumneavoastră de către ei?
În sistemul de învățământ avem două categorii de copii. Cei din generațiile Z și Alpha. Fiecare generație cu caracteristicile ei specifice. Într-un articol de acum circa 20 de ani, Prensky a adus în literatura de specialitate sintagmele digital-nativi și imigranți digitali. Pe de o parte, elevii noștri ce s-au născut și se învață într-o societate puternic tehnologizată și, mai nou, cu AI la tot pasul și, de partea cealaltă, imigranții digitali (cadrele didactice) ce s-au născut și s-au format în diferite perioade ce nu erau așa de puternic marcate de digital și tehnologie. De circa 20 de ani îmi fac update la tot ceea ce știam să fac pentru a duce învățarea către elevi. Îmi dau seama că fiecare generație pe care o preiau în clasa pregătitoare este altfel. Privind în urmă văd etape. Văd perioada în care lucram proiecte cu clasa pe Thinkquest (lucru în echipă, sarcini pe fiecare membru, operatori video și foto, dezmembrarea unui pc în bucăți și remontarea lui alături de instalarea sistemului de operare și a driverelor aferenți – clasa a IV-a). Văd când făceam primele lecții de programare în Turbo Pascal cu elevi de clasa a IV-a, când desfășuram activitățile de la opțional și cele de pe trunchiul-comun în cabinetul de informatică predând sau evaluând cu ajutorul pc-ului folosind PowerPoint și Excel, văd prezentările realizate de ei în PowerPoint.
Revăd softurile educaționale instalate de pe dischete și rulate de ei la orele de curs, revăd activitatea în care aveam inspecție generală în școală și inspectorul de info i-a zis directoarei „Vreau să-l văd pe Cîrlig la o activitate!”. Cîrlig nu era prof de informatică. El avea un opțional la clasa a IV-a. Nu aveam în orar așa ceva în ziua respectivă. Știu că le-am zis: “Azi vreu să mă ajutați. Nu trebuie să faceți nimic în plus. Vreau doar să fiți voi cum sunteți activitate de activitate.”. După 20 de minute de activitate vine replica: „Știi ceva? Nu mai are sens să stau aici. Copiii tăi fac lucruri pe care nu le fac cei de liceu”. Văd elevii de clasele II-IV care folosesc zilnic mail-ul, Google Classroom, Canva, Kahoot, MagicSchoolAI, scanează un cod QR, completează formulare Teleskop de feedback asupra activității. Văd copii care lucrează colaborativ partajând documente și prezentări, văd copii ce încarcă în Google Drive și partajează. Văd copii care descifrează melodiile unor cântece simple la muzică folosind Perfect Piano, se înregistrează și partajează cu mine. Văd copii făcând primii pași în programare folosind AlgoRun și Scratch. Văd patru laptopuri in sala de clasă și copii lucrând pe ele. Îi văd programând roboței Edison de pe laptop, programând plăci Microbit și roboței cu plăci Microbit. Văd copii folosind kit-ul de VR. Văd revista clasei a III-a, văd site-ul clasei la care colaborează și ei.
Răspunsul întrebării se regăsește în tot ceea ce am spus. Ei sunt fascinați să împletească metode tradiționale cu instrumentele digitale. Sunt fascinați să treacă de la utilizatori de resurse digitale la creatori de resurse. Am rămas fascinat când le-am creat în Canva materialul de învățare pentru predarea substantivului pentru clasa inversată și le-am cerut ca trei dintre ei să aleagă o secvență și să o predea colegilor alături de mine. Fiecare dintre cei trei a creat scurte joculețe pentru aprofundarea a ceea ce aveau de gând să le predea colegilor..
Dar de către părinți?
Fiecare nouă generație este pentru mine o nouă provocare. Este un nou drum necunoscut și un nou moment să îmi fac un update și un nou prilej să trag după mine pe acest drum părinții mei. Niciodată nu am început un proiect pe partea digitală fără să implic în această activitate părinții. Multe lectorate, multe activități în care ei sunt elevi în locul copiilor, activități în care folosesc resursele digitale și tehnologice pe care le folosesc sau le vor folosi copii lor. Am realizat cu ei secvențe de activitate îmbinând lucruri tradiționale cu cele moderne pentru a-i face să privească prin ochii copiilor lor. Au zis; „Uau! Așa este la voi în clasă? Așa de frumos poate fi? Când a trecut timpul?”. De foarte multe ori, ei învață alături de copiii lor.
Citește și: Ionuț David Pirneci, profesor premiat Merito: „În clasa a VIII-a, părinții mi-au plătit meditații la matematică”
Să înțeleg că relația cu TIC-ul e mai veche. De unde această plăcere?
Primul calculator în casa mea a fost o întâmplare. O întâmplare care a marcat în mare parte profesia mea și total pe cea a fiului meu. Aveam lucrarea de gradul I scrisă de mână după o muncă de un an și era nevoie să o tehnoredactez. Ca fiecare, am apelat la o verișoară de-a soției mele. Toate bune și frumoase, dar… cu trei săptămâni înainte de depunerea lucrării, m-au vizitat acasă având în portbagajul mașinii și un monitor, o unitate centrală, o tastatură și un mouse. Nu mai avea timp să îmi scrie lucrarea. Instructaj de circa 30 de minute despre cum se pornește și se închide un pc, despre cum se folosește programul de editare care era o clona după WordPerfect și…scrie lucrarea Marian! Atunci am realizat ca m-am îndrăgostit de așa ceva. După trei luni aveam propriul pc (achiziționat tot printr-o întâmplare). Atunci a intrat microbul și acesta s-a dus și în demersul didactic.
Marian Cîrlig: „Tata mă voi la Liceul Silvic. Am plâns o noapte întreagă să-mi dea voie”
Dar pentru meseria de dascăl?
Eu nu i-aș spune meserie, a fi dascăl este o profesie nobilă. Când spui meserie, de duci în altă zonă. Exemplul copilăriei mele a fost verișoara mea din partea mamei. Onița, așa cum îi spunea toată familia este elevă la Liceul Pedagogic din București. Eram fascinat când mergeam la ea și vedeam și pipăiam cărțile din bibliotecă (încă mai fac asta și acum la 60 de ani!). Încet-încet, ca picătura chinezească, gândul s-a format în mintea mea și tata nu a mai reușit să mi-l scoată din cap. El mă voia la Liceul Silvic. Am plâns o noapte întreagă să îmi dea voie. L-a convins mama.
De obicei, când suntem mici, intrăm prin intermediul imaginației și al jocului în diferite roluri. E de la sine înțeles că cel mai mult v-ați jucat „de-a școala”, „de-a învățătorul” și în tinerețe s-au aliniat planurile cu cele din copilărie?
Sincer, nu m-am jucat „de-a învățătorul”, dar mergem la verișoara mea la clasă și îmi plăcea. Atunci nu realizam ce înseamnă asta. Eram impresionat și de statutul profesiei. Probabil și din respectul pe care l-am purtat mereu pentru profesorii ei!
Când ați știut că aveți înclinație spre această meserie sau a venit meseria la dumneavoastră?
Sincer, în liceu nu am fost un elev strălucit. Eram acolo la medie. Dar, atenție! Nu era orice medie. Era media dată de clase de liceu pedagogic. Am realizat mult mai târziu ce profesori minunați am avut. Profesori ce au contribuit decisiv la construirea temeliei mele profesionale.. La început nu prea aveam deloc încredere că drumul ales este cel bun. Asta, până într-o zi când profesorul meu de limba și literatura română (era și dirigintele clasei mele de 34 de fete) mi-a spus la analiza după o lecție ținută la clasă la limba și literatura română la calsa a III-a: „Tu o să fii un învățător bun! Învață să ai încredere în tine”. Nu m-am schimbat de a doua zi, dar mereu m-am gândit la asta și a fost unul dintre elementele mele ancoră în viața profesională. Nu am știut că am înclinație către această profesie. Cei care m-au făcut să simt ca sunt pe un drum bun plin de peisaje frumoase, au fost copiii mei. Elevii mei din clasă mi-au dat (și îmi dau încă) feedback-ul necesar. Eu îi redescopăr zi de zi și în același timp, interacțiunea cu ei face să descopăr noi părți din eul meu necunoscut.
M-aș duce cu acordul dumneavoastră, purtându-mă de mână, în interiorul familiei. Mai era cineva cadru didactic și care v-a inspirat?
În familia restrânsă nu a fost nimeni cadru didactic. A fost verișoara mea care, fără să vrea, devenise un exemplu pentru mine și prin ceea ce observam la ea când mergeam la ea acasă, dar și prin tot ceea ce auzeam în familie. Cred că la momentul respectiv doream și să îmi fac mândri părinții.
Marian Cîrlig: „Am fost într-o clasă cu 34 de fete”
Ce meserie aveau părinții dumneavoastră?
Tata a fost mecanic agricol la un S.M.T. (Stațiune de mașini și tractoare) și mama a lucrat o viață la C.A.P. Ambii știutori de carte. Mama a suferit toată viața că tatăl ei nu a avut bani să o trimită și pe ea la școală să se facă învățătoare. Pe tata l-a înscris bunicul meu în clasa a V-a, dar nu i-a plăcut. După două săptămâni a renunțat. Cu toate astea, amândoi au avut un respect deosebit pentru profesori. Elev fiind, eu nu i-am auzit niciodată pe părinții mei să spună ceva rău despre un cadru didactic.
Ei cum au primit vestea privind alegerea făcută în carieră?
Tata nu a fost foarte fericit când a acceptat să merg să dau examen la Liceul Pedagogic. Mama și-a dorit asta, dar nici nu avea curaj să se gândească la faptul că voi reuși să fiu între cei care sunt admiși. Îmi amintesc și acum când îmi spunea după examen că auzind pe acolo celelalte mămici cum vorbesc despre câte meditații au făcut copiii lor, nu se gândea că voi avea vreo șansă. A stat cu mine doar în prima zi de examen de aptitudini. M-a lăsat singur. Eram „ca pe-o altă planetă, străină, imensă și grea”. Nu mai fusesem vreodată în București.
Au avut încredere în băiețelul Marian? Cum era el în copilărie?
Băiețelul Marian a fost un copil foarte cuminte. Acum îmi este ciudă pe asta. Puteam să fiu și eu mai năzdrăvan. Respectam reguli, respectam ore limită date, aveam grijă să nu îmi supăr părinții etc. Aveam un singur prieten cu care mă jucam. Mai mult mergeam eu la el, că era mai mult timp singur acasă și nu ne deranja nimeni. Eram timid în relațiile cu oameni străini și în special cu fetele. Curios! După aceea am ajuns într-o clasă cu 34 de fete.
Citește și: Povestea profesorului român preşedinte al Institutului de Antropologie Socială din Basel. De ce a ales antropologul George Paul Meiu să se întoarcă la origini și să-și cumpere o casă în satul săsesc Criţ
Cu ce valori ai crescut în tinerețe?
Am învățat să le numesc valori în liceu. Atunci era pur și simplu. Cred că m-au caracterizat mereu bunătatea, empatia, respectul, altruismul, grija față de cei din jurul meu, dragostea față de copii, plăcerea lucrului bine făcut, dorința de a învăța și a mă perfecționa și (asta am învățat mai târziu) faptul că „dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Doctorii operează cu bisturiul, dar dascălii operează pe creier cu cuvinte?
Da! Așa este. Doctorii încearcă să repare. Noi, cu ajutorul cuvintelor și cu tot ceea ce facem în sala de clasă, construim. Construim caractere. Îmi amintesc de toate generațiile mele de elevi și sunt mândru. Sunt mândru pentru că în paralel cu a transmite cunoștințe, am încercat să îi formez ca oameni. Alături de ceea ce am transmis în sala de clasă am pus și părți din sufletul meu. Copilul te simte dacă ești un mercenar în sala de clasă, dacă livrezi conținutul, semnezi condica și pleci fără a lăsa ceva din tine acolo.
Marian Cîrlig: „Am început să îmi dau seama că trebuie să mă iubesc și pe mine să pot avea grijă de alții”
Cât este vorba de pedagogie, de metode, de perfecționare și de dragoste când este vorba de copii?
Am să fiu foarte scurt. În primul rând este vorba despre dragostea de copii. Restul vine de la sine ca o motivație dată de această dragoste. Pentru mine fiecare zi este o nouă descoperire cu ei. Fiecare zi este un nou drum pe parcursul căruia învățăm împreună.
Ce vă place la dumneavoastră? Poate greu de răspuns pentru că, de fel, preferăm să vorbească alții despre noi.
Ce îmi place? Grea întrebare. Mult timp nu m-am gândit la asta. În momentele de autoreflexie asupra activității profesionale sunt împăcat că îmi pasă. Că mă interesează copiii din clasă, că fac multe activități altfel decât alții, că văd în copiii mei viitori adulți care acum îmi sunt prieteni mai mici, îmi place că admir provocările profesionale. Personal? Cred că îmi place că am început să îmi dau seama că trebuie să știu să mă iubesc și pe mine. Numai așa pot avea grijă de alții!
Sunteți un bun pedagog, premiat chiar la nivel de țară. Sunteți un bun ascultător. Și un bun prieten pentru copii. Ce mai sunteți?
Sunt un om căruia îi place liniștea, un om care simte uneori nevoia de a fi singur, un om care face și greșeli, un om căruia îi place muzica bună, îi place să citească, îi place să petreacă cât mai mult timp cu băiatul lui când vine în țară, un om căruia îi place să îngrijească grădina…
La fel de bun ascultător și pentru fiul dumneavoastră? Pe ce se bazează relația voastră?
DA! Sunt un bun ascultător pentru fiul meu. Petrecem împreună cam 4-5 săptămâni pe an. În majoritatea cazurilor la Valea Popii unde locuiesc eu. Ne mai întâlnim și în Londra la el. Vorbim. Vorbim despre orice. Fac cursuri să mă descurc mai bine în limba engleză. Este foarte bucuros pentru asta. Cu toate că golul lăsat de plecarea soției mele pe lumea cealaltă nu poate fi umplut cu nimic, când sunt lângă el parcă ar fi Vio cu amândoi. Este fiul meu drag, ne iubim, ne respectăm și ne bucurăm de toate momentele în care suntem împreună. El este foarte mândru că încă sunt cool la minte și în comportament și prietenii lui mă acceptă.
Ce frevență are inima dumneavoastră după ce ați rămas singur cu el? V-a unit întâmplarea nefericită?
Nu a fost nevoie de întâmplarea nefericită din viața noastră pentru a fi uniți. Știi? Acum ceva ani mi-a zis: „Tata, tu nu ai fost un tată comod! Ai pus mereu standarde, ai fixat repere, ai stabilit așteptări. Dacă ar fi să am un copil cu soția/partenera mea, l-aș crește așa cum m-ai crescut tu.”. Ce alt mesaj și-ar doi să primească un tată de la fiul lui? Ritmul inimii mele este același când ne întâlnim. Cu toate că suntem unul la Valea Popii și unul în Londra, ne vorbim și ne vedem destul de des.
Marian Cîrlig: „Odată cu trecerea soției în neființă, a murit și o parte din mine”
V-ați găsit liniștea după pierderea soției?
Stoicii au o expresie „Amor fati!” (Iubește-ți soarta!). Am trecut prin toate fazele de după pierderea soției. Mi-am pus multe întrebări. Am urlat. Am plâns. Am întrebat de ce? Am negat. Nu am primit niciun răspuns. Am învățat să îmi iubesc soarta. Am învățat să mă fac prieten cu durerea. Cred că mi-am găsit pacea interioară, Știu că ea trăiește prin fiul meu Gabriel. Știu că trăiește prin poeziile pe care mi le-a lăsat, știu că trăiește prin mesajul pe care mi l-a scris ca o hoțomană pe panoul de plută din fața biroului meu, știu că trăiește prin gândurile mele și prin visele mele. Cândva poate ne vom reîntâlni. Până atunci, este un mare dor, un mare gol și … visele când mă trezesc cu lacrimi pe obraz. Îmi este dor de fata mea! De Nanuc a mea!
Dacă ar fi să definiți pierderea cum ați simțit-o, puteți să o faceți sau încă este un sentiment nevindecat?
Asta nu se vindecă niciodată. Doar m-am împăcat cu soarta și mă gândesc că ea și-ar dori ca eu să fiu bine. Nu mă pot bucura de viață așa cum mi-o tot cerea ea știind că este pe final. Odată cu trecerea ei în neființă, a murit și o mare parte din mine. Încerc să am grijă de cealaltă parte.
Moartea dezbină și sufletește?
Nu am simțit asta. Nanuc a mea este cu mine. Ea nu mai este prezentă fizic, dar sufletește este cu mine. O duc cu mine. O simt cu mine. Nimic și nimeni nu va schimba asta.
