onuț David Pirneci, profesor premiat Merito: „În clasa a VIII-a, părinții mi-au plătit meditații la matematică”

Cine este Ionuț David Pirneci, profesul premiat Merito? Pe profesorii excelenți sau Merito îi găsim în școlile din România. Am înțeles că nu sunt cei care caută să adune în palmaresul lor doar  diplome și calificări, ci sunt acei profesori care își recunosc greșelile, care au învățat din ele, care le dau elevilor voie să aibă ezitări la rândul lor, îi învață cum să gândească și nu ce să gândească. Sunt acele cadre didactice care creează punte cu alți colegi și nu sunt în concurență cu ei și acest lucru se întâmplă pentru binele și bunăstarea elevilor, învățându-i să învețe transdisciplinar. 

Unul dintre aceștia este Ionuț David Pirneci, dascăl premiat Merito în acest an, deși aptitudinile și inteligența pe vremea când era la rându-i școlar, îi erau tare mult puse sub semnul îndoielii. Introvert, în umbră, un spirit căruia nu îi plăcea să iasă în evidență, care nu răspundea deloc la ore, care era sancționat cu fiecare ocazie, ale căror crezuri nu erau luate în serios, în potențialul căruia nu a crezut niciun dascăl și care, în pofida tuturor acestor aspecte, a ajuns astăzi să fie dascălul pe care el nu l-a avut. În schimb, și l-a dorit mult. A demontat miturile cum că nu poți să devii profesor dacă nu ai avut dragoste pentru carte încă de mic.

Istoria a fost singura materie pe care a îmbrățișat-o și pe care o împărtășește cu dragoste elevilor  în școala în care predă acum. Tânărul Ionuț David Pirneci a dobândit, înainte de a intra în învățământ, experiență în câmpul muncii, dar în cu totul alt domeniu, vânzări. Ideea e că oricum nimeni nu-l vedea îmbrăcat în stofa cu care defila „domn Trandafir”, cel despre care învățase în școală. Culmea, Bacalaureatul, examenul maturității cum i se spune, l-a picat de șase ori, dar nu de atâtea ori încât să se demoralizeze și să nu ia calea profesoratului. Singurii care au crezut în el au fost părinții și profesoara de istorie pe care o are ca bun reper pentru tot restul vieții sale.

Ionuț David Pirneci: „Elevii mei au devenit modele pentru mine”

Să facem un exercițiu: cum este Ion David Pirneci – omul?

Îmi este destul de dificil să vorbesc despre mine pentru că nu sunt obiectiv. Nu mă consider diferit față de ceilalți oameni. Probabil, norocul meu a fost că mi-am găsit pasiunea și fac tot ce depinde de mine să fiu mai bun decât am fost ieri.

Dar profesorul?

În momentul în care predau simt că mă transform. Încerc pe cât posibil ca orele mele să aibă relevanță pentru elevi. Fiecare conținut îl ancorez în realitatea lor. De curând, în cadrul Preistoriei, am discutat despre evoluția umană ajungând la rolul cerebelului și sunt momente în care elevii își spun „dacă nu ai reușit acum să rezolvi exercițiul, mai încearcă, sunt sigur că cerebelul va ieși la suprafață”. Ei aplică diverse noțiuni în viața lor și sărbătoresc în momentul în care oferă un răspuns pozitiv. Când cineva răspunde corect, toți elevii îl aplaudă, iar în momentul în care răspund greșit, aud următorile expresii „mai încearcă”, „cu toții o dăm în bară”, „am încredere în tine”. Aflu care sunt pasiunile lor și în cadrul conținutului inserez o parte dintre acestea pentru a-i atrage. Consider că sunt un profesor care are multe lucruri de învățat de la elevi și pentru a ajunge un profesor bun trebuie să depun enorm de mult efort. Eu am pornit la drum în speranța că voi deveni un model pentru elevii mei, în schimb, elevii mei au devenit modele pentru mine. Mereu mă sfătuiesc cu ei și împreună luăm cele mai bune decizii.

Ce vă place la dvs.?

Principalele mele valori sunt: autenticitatea, vulnerabilitatea și optimismul. Trăim într-o societate în care autenticitatea este blamată, în care, contează mai mult percepția celorlalți decât propria percepție. Chiar și în cazul meu au fost persoane care mi-au spus că nu sunt deloc matur deoarece fac multe glume, însă mie nu mi-a păsat, am ales să mă accept așa cum sunt și să îmi trăiesc viața ținând cont de propriile decizii. O altă calitate greu de găsit este vulnerabilitatea, recunoașterea unor greșeli, pe care le facem  voit sau nu. Important pentru mine a fost să învăț din acele greșeli și să iau alte decizii, în așa fel încât să am încredere în mine. Sunt sigur că dacă nu îmi recunoșteam greșelile, nu puteam depăși momentele dificile și probabil, acum cerșeam la metrou, iar dumneavoastră nu îmi luați interviu, ci îmi dădeați 5 lei. Ultima valoare este cea mai importantă pentru că întodeauna mă gândesc cu optimism la ce va urma și sper ca și elevii mei să facă același lucru, deoarece nu contează foarte mult trecutul, ci ce învățăm din acel trecut și cum, prin optimism, ne putem schimba viața. Eu am învățat cel mai mult din înfrângeri. În acest moment, mă bucur de fiecare experiență și nu încerc să fug de experiențele negative.

Sunt și lucruri care nu vă plac sau care nu v-au plăcut și le-ați corectat?

Cel mai mare defect al meu este procrastinarea. În acest moment a devenit cel mai mare dușman al meu. Chiar dacă sunt momente în care mă înfrânge, sunt sigur că va veni momentul în care o voi înfrânge definitiv. Visul meu este să devin coach specialist în evitarea procrastinării, până atunci mai am multe bătălii de câștigat.

Dacă ar fi să vă dați o culoare perioadelor din viața dvs, ce culoare ar primi perioada curentă și de ce?

Culoarea roz deoarece pentru mine este o perioadă a speranței, compasiunii și a dragostei. Este o perioadă propice pentru mine, atât în plan personal, cât și profesional. Din punct de vedere personal, eu sunt împlinit sufletește, iar din punct de vedere profesional, voi lucra la un proiect drag sufletului meu, care va schimba paradigma potrivit căreia disciplina istorie este o materie plictisitoare.

Ionuț David Pirneci: „M-am înfundat într-o perioadă din viața mea în vicii”

Cărei perioade ați da culoarea neagră?

Din păcate, în mod conștient, am ales să trec printr-o relație traumatică. Deși știam din prima clipă că acea relație nu îmi va face bine, am ales să rămân în ea deoarece consideram că nicio altă fată nu se va uita la mine. Nu aveam deloc încredere în mine și am ales să mă înfund în diverse vicii care, pe moment, mă făceau să uit de problema mea. Momentul în care perioada neagră a devenit perioadă roz a fost când mi-am dat seama că nu pot evolua alături de acea persoană și am ales să stau singur. A fost cea mai dificilă perioadă, deoarece nu aveam deloc încredere în mine, mă uitam în oglindă și uram ce vedeam. După ce am renunțat la vicii și am început să discut cu mine, m-am acceptat și am schimbat anumite aspecte la mine. Îi mulțumesc și astăzi acelei persoane, deoarece mi-a oferit o experiență de învățare de neuitat, care m-a transformat enorm. Nu ajungeam un om, profesor atât de bun dacă nu treceam prin această perioadă neagră.

Îmi pare bine și mie să aud astfel toate acestea și că sunteți recunoscător pentru cum v-ați construit, dar despre despre băiețelul David ce vă mai aduceți aminte? Cum era el acasă, în sânul familiei?

Eram plin de energie și niciodată mama mea nu știa unde sunt, mă jucam  non-stop fotbal și ieșeam tot timpul cu prietenii afară. Am făcut toate prostiile posibile. Țin minte că atunci când aveam 3 ani și eram la nunta finilor, eu mâncam de sub masă, iar invitații credeau că mama, în calitate de nașă, fură din mâncare. În vacanța de vară, copilăream la bunici în comuna Valea Roșie (comună apropiată față de cea în care predau, nimic în viață nu este întâmplător), unde, pe lângă fotbal, îi ajutam la treburile gospodărești pe bunici.

Citește și: Tiberiu Andrei, profesor și trainer pasionat de munte, coordonatorul Eco Provocarea, un program educațional de mediu: „Vin dintr-un mediu de supraviețuire, unde a trebuit să învăț să mă apăr, dar în viața mea au fost câțiva oameni, profesori sau nu, care au avut determinarea de a mă ridica”

Dar la școală?

Mie nu mi-a plăcut deloc școala. Învățătoarea mă pedepsea încontinuu că nu știam tabla înmulțirii și îmi spunea că dacă nu o știu voi ajunge aurolac, nici acum nu o știu în totalitate, dar supraviețuiesc. Nu vedeam relevanța școlii, majoritatea profesorilor nu ne adresau întrebări care să ne facă să gândim, pur și simplu se bazau pe memorarea noastră și ne notau după cum considerau, nu exista o obiectivitate în notare (probabil doar la materiile reale). Țin minte și acum că aveam o profesoară de cultură civică care ne dicta câte 3-4 pagini pe oră și la un moment dat i-am adresat o întrebare despre lecție și am blocat-o, deoarece nu știa să răspundă. Am insistat să răspundă și am primit nota 4 pentru că a considerat că sunt impertinent (atunci nici nu știam ce înseamnă impertinent). Singurul cadru didactic care avea har a fost doamna de istorie care făcea orele interactiv, lucram în echipe, aducea diverse planșe pe care le admiram, aducea un casetofon pe care se regăseau discursurile oamenilor politice pe care le analizam. Întodeauna scotea în evidență aspectele pozitive ale lecției și în ultima oră de istorie ne punea să completăm un chestionar în care să scriem trei aspecte pozitive ale lecției, cât și unul negativ pe care îl putea schimba. Am observa,t că în orele următoare a schimbat o parte din aspectele negative găsite de elevi. Pentru mine este un model și o parte din tehnicile dumneai le-am furat și eu, deși știu sigur că nu pot fi la fel de bun ca dumneai. Chiar în aceste momente, observ faptul că am întâlnit foarte mulți profesori, atât în calitate de elev, cât și în calitate de profesor, însă doar unul a avut har și poate fi considera profesor bun.

Nu ați fost un elev cu note exemplare. Garantat, potențial aveați, dar ce s-a întâmplat de nu ați iubit atât de mult cartea?

Dumneavoastră ați tras concluzia că aveam potențial, niciun profesor nu mi-a spus că aș avea potential, ei afirmând contrariul. Țin minte că mama venea extrem de supărată de la ședința cu părinții. Deși au existat momente în care considera că profesorii au dreptate, nu mi-a spus că nu pot reuși în viață. Motivul principal pentru care nu am fost atras spre învățătură a fost faptul că profesorii nu m-au atras, eu mereu încercam să îi întreb care este relevanța conținutului predat în viața de zi cu zi și în afară de doamna de istorie nimeni nu mi-a răspuns. Observam cum fiecare profesor era la acea vreme învins de sistem, nu știau cum să relaționeze cu noi, impuneau  frică în rândul nostru și atât. Probabil, dacă vedeam că un profesor este pasionat de meseria lui, aș fi deschis și eu cartea la disciplina lui.