fbpx

Căutare

Share this article

Tiberiu Andrei este profesor de limba română, formator specializat, pasionat de munte și de chitară, un om care conduce un proiect de educație de mediu, Eco Provocarea, și un club montan, Albatros, și care face toate aceste lucruri din Galați, peste tot în țară, cu convingerea unui pedagog: „Scopul nostru este să „ardem”, iar lumina pe care o dăm să ajute un copil să devină mai bun. Nu decidem noi în ce ritm și cu ce performanță, ci copilul. Noi avem doar această datorie, să-l facem să devină mai bun decât era când ne-am întâlnit.

Când tu ai decis să devii profesor, de ce ai făcut-o?

Tiberiu Andrei: Cred că răspunsul cel mai bun aici este: din greșeală. (râde) Când eram în liceu mi-am dorit să fac Academia militară, dar nu am trecut de examenul de admitere. Am „picat” la limită, dar am picat. Așa încât aveam de așteptat un an de zile, până la următorul examen de admitere la academie. Dar mi-am zis să folosesc această așteptare și să fac o altă facultate. Aveam de unde alege: matematică, română, română-engleză, filozofie, istorie. Și eu am intrat la română-engleză. Nu aș zice că eram foarte pasionat de limba română, dar eram foarte preocupat de literatura engleză. În facultate, ca în toate facultățile, există un modul psiho-pedagogic, este gratuit și mi-am zis să-l fac și eu, că nu are de ce să strice cu ceva. Dar după ce am terminat acel curs mi-am dat seama cât de mult îmi place partea de psiho-pedagogie și mi-am dorit să predau. Doi ani mai târziu am început să fac practică și am terminat facultatea cu gândul că voi merge către câmpul muncii, iar primul meu job, cu carte de muncă, a fost acela de profesor.

Așa am ajuns profesor de limba română în apropierea satului unde a copilărit tata și unde erau bunicii mei. Satul e destul de departe de Galați, la vreo 60 de km, iar eu trebuia să rămân 4 zile acolo, apoi să revin în oraș. Iar eu eram singurul profesor ”nebun”, care venea chiar și atunci când nămeții erau până la gât, înotam prin zăpadă, pe jos, ca să-mi fac orele.

Mi-a atras atenția când ai zis de literatura engleză și de pasiunea pentru ea. Aș vrea să aflu despre cum ți-a devenit ție accesibilă această literatură? Cine și cum este „vinovat” de asta?

Tiberiu Andrei: Când am terminat gimnaziul nu știam engleza aproape deloc. Sau așa credeam eu. Am intrat la liceu și în clasa a IX-a, la prima oră de engleză a apărut o doamnă profesoară, doamna Botezatu, s-a urcat pe pervazul geamului, a deschis geamul, și-a aprins o țigară și a zis: „aveți două opțiuni: fie vorbim în limba engleză, fie ne apucăm să citim în limba engleză. Ce preferați?” Am ales să vorbim, iar patru ani mai târziu știam limba, și gramatical, și lexical mai bine decât dacă am fi făcut-o în modul clasic. Deci, aș zice că de la dânsa vine aplecarea pentru literatură și tot de la dânsa vine pornirea de a face voluntariat și de a lucra cu tinerii, fiindcă de când aveam 16 ani, ea a insistat să facem parte dintr-un club de limba engleză și mergeam undeva într-un sat din Galați, unde ne jucam cu copiii și cu care cream tot felul de activități non-formale, așa încât să le ținem ocupat timpul în care părinții erau la muncă. Era un program de tip after-school.

Tiberiu Andrei, profesor și formator, pasionat de munte și de ecologie

Ce ai învățat tu din această interacțiune?

Tiberiu Andrei: Atunci am învățat că trebuie să dăruiesc, să dau înapoi.

Eu vin dintr-un mediu de supraviețuire, unde a trebuit să învăț să mă apăr, la modul fizic, în care a trebuit să îi apăr pe alții, unde loialitatea era foarte importantă, iar toți trebuia să facem parte dintr-un grup.

În viața mea au fost câțiva oameni, profesori sau nu, care au avut determinarea și abilitatea de a mă ridica de acolo. Puteam la fel de bine să devin un infractor sau un interlop. Dar eu am ales să ies din acest mediu, undeva prin liceu, și m-am apucat să muncesc și să învăț. Iar când am văzut că sunt și alți copii care au nevoie de sprijinul de care am avut eu nevoie, iar eu aveam puterea să îi ajut, am făcut-o fără nicio reținere.

Iar acesta este motivul pentru care mulți ani de zile, în Școala de valori, am lucrat cu tineri din licee tehnologice.

Știi cum se spune, educația este un subiect la care toți ne pricepem, ca la fotbal și politică, dar puși în situație, puțini ne implicăm, fiindcă schimbările au nevoie de mult timp de procesare, pentru că nu știi niciodată impactul real. Așadar, pe tine ce te-a ținut aproape de acest mod de educație, mai ales că la un moment dat ai demisionat din învățământul formal?

Tiberiu Andrei: Eu cred că învățământul este ca picătura chinezească și, atâta timp cât intenția profesorului, formatorului are loc, cred că la un moment dat se va lipi ceva. Dacă și solul este prielnic.

Nu m-am așteptat niciodată la 100% impact, dar dacă 100% din profesori au 1% din impact, deja se vede o schimbare.

Eu chiar cred în intenția și în potențialul dascălului.

Tiberiu Andrei, coordonatorul unui club montan din Galați, Albatros, precum și al unui program educațional de mediu, Eco Provocarea, este un pedagog convins că experiența de învățare poate fi și o excursie pe munte

Eu am intrat în sistemul educațional românesc când s-au tăiat salariile și am ieșit după un an de zile fiindcă, după ce am luat o notă mare la titularizare, nu mi se găsea un post. Iar cum eu am crescut cu ideea de a nu pleca niciodată capul, iar dacă am muncit pentru ceva clar mi se cuvine, m-a deranjat foarte tare acest lucru și am renunțat. Am lansat în univers dorința că aș vrea să lucrez ca trainer și am ieșit din învățământ formându-mi primul PFA, de traduceri și de cursuri.

Ce s-a întâmplat ceva mai târziu a fost că am început să fac cursuri la nivel global: eu, român, predam limba engleză pentru o firmă din Filipine unor japonezi.

Acolo am crescut, dar plata nu era extraordinară, iar între timp am început o colaborare cu Școala de valori și am creat și primele team-building-uri.

Iar declicul s-a petrecut când am intrat în Școala de valori, unde am intrat drept colaborator, pentru o perioadă scurtă de timp, cu un proiect din Galați, cu gândul că voi face voluntariat și cumva cu prejudecata că organizațiile mari, din București, au tendința de a cheltui niște bani, fără vreun impact semnificativ.

Ce s-a întâmplat a fost că după vreo două săptămâni petrecute cu niște elevi dintr-un liceu economic, am realizat cât de mult s-au schimbat. Deci nu mai era vorba doar despre niște diplome, ci despre niște competențe dezvoltate în adevăratul sens al cuvântului.

Poate mai puțin măsurabil, fiindcă e greu să măsori, de pildă, competența de gândire critică, dar subiectiv, la modul cum puneau problema la început și cum gândeau o lună și jumătate mai târziu, era extraordinar progresul.

Iar apropo de ce spuneai tu, că am avut tendința de a monetiza pasiunile, în timp ce eram în facultate, am descoperit Albatros, un club de mers pe munte, în care directori în mega companii sau elevi și studenți sunt egali și învață unii de la ceilalți.

Așa că în acea perioadă, în care lucram pentru Școala de valori și eram prins și în Albatros, când aveam mână liberă să creez proiecte noi, să experimentez, să formez grupuri în jurul meu, am realizat că vreau să fac educație toată viața, dar nu la modul limitativ, prin training, de pildă, fiindcă o experiență de învățare poate fi o excursie, de pildă, sau o întâlnire de coaching, sau un cântec și o poveste.

Hai să polemizăm un pic: dacă te duci în fața unui profesor de modă veche și îi povestești despre aceste experiențe de învățare, el îți va spune că nu e de acord cu tine. Tu de unde știi că faci bine ce faci, că o excursie de 2 ore, cu un autocar poate să schimbe viața unui elev?

Tiberiu Andrei: Eu nu știu, fiindcă nu este despre mine. (râde)

Dacă întrebarea este despre evaluare, atunci putem discuta, dar dacă este despre satisfacția mea că fac bine este irelevant.

Scopul unui profesor, dacă vrei metafora, este să fie o lumânare care arde în întuneric. Scopul nostru este să ardem, iar dacă acea lumină produce ceva într-un copil e bine, dacă nu, la fel de bine. Scopul nostru este să ardem ca ei să crească. Și, exact ca un copăcel, unii vor crește mai repede, alții mai încet. Dar e normal. Scopul nostru nu este să-i facem la fel de buni sau să îi măsurăm, ci să-i facem mai buni decât erau înainte. Cât de buni și în ce direcție vor merge, asta vor decide ei.

Tiberiu Andrei și Teia Ciulacu în tabăra Eco Provocarea

Când mi-ai zis de clubul Albatros m-am gândit că ceea ce-ți dădea acesta, prezența pe munte, interacțiunile, le-ai fi putut obține și de unul singur. Tu ai vrut totuși să intri într-un club și să muncești de acolo. De ce și cum te-a influențat pe tine această experiență?

Tiberiu Andrei: Venind într-o zi de la mare, în tren erau foarte mulți oameni îmbrăcați la fel, cu tricouri galbene, gălăgioși și cântau la chitară. Mi-a plăcut din prima cât de unit era grupul și mai ales ideea de cântece. Eu învățasem de mic să cânt la chitară, am abandonat o vreme, după care, prin liceu, am reluat treaba asta.

Am început să pun întrebări și am aflat că făceau parte dintr-un club montan. Așa că am început și eu să caut cluburi la care să ader. Am găsit unul în București, am aplicat, dar nu a venit niciun răspuns. Ceva timp mai târziu un fost coleg de liceu m-a chemat în Albatros. Și așa a început.

Eram mic, nu prea știam pe ce lume mă aflu, iar acolo am găsit niște oameni care, efectiv, m-au luat de crescut, m-au ajutat. Așa că am simțit și eu că trebuie să contribui. Cu ce puteam. Așa că, am început să organizez proiecte, iar dacă acum 15 ani când am ajuns eu în Albatros exista un singur proiect, un concurs în Delta Dunării, care acum este la ediția cu numărul 33, am început să rulez vreo 6 proiecte simultan, majoritatea pornite de mine.

Cum te-a convins Viitor Plus să te muți în București și să fii manager la Eco Provocarea? Și ce crezi că poți schimba într-un proiect de educație de mediu?

Tiberiu Andrei: Nu m-am mutat în București, sunt tot în Galați. Nu aș fi intrat în acest proiect sau în altul dacă trebuia să mă mut în București. Bucureștiul este un oraș mult prea aglomerat pemntru felul meu de a fi, deși este mult mai aproape de munte. Și nu am o problemă să călătoresc mult, câtă vreme nu trebuie să mă mut din acest oraș. Iar asta o fac din mai multe motive: familia mea extinsă, dar și iubita mea sunt aici. Prietena mea are un job aici și, chiar dacă ne-am gândit de câteva ori să ne mutăm, singurul abordabil ar fi Brașovul. Sau poate Sibiul.

La începutul acestui proiect încerc să înțeleg mersul lucrurilor și să văd unde este loc de a face lucrurile mai bine, altfel sau cu mai puțin efort.

Am tot timpul tendința să pun întrebarea: cum am putea să facem asta mai bine, mai repede, mai ușor pentru noi sau pentru beneficiar, cu mai puțini bani, cu mai mare impact?

Eco Provocarea este un program național educațional de mediu, care se adresează tinerilor din zona pre-universitară, dar și universitar, care presupune activități practice de plantare, reciclare sau igienizare, cu scopul ca, prin concurs, să stimulăm atitudinea de intervenție și de a face lucruri adresate acestor tineri, pe care noi îi numim Eco Ambasadori și care sunt, în general, coordonați de un profesor.

Tiberiu Andrei, împreună cu elevii câștigători ai concursului Eco Provocarea

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO