Femeia care a învățat că un diagnostic nu îți pune viața pe pauză. Andra Dobocan: „Chimioterapia nu e un paracetamol, dar e un pas important spre vindecare”

Andra Dobocan nu s-a întrebat ce se va întâmpla cu ea. A primit diagnosticul ca un firesc al vieții. Plăcut nu a fost. Mai mult de atât, a purtat durere pe care numai ea știe cum a dus-o. Totuși, era ferm convinsă că este iubită pe acest pământ și că viața ei nu se va opri la un cuvânt format din șase litere.

Nu a vrut ca totul să fie pus pe pauză din cauza unui diagnostic, mai ales că acasă era așteptată de două suflete mici. Crunt pentru unii, dar Andra Dobocan nici nu a avut prea mult răgaz să stea pe gânduri. A dat piept cu cancerul, l-a luat de mână și-l plimbă cu ea până când tratamentul potrivit ucide orice urmă. Timpul i-a devenit prieten, nu inamic. Zilele îi sunt părtașe la o doză mare de optimism. A cerut ajutorul pe o platformă de socializare. Într-o zi de duminică sfântă, în contul său s-au adunat 200.000 lei, bani necesari pentru vindecarea sa. I s-a demonstrat că dacă vorbești, primești. Să îi cunoaștem povestea Andrei!

Andra Dobocan: „Când ai un astfel de diagnostic, înveți să trăiești în incertitudine”

Cum o găsesc pe Andra acum?

Pe Andra acum o găsești nerăbdătoare. Sunt nerăbdătoare, entuziasmată chiar, să-mi continui tratamentul săptămâna ce vine. Chiar dacă chimioterapia nu e paracetamol, pentru mine e un important pas spre vindecare și de multe ori simt chiar bucurie când pot să-mi fac tratamentul fără întreruperi. 

Cum arată prezentul tău? Încă incert în privința bolii? 

Cred că atunci când ai un astfel de diagnostic trebuie să înveți să trăiești în incertitudine. Da, cu credință în Dumnezeu și cu certitudinea că totul este bine și va fi bine, însă mintea umană este mereu încercată de îndoială. În astfel de situații, fiecare zi devine o luptă. Și nu cu boala, ci cu noi înșine în a ne menține pozitivi și încrezători. 

Dacă ar fi să dai o culoare anului 2023, care ar fi?

Galben-portocaliu. 2023 e anul în care am împlinit mai multe vise, fapt pentru care sunt profund recunoscătoare. Am călătorit în destinații la care Andra de acum 10 ani doar ar fi visat. Ne-am mutat în casă nouă. Am petrecut timp de calitate cu familia. Și da, am primit un diagnostic greu de înghițit. Însă odată cu el mi-am revigorat credința și am înțeles că spiritualitatea trebuie să fie parte intrinsecă a vieții noastre. Altfel, nu putem găsi acel scop suprem fără de care viața nu are sens. Da, fiecare dintre noi își dorește tot ce-i mai bun pentru sine și pentru copiii săi: un cămin decent, un trai bun, mâncare sănătoasă, jucării prietenoase cu mediul, haine de calitate, timp și bani pentru vacanțe. Însă e la fel de important să ne scăldăm mintea în lumina divină. Cel puțin asta am învățat eu în 2023. 

Ce ți-ai luat pentru suflet de la anul ce tocmai a trecut sau ai vrea să-l dai uitării?

N-aș da nimic uitării. Cred că fiecare încercare pe care o primim în viață vine cu un set de lecții și eu sunt recunoscătoare că le învăț pe ale mele. Recunoștință. Gratitudine. Răbdare. Entuziasm pentru clipa prezentă. Iubire. Credință. Spiritualitate. Sunt doar câteva din aceste lecții. Și călătoria nu e nici pe departe la sfârșit. 

Andra Dobocan: „Soțul meu e definiția credinței”

Te-ai luat la trântă cu ce ți-a oferit?

Nu. Cred că n-am fost nicio clipă furioasă pe această situație. Frică? Da. Frustrare? Uneori. Însă am reușit, cred, să depășesc cu bine și rapid aceste stări. Furie nu am simțit, deși uneori e frustrant să vezi că timpul îți este răpit.  

Și chiar dacă te-ai luat la trântă sau nu, optimismul ce zace-n tine a învins, așa-i?

Îmi place să cred că da. Și când mai am câte-o zi sau o situație care mă doboară, mă ajută enorm de mult terapia. 

De unde îți iei resursele?

În primul rând, am fost mereu o ființă ambițioasă. Așa că, inclusiv în situația asta, nu am să renunț nicio clipă, îmi doresc să mă vindec și caut neîncetat  toate metodele să ajung unde-mi doresc. Pentru că am toate motivele să fiu sănătoasă. Iar cele mai importante motive sunt copiii și soțul meu. Și apoi, simt că mai am multă treabă aici, pot să fac mult bine în jurul meu și să ajut multe alte femei, mame. Iar asta e un imbold extraordinar. 

Citește și: Cancerul a învățat-o să o ia de la zero. Până la 35 a fost chelneriță, vânzătoare, cameristă, dar nu a știut cum să își gestioneze emoțiile și situațiile limită și s-a îmbolnăvit

Andra Dobocan, ești o tânără mamă care poartă cu ea doi copii de mână și un cancer. Ce vârstă ai tu și câți ani au copiii tăi?

Oliver împlinește 2 ani în mai, iar Zoe are 5. Eu am 35. 

Ce le-ai povestit copiilor tăi despre tine? Sau cum le-ai explicat despre modificările care îi așteptau?

Am fost foarte transparentă vis a vis de realitatea a ceea ce se întâmplă. Cu Oliver e poate mai ușor pentru că el nu înțelege încă mare lucru. Lui îi spun doar că mami merge la tratament și că el rămâne la buni o zi, până termină mami treaba la doctor. Cu Zoe e puțin altfel. Ea pune întrebări, adesea din cele fără răspuns și încercăm să gestionăm cât mai sincer posibil, cu termeni care să fie ușor de înțeles și digerat. 

Ei și soțul sunt motorul tău. Dar e adevărat că pe degeaba ai o armată de oameni care te pot ajuta, dacă nu te ajuți tu?

E adevărat că trebuie să te ajuți tu pe tine însuți. Absolut. Că trebuie să muncești cu tine, cu mintea ta, să te rogi, să fii pozitiv, să ‘te antrenezi’ în ale vindecării. Dar armata de oameni contează. Nu știu ce m-aș face fără sistemul meu de suport; soțul meu care e definiția credinței, a entuziasmului și a curajului neclintit față de acest diagnostic și nu numai. Părinții mei fără de care nu m-aș descurca cu copiii. Familia și prietenii noștri care ajută fiecare oricând e nevoie. 

Andra Dobocan: „Am fost sfătuită în terapie să cer ajutorul”

Armata de oameni a existat în cazul tău? Să fie comunitatea pe care ți-ai format-o pe instagram și cei care te-au ajutat financiar?

Și da, nu în ultimul rând, armata de oameni din online. Dacă ar fi fost după mine, aș fi trăit acest diagnostic în umbră, privat. Supărată, într-un colț, așa cum îmi imaginam că se duc astfel de situații grele. Sunt însă extrem de recunoscătoare că am căutat și găsit suport în social media. Că am fost sfătuită în terapie să fac asta. E un ajutor mental magnific să vezi, să simți atât de multe femei și mame alături. Sutele de mesaje de încurajare, gândurile bune, rugăciunea. Îmi dau toate puterea să merg mai departe. 

De ce sumă ai sau ai avut nevoie și în cât timp s-a soluționat problema?

200.000 de lei. Strânși într-o duminică. Și asta datorită comunității minunate pe de Instagram, a altor mame sau creatori de conținut care au empatizat și care au dat mesajul mai departe. Și a miilor de oameni care au răspuns într-un timp atât de scurt. Încă pare ireal și copleșitor, însă trăiesc cu certitudinea că aș face la fel pentru fiecare dintre ei. 

Te depășea atât pe tine, cât și pe familia ta suma de bani de care aveai nevoie. Ți-ai putut închipui vreodată că vei avea bani de tratament datorită a ceea ce ai creat tu pe Instagram?

Din păcate, 200.000 lei nu e o sumă pe care să o ai pusă deoparte în contul de economii. Cel puțin, noi nu o aveam. Și sunt convinsă că asta ar fi fost situația  majorității oamenilor care au donat pentru cauza mea. Nu locuim intr-o țară unde cei mai mulți dintre noi trăiesc cu confortul câtorva zeci de mii de euro în contul de economii. 

Citește și

▶️ De ce a ales o familie de români care trăia în Anglia să se întoarcă acasă, într-un sat din Mureș. Alexandra Stamate (Ferma emigranți în grădină): „o chemare pentru a lua o gură de aer după ce mi-am ținut mult timp respirația”

▶️ România a crescut-o, Anglia a învățat-o și Cambodgia i-a arătat cât de prețioasă e viața: Ionela Spînu, tânăra pentru care a face ce-ți place e sinonim cu a-i ajuta pe alții

Ai avut vreo frică sau ai purtat în inimă doar speranță?

Mi-a fost frică, da. Știam că nu mai putem împrumuta bani de la bancă. Aveam banii pentru prima doză de tratament de la părinții mei și începusem să dau telefoane pentru a găsi alte surse de împrumut. Când am văzut că nu primesc niciun feedback pozitiv acolo unde eram sigură că voi găsi suport, am intrat în panică. Cei cu care discutam îmi sugerau să fac o strângere de fonduri, deși pentru mine era inimaginabil la momentul respectiv. Am realizat în scurt timp că nu prea aveam alte opțiuni. 

Ce vezi acum în oglindă? Cum te uiți la tine acum?

Un om bun, o femeie puternică, o mamă cu un viitor fain în față. Ani mulți și fericiți alături de familie. 

Ești un om credincios? Este mâna lui Dumnezeu în tot ce ți se întâmplă?

Am fost mereu un om credincios, însă în ultimii ani nu pot spune că am făcut din spiritualitate o prioritate. Uite, când am decis să fac strângerea de fonduri, eram convinsă că voi strânge bani pentru 1-2 doze și că va dura luni de zile să adun toată suma. Asta dacă se va aduna în final, nu eram convinsă. Ei, pentru mine, ce s-a întâmplat în ziua aceea a fost o minune, o mărturie a faptului că Dumnezeu mă vrea bine. 

Andra Dobocan: „Trebuie să fim recunoscători pentru orice”

Dacă ar fi să mă duci la tine, la Andra cea de dinainte de diagnostic, cum era ea?

Mai grăbită. Mai tranșantă. Mai puțin răbdătoare. Mai anxioasă. Mai slabă. Și lista poate continua. Important e să înțelegm că atunci când suntem puși într-o situație grea, putem să răzbim, chiar dacă ne subestimăm și avem impresia că nu vom putea. Mereu găsim resurse. 

Ce ai învățat odată cu cancerul?

Că nimic nu este al nostru. Că trebuie să fim recunoscători pentru orice. Că e musai să ne bucurăm de fiecare minuțel. De fiecare clipă pe care o primim. Fie ea și banală. De fiecare zâmbet. De fiecare chicot. De orișice discuție. De toate momentele cu familia și prietenii. Să iubim și să fim buni în tot acest răstimp. Cam asta e tot ce contează. 

Ce ți-a răpit cancerul, pe lângă păr?

Timp. Timp pe care să-l petrec exact așa cum vreau eu. Însă, paradoxal, cancerul m-a făcut să simt acest timp altfel. Mai valoros. Mai important. Să nu mai prețuiesc așa de mult acest ‘cum’ și să mă bucur de el așa cum există.  

Cât de mult au plâns ochii tăi?

Dacă e să analizez, n-aș spune că mult. Da, am avut câteva momente în care am plâns isteric. Fără aer. Am plâns în genunchi. Cu speranță, cu rugă. Am plâns încet, mocnit, fără să mă audă nimeni. Am plâns de fericire. Nu simt însă că acest moment este despre plâns. Este despre iubire și răbdare. Este despre schimbare, despre speranță. Despre oameni și puterea comunității. Și despre credință.