Cine este Cătălin Drulă: un interviu deschis despre politică și stomac tare, interdicțiile din copilărie de frica gloanțelor și a minerilor și o poveste de iubire „agățată” în Regie

Pe Cătălin Drulă, mulți dintre noi, l-am remarcat în urmă cu aproape 10 ani, când dintr-o convingere civică filma cu drone starea deplorabilă a lucrărilor la autostrăzile fantomă, ce păreau să nu se mai finalizeze vreodată și posta pe social media, alături de o mână de alți activiști. A intrat și mai tare în atenția noastră când a devenit ministrul Transporturilor, apoi a câștigat președinția USR.

Unii i-au spus „câine”, alții au încercat să-i găsească tot felul de invective, unele ziare scriu că e putred de bogat, altele îi atribuie laude. Ne-am propus să-l cunoaștem, cu bune și cu rele, iar discuția promite să fie foarte interesantă.

Cătălin Drulă despre interdicțiile din copilărie de frica gloanțelor și o iubire „agățată” în Regie

În tinerețea mea era o întrebare clișeică adresată politicienilor: „Ce ați făcut în ultimii 5 ani?”. De încălzire, te-aș întreba: tu ce făceai la Revoluție?

La Revoluție ascultam gloanțele care răpăiau în cartier. Am crescut într-un bloc de 10 etaje, în stilul comunist, pe bulevardul Mihalache (1 Mai la vremea respectivă), care e cam la 1 kilometru în linie dreaptă de Televiziune. La Revoluție am stat pe burtă prin casă, cu ochii lipiți de televizor și încercam să înțeleg ce se întâmplă. Aveam – să facem o socoteală – 8 ani și jumătate. Am trăit cumva între frică și entuziasmul ăla că am înțeles ce înseamnă, ce se întâmplă – steagul cu gaură, am rupt toate paginile cu Ceaușescu care erau în toate manualele. 

Dar ce auzeai în casă? Ce spuneau părinții?

Era același entuziasm amestecat cu teamă, mai ales că pe mama a prins-o Revoluția internată la Parhon, un spital care e chiar între unde stăteam noi și Televiziune. Și a putut să vină acasă abia pe 25 decembrie. S-a dus tata să o ia și pe străzi încă se trăgea. Cred că sunt mulți care au avut experiența mea, să auzi răpăiala aia de gloanțe e șocant. Apoi, s-a oprit.

S-a oprit…

S-a oprit și am trăit din momentul acela cu conștientizarea, cu transformarea. Pentru mine a fost o mare schimbare. Ne-am dus la școală și tovarășa a devenit doamna, nu a mai trebuit să purtăm uniforme și nenorocitul număr matricol.

În plus, îmi aduc aminte aminte tot entuziasmul acela și mirosul de ziare. În ianuarie 1990 au explodat tot felul de ziare și toată lumea cumpăra. Se stătea la coadă la ziare. Le deschideam și eu și le citeam.

Fratele meu, care e mai mare cu opt ani, a ajuns la proteste în Piața Universității împotriva lui Iliescu și a FSN-ului, m-a învățat cântecul „golanilor”. În casă erau discuții politice și România trecea printr-o perioadă de schimbări foarte mari. Bulevardul Mihalache e aproape și de piața Victoriei, așa că șase luni mai târziu nu am avut voie la joacă, în parc, că erau minerii în București și știm foarte bine ce au făcut.

Dar erai un copil. Eu la vârsta respectivă eram foarte dezamăgită că am pierdut costumul de pionier și șnurul respectiv….

A, nu! Am fost foarte bucuros. Nu-mi plăceau deloc chestiile alea de pionier; am și pierdut toate alegerile din clasa a II-a. Dacă ții minte, se făceau niște alegeri pentru comandant de grupă, de detașament și de nu mai știu ce, că erau trei șnururi. M-am înscris și eu la toate și le-am pierdut pe toate. 

Trăiam mai degrabă bucuria momentului în care am avut televiziune, urma campionatul din 1990 din Italia…

Și aveam gume Turbo

Aveam gume Turbo, a apărut Notti Magiche, era un moment de speranță, dar și de dezamăgire: că minerii, că Iliescu, că dăm înapoi.

În copilărie toți aveam un vis al devenirii noastre. Al tău care era?

Nici nu știu să zic exact care era visul meu atunci, la zece ani…

Cătălin Drulă: „Eu am ales cam tot ce am făcut”

E clar că nu voiai să te faci programator…

Nu, nu voiam, adică nu știam foarte bine treaba asta cu programatorii, m-am apucat de ea în clasa a IX-a, după ce am intrat la Liceul de informatică. Nu știu dacă aveam un vis despre o carieră, în schimb citeam foarte mult și îmi petreceam timpul cu mingea pe maidan, urcat pe toate punctele termice din spatele blocurilor, pe toate gardurile și prin toți pomii cu fructe de pe la casele care erau prin cartier. 

Am terminat multe cărți care erau cât de cât pentru vârsta mea – toată colecția Jules Verne, de pildă. Aveam niște vecini la etajul de deasupra care aveau cărțile așezate foarte frumos, ca în biblioteca unui nobil și am luat și de la ei tot ce am prins.

Erai tocilarul clasei?

Învățam bine și până într-a cincea am luat premiul I. După aceea nu am mai luat pentru că erau foarte multe materii și nu-mi plăcea tocitul, învățatul pe dinafară doar pentru o notă. 

M-am concentrat pe ce-mi plăcea. Într-a șaptea, am descoperit că-mi place fizica și mi-a plăcut așa tare că m-am dus la olimpiadă fără să mă trimită nimeni. Am trecut de sector, am trecut și de municipiu și am ajuns pe țară, la Timișoara, și am luat premiul II. Bine, premiul II se dădea multora, eu am luat locul 20 și ceva din 130. 

Cum ai ajuns la Vianu? Ai ales tu liceul sau au ales părinții pentru tine?

Eu am ales cam tot ce am făcut. Vianu se numea pe vremea aceea Liceul de informatică și mai devreme se numise Matematică-Fizică II, cred. Și e lângă blocul nostru. Acolo s-a întâmplat să locuim și din balconul nostru se vedea în curtea liceului. Și fratele meu făcuse a XI-a și XII-a acolo și liceul era considerat la vremea respectivă printre cele mai bune. Așa am ajuns: e bun, e lângă noi, e natural să dau aici, că atunci se dădea admitere. De altfel, și grădinița și școala – școala 11, la care eram arondat, au fost alese pe aceleași criterii.

După Vianu, înțeleg că traseul natural era către programare…

Păi nu. La Vianu nu era neapărat să te apuci de programare. Era liceu de informatică și se făceau mai multe ore, dar mie mi-a plăcut foarte mult când am descoperit-o într-a IX-a. Am și avut un manual foarte bun al unui profesor special, Tudor Sorin, și acolo îți explica diferite tehnici de programare, cum să le aplici. Mi-a plăcut și am zis să mă duc și eu la olimpiadă. Tot așa, la sector am trecut, la municipiu am trecut și acolo, și m-am dus către național. Tatăl meu, care făcuse Automatică și Calculatoare și până atunci nu se băgase deloc, a zis „Bravo”. A întrebat în jur și mi-a zis: „Poate vrei o pregătire mai specială”. 

Am găsit un tânăr doctorand la vremea respectivă, Cristian Frâncu care, de atunci și până acum, a trecut pe la Google și acum pregătește generații de copii alături de fratele lui. Sunt cei mai renumiți în pregătire de loturi de olimpiadă. El m-a învățat mai multe lucruri decât găsești într-o carte. Am fost la olimpiadă în clasa a IX-a, la Suceava, am luat premiul III, ceea ce era destul de spectaculos pentru că toți care ajungeau la nivelul ăsta începuseră informatica dintr-a VII-a, dintr-a V-a la Palatul Copiilor. Eu eram ca un intrus într-o lume deja formată. De acolo, într-adevăr, s-a dezvoltat o pasiune. Am luat premiu la Olimpiada naționala de Informatica (ONI) în toate clasele de liceu – premiul I în clasa a X-a și a XI-a, apoi premiul II într-a XII-a – și am ajuns într-un fel de elită. 

Iar cu profesorul de care vorbeam, Tudor Sorin, am și o carte publicată. Nu e din astea ca la politicienii de acum, la care se găsesc doar coperțile. Într-a XI-a mi-a propus mie și unui prieten foarte bun, și el olimpic și foarte priceput, să scriem un manual pentru clasa a X-a pentru partea de laborator. Am scris în vara dintr-a XI-a și a XII-a acest manual: Tehnici de programare – Laborator, care a fost folosit apoi mulți ani. Se mai găsește, pentru cine vrea să-l caute.

Într-a XII-a, (anul școlar 1998-1999, n.a.) toți cei care erau în elita de olimpiade plecaseră la universități de top, în general din America: MIT, Stanford, Harvard și așa mai departe. 

Știam și noi de la ei cum se face: îți dă un pachet în care faci o cerere de admitere. Am trimis la 12 universități, se dădeau și niște teste standardizate – le puteai da în București. Am luat maxim la toate, la engleză, la matematică, SAT-urile alea de le vezi prin filme. După ce am trimis la toți, primeam plicul mic. Știi din filme: primești plicul mic sau plicul mare. 

Încă o dată, eram în 1998, nu era pe email, exista internetul, dar era la început – noi aveam internet la liceul de informatică furnizat de fundația Soroș ☺, ne-a plantat de atunci în cap cip-urile. 

Am primit plic mic, plic mic, 12 plicuri mici. 

Nu știu să spun de ce. Era și o parte în care trebuia să dai un story personal, în care trebuia să publici un eseu despre tine și pentru mine era un lucru pe care nu l-am înțeles atunci. Ok, am rezultate, am toate lucrurile astea obiective care sunt măsurabile, am scris chiar și o carte, ce să spun despre mine? Cumva pe masa aia trebuia să fie o chestie cu care să sari în ochii celui care se uită. Iar eseurile mele au fost foarte plictisitoare: „Sunt un om, îmi place informatica, vreau să învăț…” De fapt, era realitatea, nu aveam un story care să nască ceva emoțional și poate de aia m-au respins… sau, cine știe, poate nu a fost momentul bun.

În primăvară, primisesem toate respingerile astea și eram oarecum necăjit, deși varianta standard era să merg la Automatică și calculatoare, ca olimpic cu premiul I pe țară intram fără admitere. Am scris pe un forum care era dedicat admiterilor la facultățile americane: „uite, eu am rezultatele astea”, ăia când au văzut: „ai la toate maxim și nu te-au primit niciunde?”. Cineva de acolo mi-a dat o idee să încerc la universitățile din Canada. Nu am mai urmat procesul formal de admitere la universitățile din Canada pentru că nu mai era timp, eram în primăvara anului 1999, trebuia făcut din toamnă, cred. Eu am trimis un email: „eu sunt așa și așa și vreau să vin la voi”.

Mi-au scris politicos din Calgary, din Montreal: „E un proces, trebuia să dai mai devreme”. La University of Toronto a fost o conjunctură fericită. Probabil aveau încă niște burse disponibile și au fost interesați. Acolo a fost un om căruia vreau să-i mulțumesc acum, nici nu mai ținem legătura, un tânăr olimpic la matematică – informatică din Iași, care deja făcuse facultatea asta cu o bursă de la statul canadian, tocmai termina și pleca mai departe, cred că la MIT pentru un doctorat. 

L-au întrebat cei de acolo: „Ăsta e din România, tu înțelegi mai bine România”. Gândește-te la contextul de atunci: internetul abia la început, era greu să afli despre o țară de peste ocean, așa că l-au întrebat pe el: El a spus: „Da, tot ce văd aici e ‘legit’, e ok omul, e pe bune”. 

Mi-au cerut să le trimit prin fax dovezile la toate chestiile astea despre care vorbeam. Nu aveam fax, m-am dus la tata la serviciu și am trimis un fax în Canada, ei au zis „da, ne place”, după care eu am spus: „Ok, dar eu nu am niciun ban, locuim în România, suntem săraci”. În 1999, îți aduci aminte cum era: 100 de dolari salariul mediu. „Trebuie să-mi dați voi o susținere financiară că nu am cum altfel”. Erau 6.000 de dolari canadieni studiile, 6.000 cazare, vreo 20 de mii de dolari pe an cu toate adunate. Și mi-au dat o bursă completă. Se pare că doar eu și un coleg pe care l-am cunoscut cu ocazia asta, olimpic din Iași, am primit o bursă atât de, generoasă, din partea statului Canadian. 

Asta e povestea despre cum am ajuns în Canada. Cu un avion în toamna lui 1999, la 18 ani, părea că te duci pe Marte. Acum toți zburăm cu avionul peste tot.

Cătălin Drulă: „Era și un soi de presiune socială: „Nu fi fraier și nu arunca la gunoi asta. Unde să te întorci în sărăcia asta?”

Și de ce te-ai întors? Nu era logic să nu te mai întorci în România anului 2003?

Ba da, logic cumva era, dar exact asta m-a enervat dintotdeauna: faptul că noi, cei din generația respectivă, părea că avem un destin predeterminat și trasat de altcineva. Mi-au și zis câțiva: „Păi gata, acum asta e traiectoria ta: ești nord-american, ești canadian, ești în lumea asta de elită profesională, mai dai un telefon o dată pe săptămână acasă, îți saluți părinții și îi vezi o dată pe an, you’re speaking english from now on”.

Eu sunt român și sunt de aici, îmi iubesc limba și familia, cumva locul meu mi se pare că e aici. Asta e o alegere personală, nu e o lecție pentru nimeni. Pentru mine locul meu e aici. 

Totdeauna am privit-o ca pe presiune enormă: „Băi băiatule, ai avut noroc să pleci de aici, să te realizezi în altă parte”. Era și un soi de presiune socială: „Nu fi fraier și nu arunca la gunoi asta. Unde să te întorci în sărăcia asta?”. Era ușor agresiv la un moment dat. Totuși, am avut în minte asta și m-a frământat că eu vreau să mă întorc. Și am făcut-o în doi pași. 

Facultatea trebuia să dureze patru ani în Canada, dar eu mi-am terminat toate creditele după trei ani. Puteam să mă întorc în al patrulea an și să fac orice nu avea legătură cu informatica, să iau cursuri de spaniolă, literatură comparativă. Puteam să fac orice altceva. Le-am zis să-mi dea diploma. Ei au zis că e cam atipic. Trebuia să-mi mențin și o notă foarte mare pentru bursă – acolo sunt notele de la 0 la 4 și aveam nevoie de peste 3,5. Eu am avut 3,93 pe cei trei ani, am primit diploma cu onoruri – și le-am zis: „Primiți-mă la un master”. Masterul are doi ani. „Bine, te primim la un master”. Mi-au dat diploma după trei ani, m-au primit la master, dar le-am zis: „eu vreau să fac o pauză un an între facultate și master, că vreau să mă întorc în România și vreau să muncesc un pic la o firmă, să văd cum e”. 

Am fost un an acasă, am și învățat niște lucruri, dar au fost și niște dezamăgiri. M-am întors la master și, cel puțin la universitatea din Canada, masterul e ca un semi-doctorat – trebuie să ai o teză de master ca o teză de doctorat pe un subiect  original de cercetare. Nu chiar la fel de amplu ca o teză de doctorat, dar e cam jumătate de doctorat. Primul an am făcut cursurile în Canada și în al doilea an am găsit iarăși o portiță care trăgea tot spre acasă: exista un program de schimburi universitare între Universitatea din Toronto și universități partenere din Europa, la care te puteai duce să faci o parte din studii. 

Nu mai folosise nimeni de vreo zece ani programul ăla, eu m-am dus la departament și am zis: „Am găsit programul ăsta și vreau să mă duc la Grenoble în Franța”. Cu ajutorul unei îndrumătoare de teză de master, am reușit să mă duc să fac cercetarea la Institutul Politehnic din Grenoble. Pentru mine a fost o perioadă fantastică acel an. Aveam și un job de asistent în Canada, de la distanță, pentru că scriam programe care corectează automat lucrările studenților de anul I. Era foarte tare că-mi și plăcea, erau și bănuții bunicei, am stat în Grenoble și am și făcut o teză de cercetare pe tehnologii wireless, pe bluetooth în particular. 

Mi-am terminat teza de master, a fost cu succes, a fost publicată, o puteți căuta Google Scholar, și m-am întors în România în 2005. 

Ca să ce?

M-am întors în România să trăiesc aici. Era ceva mai puțin agresivă întrebarea decât în 2000: „de ce ai venit înapoi?”. În 2005 era mai ok, dar tot era acolo. 

Aveai job?

Nu aveam. Dar m-am gândit eu că „nu vreau să fiu în lumea asta, deși foarte bună, nu vreau să fiu înregimentat undeva, vreau să-mi fac un business singur” și, împreună cu prietenul meu, cu care am scris și manualul de informatică și care terminase și el Automatică și Calculatoare, ne-am gândit… i-am zis eu: „uite am niște idei de la teza mea de master pe Bluetooth să facem un sistem care comunică cu telefoanele – nu prea era internet pe telefoane la vremea respectivă – și care le trimite fie o mică reclamă, fie un ringtone și poate folosit pentru comunicare în mediul publicitar. Era o idee pe care am dezvoltat-o, am început o firmă împreună și am ajuns să lucrăm cu industria publicitară și să instalăm sistemul ăsta timp de 3-4 ani. Unul dintre proiectele cele mai reușite l-am avut în Piața Revoluției, la un concert. Am montat echipamentele noastre și s-au introdus pe telefoane niște background-uri pentru sponsorul de băuturi răcoritoare.

Start-up-urile au o șansă de vreo 10% să reușească, trebuie să fie și ideea bună și piața și o grămadă de lucruri. Noi aveam produsul bun, dar piața nu a mai existat în momentul în care a apărut internetul pe mobil. Internetul era un lux pe mobil la vremea aceea și plăteai o avere. Nu avea nimeni internet, în afară de nu știu ce șmecheri care erau directori pe la companii care aveau abonamentul plătit. După aceea a fost democratizat internetul. E peste tot pe telefon și nu a mers ideea asta, deși o parte din ea este folosită pentru anumite chestiuni sau tehnologii similare, cum sunt air tag-urile Apple de le pui în bagaj.

După ce nu ne-a mai mers start-up-ul, am făcut ceva subcontractare pentru alte firme și așa am ajuns să lucrăm cu proiecte antreprenoriale. La început împreună, după care eu m-am dus într-o direcție, prietenul meu în altă direcție. Eu am ajuns să lucrez cu start-up-uri americane din Silicon Valley. A fost un proiect în care am lucrat, un proiect de teleprezență. Să spunem că noi am fi avut un al treilea interlocutor aici, să-i spunem generic Mihai. Mihai vine pe roți, e un monitor și ne vede pe noi, se poate mișca prin cameră, zice „salut”, noi ne întoarcem către el. E o soluție de folosit mai ales în zona medicală. A fost un produs vândut în mii de exemplare, dar pare că nu a avut succes de piață. Dar, ca la orice start-up, în momentul în care te implici în proiecte antreprenoriale, primești, ca unul dintre primii care contribuie, o parte de acțiuni. Câte un pic în fiecare lună pe care o lucrezi. Am primit acțiuni, valorează 0 și am de la vreo două proiecte de genul acesta.

Ultimul proiect la care am lucrat și care e celebru și îl știe lumea din spațiul public, este un proiect care chiar are succes. Este vorba de un sistem de livrare de produse medicale cu drone care zboară autonom. Sunt avioane mici care au în burta lor un pachet și se duc până la 100 de kilometri distanță față de cuib, cu 100 de kilometri pe oră. Parașutează pachetul care poate să fie sânge pentru transfuzii, sau pot să fie medicamente. Acum încearcă și alte aplicații și îl transformă și într-un avion care se face elicopter la nevoie.

Am lucrat cu ei în 2014, 2015, 2016 – până când am ajuns în guvernul tehnocrat. Eu am lucrat la partea tehnică de sisteme de transmisie radio. Cea mai de succes parte – de care știu eu, bineînțeles. Din 2016 nu mai am legătură cu firma decât ca un mic acționar. Activitatea lor este, în mare parte, în Rwanda și alte țări din Africa, unde, dacă înțeleg eu bine din presă, circa 30% din sângele transfuzat a fost livrat cu aceste drone și a salvat foarte multe vieți. 

Ăsta e un proiect la care am lucrat până în 2016. Între timp, firma respectivă a devenit un unicorn, adică are o valoare de piață de miliarde de dolari. E un proiect antreprenorial de succes și sunt mândru că am făcut parte din el.

Titlurile din presă anunțau că ți-ai luat niște bani frumoși pe proiectul ăsta…

Am undeva sub 1% din companie și în 2021 am vândut o parte din acțiuni…

Aveai nevoie de bani de campanie ☺?

Nu, a fost o decizie de familie. Din nou: acțiunile pot valora 0 sau pot valora mai mult, nu știi niciodată în ce direcție merge un start-up. Am zis „ok, hai să valorificăm o parte”, atunci era un moment în care aveau un vârf și am vândut 20% din ce dețineam. Nu e o valoare gigantică, e cât un apartament din București. 

M-aș întoarce puțin în 2016, la ce ai spus: de ce să lași o carieră care prindea contur într-un proiect frumos și să intri într-un guvern tehnocrat? Care a fost background-ul din spate?

Îți explic. În paralel, mai aveam o activitate după muncă – în caz că citesc și colegii mei din America: era după muncă. Deși, la un moment dat, mi-a consumat mult timp – o activitate civică. Sunt unul dintre fondatorii organizației Pro Infrastructura. Acum e destul de cunoscută. Am început ca un grup de forumiști, așa ni se spunea, pe forumul Peundemerg.ro; sunt mii de oameni activi și îl cunoaște și presa. Am început o mână de oameni dezamăgiți că nu avem infrastructură  modernă de transport, autostrăzi. 

Ne-am apucat să facem lumină în domeniul ăsta din rolul de cetățeni: să solicităm informații, ne-am uitat pe documente de programare: „Băi, dar ăsta de ce nu apare, când o să avem Sibiu – Pitești, când o să avem Sibiu-Orăștie sau Lugoj-Deva? Ăștia zic că se lucrează. Se lucrează în realitate?”. Autostrăzile astea, nefiind aproape de drumurile existente, ci undeva după dealuri, nu prea știai. 

Cătălin Drulă: „Bineînțeles că după patru luni, gândurile erau: „Ce mi-a trebuit?!”. Voiam să arăt că se poate.”

Se duceau politicienii și făceau două poze cu două excavatoare și spuneau „Domne’, îi dăm aici, o să fie gata la anu’”. Sunt alegerile acum, că o să fie gata în patru sau în opt ani, nu mai contează. S-a promis, am văzut că se lucrează… Noi, ca să contracarăm asta, și pentru că la început nu aveam drone, am folosit avioane de agrement cu pilot. Făceam chetă pe forum, câteva mii de lei, și plăteam zborul cu o cameră montată. Arătam, dintr-o dată, că pe cei 30 de kilometri ai proiectului cutare nu se lucrează deloc și că sunt 14 utilaje. 

Încet, încet a devenit interesant și pentru presă pentru că forumul devenise o sursă de informații. Vocea noastră a devenit din ce în ce mai puternică și până la urmă, colegii au zis că trebuie să ne facem o formă de organizare, un ONG. Și m-au împins pe mine să fiu fața: „Du-te tu la televizor că ne cheamă televiziunea X, Y”. Eu aveam trac, nu voiam să-i fac de rușine, să mă fac eu de rușine, dar, de nevoie, dacă tot m-au împins, am început să merg. În plus, mai era o chestie: vedeam cât de prost merg lucrurile și aveam nevoie să ventilez frustrarea asta. Dar mai e ceva: așa am descoperit că e important să ai o voce: una e să spui ce te frustrează la tine în casă și alta e să te audă și vadă 10 mii de oameni, 50 sau 100 de mii de oameni. Și așa, să poți să mai corectezi puțin din nedreptate.

A devenit din ce în ce mai intensă activitatea Pro Infrastructura și, în paralel cu ce făceam, și frustrarea creștea pentru că lucrurile se mișcau extraordinar de prost. 2014-2015 au fost niște ani absolut dezastruoși pentru dezvoltarea infrastructurii.

Apoi s-a întâmplat tragedia din Colectiv. Am participat la proteste, Ponta a demisionat și s-a format guvernul tehnocrat, din care a făcut parte și Cristi Ghinea. Pe el îl cunoscusem la protestele Roșia Montană. Bine, despre el știam de când eram student în Canada. El scria la Dilema Veche și iar, primul articol pe care îl citeam în fiecare ediție era al lui. Acasă era guvernul Năstase și eram supărat că PSD-ul era la putere, iar Ghinea scria în secțiunea de politic.

În 2013, l-am văzut pe stradă, l-am recunoscut, era o persoană publică spre deosebire de mine și m-am dus la el glonț: „Tu ești Cristian Ghinea? Eu sunt Cătălin Drulă. Noi filmăm cu drone, facem nu știu ce…”. „A, ce tare! Vreau să-ți iau un interviu în Dilema”. De acolo ne-am împrietenit și, când a ajuns în guvernul tehnocrat, mi-a zis: „Nu vrei să vii aici să pui biciul pe ăștia de la Compania de Drumuri, de la CNADNR (azi, CNIAR, n.a.), de la Ministerul Transporturilor? Poți să faci o grămadă de schimbări”. La început am zis că intru, dar mai încerc să fac și altceva, pe jumătate. Mi-am dat seama că nu se putea asta și, după vreo două săptămâni, vreo 2-3 nopți în care am stat și m-am frământat și, ca să-ți răspund, am simțit că nu m-aș putea uita în oglindă dacă nu aș face asta, am decis. „Dacă spun nu, e foarte egoist din partea mea.”

Bineînțeles că după patru luni, gândurile erau: „Ce mi-a trebuit?!”. Voiam să arăt că se poate. Eu simt că se poate mai mult în România, asta am simțit întotdeauna. Nu totul se poate, nu putem să devenim Elveția peste noapte, dar simt că se poate cu puțină organizare, cu puțină voință, cu puțin leadership poți să obții niște rezultate fantastice. 

M-am agitat mult în guvernul tehnocrat. Am reușit niște proiecte foarte bune în câteva luni. În același timp însă mi-am dat seama că asta cu tehnocrația sună bine în cărți, dar în realitate e o idioțenie. Fără susținere politică îți râd toți în nas: „Bine, ați venit și voi pe aici, stați câteva luni și apoi tot noi ne întoarcem”.

Aici a început povestea cu politica. Am intrat în niște discuții cu Nicușor Dan și cei care erau deja în USR. Ne-au au zis: „nouă ne trebuie o injecție de oameni care știu administrație, cum sunteți voi. Ați fost în ministere, ați fost în cancelaria premierului”. Ei aveau o mișcare care inspira speranță și a fost o întâlnire fericită cu Clotilde Armand, cu Nicușor și alții. Am candidat la Timiș, sunt deputat de Timiș din 2016, acolo e casa mea politică, acolo sunt prietenii mei din filială, acolo a fost proiectul Dominic Fritz și de atunci sunt pe drumul acesta. 

Citește și: Nicușor Dan și iubirile din viața lui: Aheea, Mirabela și Bucureștiul. Pentru prima oară în casa matematicianului care a lăsat numerele pentru a schimba orașul în care trăiește

Guvernul tehnocrat a fost o mare dezamăgire pentru mulți, în sensul implicării. După tot parcursul acesta, ai în continuare același entuziasm, simți că în continuare poți să schimbi lucrurile, să faci să se întâmple?

Politica și serviciul public sunt un maraton, nu sunt sprinturi și ne face foarte mult rău ideea că așteptăm brusc soluții magice. Am fost la vot, am votat ceva și de acum încolo o să fie totul bine. Transformarea unei țări, modernizarea, este un proces de durată, cu sincope și cu dezamăgiri. E foarte important să ai rezistență și tenacitate. Entuziasmul e bun, dar entuziasmul duce la fenomene, la mișcări, la chestiuni care au o anumită componentă de efemeritate, de izbucnire, poate chiar de revoluție.

E conflictul dintre bine și rău și în politică, dar nu l-aș pune în termeni mesianici: noi suntem cei fără de pată, cei mai perfecți din lume și toți ceilalți cu care ne luptăm, toți sunt diavoli. 

Când vorbim pe termen lung, unele lucruri pot fi obținute într-un an – eu am fost ministru al Transporturilor 8 luni și, poate dintre cei care citesc,  știu niște lucruri care s-au întâmplat atunci. Se pot face lucruri într-o lună, unele în opt luni. Dar dacă îmi spui acum: vreau și eu niște trenuri și un sistem feroviar mișto în România. În cât timp mi-l poți livra? O să-ți răspund onest, nu cum auzim pe alții la televizor: Dacă ai un ministru al transporturilor cu o echipă care știe ce vrea să facă și care are spate pentru reforme, da, o să vezi niște rezultate în doi ani sau în trei ani, dar transformarea „wow” e o chestie de la cinci ani în sus, mai degrabă opt. 

Cătălin Drulă: „Iliescu nu ne-a păcălit atât de rău ca Iohannis, pentru că el ne-a zis: „eu nu vreau să mergem spre Occident, spre o societate mai așezată, vreau ca elitele post-comuniste, care sunt tot alea comuniste, să controleze jocul”

Atunci când spunem că lucrurile sunt pe termen lung, sunt pe termen lung. Dar asta nu înseamnă că sunt niște fenomene naturale, că se întâmplă indiferent dacă noi ne retragem. Dacă eu și cu tine ne retragem în zona noastră de confort și nu contribuim în niciun fel la transformarea socială, ele nu se întâmplă. Cărămizile trebuie puse acolo. 

E dezamăgire în societate acum, e un lucru real. E și din cauză că trăim niște vremuri foarte tulburi: pandemie nu am mai avut de la gripa spaniolă, din 1918, și nu o mai ținea minte nimeni. Nu ne-au povestit-o nici bunicii noștri că erau copii atunci sau nu se născuseră; inflație atât de mare nu am mai avut în România din anii ‘90 – să vezi că te duceai o dată pe săptămână la supermarket și coșul ăla care era 200 de lei, acum e 400; război adevărat cu bombe care explodează, cu schije, cu copii mutilați, cu amenințare – toate lucrurile astea duc oamenii într-o zonă de anxietate…

Dar și la nivel politic… Politica din România a fost o dezamăgire constantă în ultimii 35 de ani și, dacă în urmă cu 4 ani era un vibe de schimbare și tinerii păreau că se îndeamnă unii pe alții să iasă la vot, ultimul mandat ne-a zăpăcit puțin…

Președintele pe care îl avem acum – președintele e liderul unei națiuni – ne-a spus cu două zile înainte de ultimele alegeri, că am memorat cuvintele lui: „Mergeți la vot și faceți orice să nu mai ajungă PSD la putere, că atâta timp cât PSD va fi la putere, România nu se va moderniza”. Apoi, după 10 luni, el a adus PSD-ul la putere și e foarte confortabil cu ei. 

Iliescu nu ne-a păcălit atât de rău ca Iohannis, pentru că el ne-a zis: „eu nu vreau să mergem spre Occident, spre o societate mai așezată, vreau ca elitele post-comuniste, care sunt tot alea comuniste, să controleze jocul, nu vreau deranj, nu vreau prea multă democrație…

Ce ne-a făcut Iohannis la ultimele alegeri e năucitor. Pentru că a și avut foarte multă învestire de speranțe și nu numai că nu ne-a explicat niciodată, ba mai mult a și plecat. A făcut-o și a plecat. Virtual vorbind, că el e ba la golf, ba nu știu unde. Și atunci oamenii zic: „Băi, dar orice votezi, pare că tot aia se întâmplă”.

Eu cred că nu e așa. Cred că 2024 e un an decisiv și e important să facem schimbarea asta. Simt că în societate există energiile pentru asta și oamenii își doresc. Dar cumva au obosit să spere. Există o dezamăgire și o apăsare, pe care le înțeleg, dar poate că e momentul să ne ridicăm și să fim parte din proiectul de modernizare. 

La 34 de ani de la Revoluție cred că trebuie să ne redobândim încrederea în proiectul nostru comun, în proiectul România. Când ai încredere, ești mult mai dispus să donezi pentru un bine general. Și încrederea asta a fost zdruncinată de foarte multe dezamăgiri ale politicienilor, așa cum spuneai. Iar eu cred că trebuie reconstruită cumva. Dacă fiecare dintre noi spunem: „bă, eu nu mai pot cu ăștia, eu plec din țară, eu mă retrag, o să-mi fac niște ziduri de 5 m în jurul casei”… nu are cum să funcționeze.

O să mă leg de ceva ce ai spus: ai spus că trebuie să fim atenți cum ne alegem președintele. Tu vrei, poți să fii președinte?

Liderul unui partid, dacă nu simte că poate fi liderul națiunii, înseamnă că e într-o poziție greșită acolo. Eu nu mi-am făcut un plan de carieră din asta. Nu m-am trezit noaptea că eu vreau să ajung președintele României. Dar am fost ministru al acestei țări, știu cum e să fii și premier, am avut dialoguri și cu președintele actual și cred că pot să-mi asum acest rol. Adică simt că am forța, cunoașterea să-mi asum această misiune, care nu e una ușoară, dar e o datorie.

Adică ne așteptăm că o să-ți anunți candidatura….

Va trebui ca Alianța Dreapta Unită să aibă o discuție internă întâi și să avem un candidat comun. Eu aș fi candidatul natural, în calitate de lider al celui mai mare partid din această alianță. Nu avem încă această decizie formală, dar da, sunt un potențial candidat.

Ai mai spus că, pentru a face ca lucrurile să se întâmple e nevoie de timp. Nu se întâmplă minuni transformatoare de pe o zi pe alta în politică. Un mandat e de cinci ani la președinte, patru ani la parlament. Cum promiți tu România modernă în patru sau cinci ani?

România modernă e un proiect permanent, eu cred în continuitatea asta care a început la 1848. Fiecare a pus cărămizi acolo, am dat și înainte, am dat și înapoi și e foarte important să mergem către România modernă într-un mandat de președinte de cinci ani. În două mandate cred că poți să lași o amprentă și mai importantă… fără a pune aceste cărămizi și a merge în direcția corectă nu ajungem nicăieri. 

Și câte cărămizi ai putea să pui într-un mandat?

Asta depinde de multe lucruri, dar eu cred că poți să pui. Am modelul a ceea ce am reușit să fac în opt luni la Ministerul Transporturilor și ne-ar lua câteva ore să vorbesc despre asta… și nu e vorba despre o persoană, despre mine, ci despre echipa mea. Un om singur poate face cât poate face. Important e să ai o echipă de oameni care să creadă într-un proiect, în care fiecare să tragă.

Evident că e o luptă permanentă pentru că această modernizare are niște pierzători: cei care extrag imoral și ilegal resurse de la noi toți. Ei pierd dacă România se modernizează – mai puține contracte cu dedicație, mai puține sinecuri etc. E unul pe la nu știu ce institut de cercetare obscur care are 35 de mii de euro net, nu brut. Altul are pensie specială de 15 mii de euro, altul ia șpagă 20 de milioane, un baron din Prahova; e foarte personal pentru ei dacă ajung să piardă lucrurile astea…

Lupta va fi grea și după acest an, nu vreau să amăgesc pe nimeni, dar alternativa de a lăsa țara pe mâna celor care o sug de resurse este dezastruoasă. E una în care pierdem o generație, dacă nu chiar mai mult. Nu e loc și timp de dezamăgire într-o luptă. 

Ce înseamnă o Românie modernă, o țară modernă?

O țară modernă e o țară care nu-și umilește cetățenii. Umilirea asta apare și de la puternicii zilei care sfidează oamenii, care trag pentru ei, care te fură, și de la niște cozi interminabile pe Valea Oltului, și când miroase groaznic într-un vagon de tren în care transpiri, apare și din relația cu autoritățile, apare și în spital când ți-e teamă pentru cei dragi. Pentru mine modernitatea are o componentă morală de restabilire a demnității.

Ce spune partenera ta, ce spun copiii tăi când văd mesajele, când văd titlurile din presă, când au văzut „Drulă câine”?

Erau prea mici atunci. Matei, cel mare, are 6 ani. Victor are 3 ani. Atunci Matei știa că tata face ceva cu drumuri și cu trenuri. Acum a fost perioada asta în care a fost campanie cu afișaj public și era amuzant să mergi pe stradă și la un moment dat să auzi în mașină: „Tatiiii!”. Matei a început să înțeleagă cumva că sunt în serviciu public. 

La un moment dat eram cu autobuzul și stăteam într-o coadă la Piața Presei Libere și mă întreabă: „Tati, de ce e așa aglomerat, de ce e așa coadă?”. Era evenimentul PNL la Romexpo și îi spun că e un eveniment. „Ce eveniment?”. „E un partid care are aici…”. „Și tu de ce nu ești acolo?”. „E alt partid, de asta nu sunt”. Cumva a mai început să înțeleagă, cred. I-am mai explicat, l-am întrebat cum i se pare povestea, sunt încă mici amândoi.

Iar Raluca îmi e alături, nu aș fi putut să fac nimic din tot ce am făcut dacă nu era ea lângă mine și facem și noi o echipă. Cum am zis că e echipa pentru România, avem și noi echipă în casa noastră. Trăim ca o familie normală din București atunci când se opresc luminile astea. 

Într-o echipă de familie, noi, femeile avem pretenția ca partenerul nostru să ducă și gunoiul, să schimbe becul când se arde… tu nu mai ai timp de lucrurile astea casnice…

Ba da. Am curățat aragazul ieri, să știi. Îmi găsesc timp. Mai nou, de vreo 3 luni sunt pasionat de brutărie și fac tot felul de pâini și de pizze, mai ales împreună cu copiii care sunt foarte bucuroși… am niște pasiuni ale mele și avem momentele noastre în familie. Partidul a învățat că timpul meu pentru familie e unul important. Nu sunt primul sau ultimul om care e într-o poziție de responsabilitate publică sau privată – că bănuiesc că și un șef de companie care are în subordine mulți oameni are o problemă în a gestiona cele două – dar eu am fost norocos.

Dacă vei fi candidatul la președinție din partea alianței, aș vrea să am eu înregistrarea asta în care povestești despre începutul relației de dragoste cu Raluca. Cum începe povestea asta și cum se conturează ea?

Am agățat-o în Regie ☺. Ne-am cunoscut, ea era studentă, eu nu mai eram student de vreo 2 sau 3 ani și ne-am cunoscut la un club în Regie. Am văzut-o, am remarcat-o, mi-a plăcut, am intrat în vorbă și…. așa era atunci, nu știu, nu era așa mult pe internet sau cum o fi acum ☺

Cătălin Drulă: „Sunt obligat să am stomacul tare”

Și au trecut de atunci?

Wow! Bine, mi-ai pus întrebarea asta… au trecut de atunci cred că 16 ani. Pe 11 mai.

Te-am întrebat cum ajung mesajele acestea din presă la copii și la partenera ta. Dar cum ajung la părinți? Ce zice mama ta?

Mama e mai consumatoare de TV-uri de știri, iar TV-urile astea de știri mai fac și foarte multă propagandă și mesajele ajung distorsionate. Ei știu realitatea, dar, evident, nu poate să nu te afecteze când vezi bălării și tot felul de calomnii sau de fake-uri. Nu numai la adresa mea, ci și a unor colegi pe care părinții mei îi cunosc și știu că sunt oameni foarte ok, care sunt porcăiți pe la televiziunile astea. Dar ce să faci? Și ăsta e un lucru care ține oamenii de calitate departe de politică, nivelul de expunere e nebunesc pentru cineva care nu e obișnuit.

Ultimele noastre campanii la președinție s-au lăsat cu niște scormoneli foarte adânci în trecutul de familie al candidaților și au ieșit lucruri la suprafață, despre care nici nu mai conta dacă sunt adevărate sau nu, ci stricau pe loc imaginea în dezbateri televizate. Cum îți asumi lucrurile acestea? Trebuie să te pui cumva în pielea Ralucăi, dar și a părinților tăi… Cum o să gestionezi?

Înțeleg și ei că pot să controlez ce depinde de mine până la un punct. Acum, dacă ai spus ceva neadevărat, cum aș putea eu să controlez că o să apară? Cred că adevărul triumfă în general. Nu am nimic de ascuns, nu e nimic ciudat – vorba băieților ălora din stenograme „nu ai de unde să-l iei”- nu am nu știu ce scheleți, nu am nimic de care să-mi fie teamă.  

Acum vreau să fiu foarte ferm: Noi nu facem niciodată asta la USR, nu am stat niciodată să luăm un adversar politic și să spunem: „Băi, hai să inventăm ceva despre ăsta!”. Să spunem ceva ce știm că nu e adevărat sau să inventăm o porcărie. Eventual am făcut o critică politică legitimă despre un adevăr. Știu că se întâmplă asta în celelalte partide, în campanie, așa aleg ei să facă politică. Trebuie să fii pregătit pentru asta, e o luptă… – mai devreme am fost elegant și am spus că de partea cealaltă extrag resurse, acum o să fiu mai puțin elegant, pentru că m-ai stârnit cu întrebarea, și o să spun că sunt niște borfași. Acum, borfașii nu o să lucreze cu mănuși. Dacă problema ta, atunci când te lupți cu borfașii, e că o să facă mizerii, înseamnă că nu ești în locul potrivit.

Să înțeleg că ai stomacul tare…

Sunt obligat să am stomacul tare. 

Mi-ar plăcea să ne mai întoarcem o dată în copilărie și să-mi povestești amintirea aia care se spune la toate întâlnirile de familie… „Cătălin, când era mic….”

Am fugit de acasă când aveam, cred, 7 ani, cu tramvaiul 41, că mă învățase un vecin, un alt băiat de vârsta mea că dacă iei 41 și mergi până la capăt, ajungi la stadionul unde joacă Steaua, în Ghencea. M-am dus singur pe jos până la Miciurin, la vreun kilometru de Piața 1 Mai. Aflasem din ziar când e meciul, m-am urcat în tramvai și m-am dus pe stadion. Nici nu știam că trebuie să cumperi bilet, dar când am ajuns la poartă, acolo oricum era buluceală de oameni. Mi-au cerut bilet, iar cei din spate au zis ca pe stadion: „Lasă-l, bă, că e copil” și m-au împins în față. Am ajuns pe stadion la meciul Stelei cu Jiul Petroșani, 4-0 pentru Steaua, în repriza a doua a stat Silviu Lung doar la mijlocul terenului. La Steaua jucau Hagi, Lăcătuș, Belodedici. Abia veniseră Dan Petrescu și Ilie Dumitrescu.

Ai tăi au aflat?

Am făcut de două sau de trei ori chestia asta și au aflat. S-au făcut albi la față, tata a zis: „Tată, merg eu cu tine pe stadion dacă vrei. Nu se poate, e periculos… Dar cum ai făcut?”. „Păi m-am dus, am luat tramvaiul, m-am urcat în el”.

Ce părinți moderni! La mine ar fi decurs altfel ☺

A fost ok, dar cred că s-au speriat ☺

Ultima întrebare: convinge-mă să merg la vot!

Nu pot să spun decât că e important, chiar dacă sună clișeic. Dar chiar așa e, e o formă de participare care e esențială pentru democrație. Trebuie să schimbăm niște lucruri după anul 2024 și, dacă tu nu mergi, dacă altul nu merge, se adună. Și în partea cealaltă nu e nimic.

De la 18 ani eu m-am dus la toate voturile, în politică sunt din 2016. Mi se pare foarte important să te gândești că nu am avut dreptul ăsta și au murit mulți oameni pentru el în 1989. 

Dar, uite, un alt motiv foarte bun ca să terminăm într-o notă mai veselă: Oamenii ăștia ne pregătesc o alegere pre-impusă: tot noi o să fim după, ne-am comasat, alegerile sunt un deranj care va trece și veți rămâne tot cu noi. 

Hai să le stricăm planul asta și să schimbăm macazul țării. Eu cred că e un motiv foarte bun să mergi să votezi. 

Cine este Cătălin Drulă: un interviu deschis despre politică și stomac tare, interdicțiile din copilărie de frica gloanțelor și a minerilor și o poveste de iubire „agățată” în Regie