Povestea româncei care i-a învățat suedeză pe nordici și engleză pe britanici și pe spanioli. După decenii în străinătate, Gabi Horincar s-a întors pentru a le preda copiilor dintr-o comunitate defavorizată de pe lângă Sibiu: „În România mi-a fost destul de greu să mă adaptez... e multă birocrație și multă hârțogăraie”
După două decenii petrecute în Suedia, Marea Britanie și Spania, Gabi Horincar s-a întors acasă, aproape de familie și de toți ai săi. S-a înscris în Teach for Romania și a devenit învățătoare întâi în Prisnov și acum în Hosman, ambele cu comunități importante de rromi. Cum se înțelege cu cei mici? Care sunt diferențele dintre cele două sate? Și, mai ales, cum a reușit să se adapteze la viața din România? Aflăm din interviul de mai jos.
Am vorbit cu Gabi Horincar despre experiențele sale în diverse sisteme de învățământ și adaptarea la viața din România. Am aflat cum a ajuns să predea suedeză nordicilor și engleză britanicilor, precum și de ce a renunțat la o oportunitate financiară foarte bună pentru a avea o viață mai relaxată în Spania.
Gabi Horincar ne oferă o perspectivă sinceră și profundă asupra provocărilor și satisfacțiilor întâlnite pe parcursul călătoriei sale educaționale și personale. Dar ne face și o analiză asupra României de astăzi, ce ne diferențiază de lumea din vest și ce ne lipsește pentru a ajunge să trăim ca ei?
Gabi Horincar, povestește-ne puțin despre tine. Unde ești învățătoare acum?
Locuiesc în Sibiu și sunt învățătoare într-un sat de pe lângă Sibiu. Hosman se numește satul care se află în comuna Nocrich. Pe vremuri locuiau mulți sași în această zonă, din câte am înțeles eu. Și e faimoasă, sau era faimoasă pentru ceramica de Nocrich.
Este și zonă turistică, pe Valea Hârtipaciului, e minunată zona. Și o comunitate destul de importantă de rromi. Eu am fost și sunt, în continuare, parte din organizația Teach for Romania și împreună lucrăm în comunități considerate dezavantajate.
Eu am fost plecată din țară 20 de ani și am revenit acum vreo doi ani atunci când m-am înscris în Teach for Romania. Am fost acceptată în programul lor și am început să muncesc ca învățătoare, acesta ar fi al treilea an academic în România.
Gabi Horincar, românca ce i-a învățat suedeză pe nordici și engleză pe britanici
Unde ai fost în cei 20 de ani? Unde ai stat?
Am stat în mai multe locuri. Am stat în Suedia 10 ani, apoi în Anglia 3 ani și ultimii 7 în Spania. Și din Spania am revenit în România.
Și cum ai plecat din România? Prima dată în Suedia și apoi cum ai ajuns în celelalte țări… dar, prima dată, spune-ne cum ai plecat din țară?
Prima dată am plecat, făceam un master la Cluj-Napoca și am primit o bursă de studii. Nu știu cum este acum, dar atunci nu alegeai tu unde să te duci, ci te trimitea Universitatea. Se ținea cont de schimbul între universități – dacă veneau la noi studenți din Suedia, de exemplu, se elibera locul acolo și puteai merge tu în locul lor. Așa era pe atunci.
Așa am primit o bursă de studii la un master în Suedia. Pe șase luni a fost bursa respectivă. Și acolo l-am cunoscut pe un anumit, el. Și am rămas.
Și cele șase luni s-au transformat în zece ani…
Da, da, da (râde)… Când am plecat cu bursa de studii, chiar nu aveam nicio intenție să rămân. Nu m-am gândit niciodată să plec din România. Chiar nu mi-a trecut prin cap. Eram foarte bine la Cluj, cu familia, la Baia Mare, în Maramureș cu familia. Eram chiar foarte bine aici. Dar așa a fost să fie și am rămas în Suedia.
Tipul pe care l-am cunoscut atunci nu voia să vină România. Și așa că ne-a hotărât să rămân eu. Era puțin mai complicat la aceea vreme pentru că România nu era în Uniunea Europeană. Aveam nevoie de tot felul de vize. Eu aveam doar viza de student pentru șase luni, așa că a trebui să revin în țară și să aplic pentru un alt tip de viză, de rezidență.
Ce-ai făcut cei zece ani acolo?
La început, cât încă eram studentă și nu prea aveam voie să muncesc, am făcut cursuri de limbă. Și până am învățat suedeză bine, am lucrat în restaurate, baruri, din astea.
Și odată ce am învățat limba, deci cam după un an, m-am angajat ca pedagog special, nici nu știu dacă există așa ceva în România. Cum să explic… în învățământul special suedez există un pedagog care lucrează cu copii și adulți cu dificultăți de învățare, gen autism, ADHD, Asperger.
Adică, practic, tu te duceai cu ei la ore și îi ajutai?
Și așa, și așa, dar lucram și la un centru de zi. Copiii cu care lucram erau într-un sistem de învățământ special, deci clase doar pentru ei. Așa că mă duceam cu ei la ore, dar stăteam cu ei și la centrul de zi unde locuiau, pentru că unii nu trăiau acasă cu părinții.
Și ce lucrai cu ei, cum îi ajutai?
Atitudini de viață, de socializare, nu matematică și suedeză. Îi învățam cum să ne putem comporta în comunitate, cum să interacționăm, cum să facem mâncare, cum să avem grijă de noi.
Apoi, după ce am învățat limba bine de tot, am fost și profesoară de suedeză și de engleză la o școală generală. Predam la clasele 5-8. Acolo am descoperit că mi-ar plăcea să fiu profesoară de engleză. Și din Suedia am ajuns în Anglia, unde am făcut un curs și m-am calificat ca profesor de engleză.
Acolo ai predat?
În Anglia, da.
Deci în Suedia ai predat suedeză și în Anglia ai predat engleză, nu?
Da, da (râde). În Suedia am predat și engleză, însă, e drept că mai mult suedeză. Au văzut oamenii că mă descurc, că eram o fată serioasă. E drept că încrederea directorului conta atunci foarte mult, nu știu cum mai este acum, dar sistemul de la ei nu este ca în România. Acolo nu aveai nevoie de o anumită calificare sau să dai examene ca să poți preda la ore. Acolo, venea directorul școlii la ore, la clasă, să te observe, să vadă și cum interacționezi cu copiii, dacă ai carismă, dacă te descurci, cum stai cu managementul clasei, tehnici de predare, idei metodice, pedagogie și dacă i se părea că ești ok și că te descurci, atunci te păstrau.
Și în Spania ai predat spaniolă, nu?
Nu, nu (râde). Engleză. Dar vorbesc și spaniola foarte bine. În Spania nu m-am simțit niciodată în stare să predau spaniola.
Dar în Spania cum ai ajuns?
Locuiam deja de câțiva ani în Suedia, dar mă despărțisem de băiatul pe care îl cunoscusem la master. Și după o perioadă, am cunoscut un alt tip, un englez, într-o vacanță undeva prin Asia și s-a mutat la mine în Suedia.
Și după vreo doi-trei ani ne-am hotărât să ne mutăm în Anglia. Unde nu ne-a plăcut nici mie, nici lui. El este englez, dar nu mai locuiește de mult timp în Marea Britanie. Tot pe drumuri era și viața lui. Între timp ne-am și căsătorit. Și am hotărât să ne mutăm către țări mai călduroase. Și întâmplător am ajuns în Spania, amândoi.
De ce întâmplător?
Eu voiam să mergem în Arabia Saudită. Dădusem deja câteva interviuri la o universitate de acolo. Și mi-au oferit un post ca profesor pe engleză. Dar, în perioada în care eu dădeam interviurile, am cunoscut un director de școală din Spania care își căuta un profesor pe engleză și mi-au oferit un post în Granada.
Noi ne căsătoriserăm tocmai ca să putem merge în Arabia Saudită, că nu puteam merge necăsătorită. Și eram aproape pe picior de plecare acolo, atunci când l-am cunoscut pe acel director de școală din Spania și m-a făcut să mă răzgândesc. Am zis că este și mai aproape, cultura este mai asemănătoare. Era pe placul nostru, latin ca mine. Și am ajuns în Spania. Dar dacă nu-l cunoșteam pe directorul acela de școală din Granada, cred că ajungeam în Arabia Saudită.
Și din Spania, cum ai ajuns în România?
Cred că am îmbătrânit (râde). Mi-am dat seama că mi-e dor de ai mei. Între timp eu și fostul soț ne-am despărțit. Și mi-am dat seama că îmi este dor de ai mei. Și nu mă prea mai vedeam prin țări străine fără ai mei, fără familie.
Eu am o soră la Cluj care are o fetiță, acum este deja mare are șase ani. Și țin minte că mă apuca tristețea la fiecare Crăciun sau zi de naștere de-a ei când eu nu puteam să fiu acasă cu ei. Sau când îi auzeam pe prieteni de-ai mei care participau la zilele ei de naștere și eu nu eram. Mă întrista și mă apuca și ciuda. Că eu, singura mătușă, nu sunt alături de ei.
Și cred că și obosisem puțin așa, cu toate că mi-a fost bine, peste tot pe unde am fost. Dar poate și voiam să văd cum este din nou acasă, în România. În plus, auzisem și de Teach for Romania și mă tenta să lucrez pentru că știam că fac lucruri foarte faine pentru copilașii sărmani sau din familii mai puțin avantajate.
Cum ai ajuns la Sibiu… mai ales dacă familia este din Baia Mare?
Am stat puțin în Cluj… eu m-am mutat în țară în luna iulie și, până a început anul școlar în septembrie, am stat la Cluj, la sora mea.
De ce Sibiu? Clujul nu prea-mi place. Orașul Cluj este foarte aglomerat și nu mă mai regăseam acolo. Și voiam totuși să nu fiu foarte departe de familie. Iar Sibiul este relativ aproape de Cluj, mai ales că avem autostradă. Voiam să fiu aproape de ei pentru că, până la urmă, pentru asta m-am întors în țară, să fiu aproape de ei.
Eu nu fusesem niciodată în Sibiu înainte. Și mi-a luat câteva zile înainte să mă întorc în țară să văd zona, să văd dacă-mi place, dacă mă regăsesc aici. Și m-a cucerit județul, munții de aici. Eu sunt cu drumețiile, cu natura, cu munții și mi-a plăcut să mă uit pe geam și să văd Făgărașul.
Și cum ai ajuns la această școală din Sibiu?
În sistemul de învățământ în România trebuie să dai concursuri, examene – unele de titularizare, altele de suplinitor. Eu, nefiind calificată ca învățătoare, a trebuit să dau examen de suplinitoare. Și asta a însemnat că nu aveau nicio garanție că voi prinde post undeva.
Trebuia să dau examenul respectiv și, apoi, în funcție de notă, prindeam sau nu prindeam post. În funcție de câte posturi există în județ, știi?
Așa că, m-am întors în țară în iulie, iar examenul respectiv l-am dat în septembrie. Și, având notă bună, am prins post.
Gabi Horincar: „În România mi-a fost destul de greu să mă adaptez… e multă birocrație și multă hârțogăraie”
Tu locuiești în sat sau stai în Sibiu?
Nu, nu. Fac naveta.
Și cum te înțelegi cu copiii de la clasă?
Minunat, minunat.
În primul meu an aici, în județ, am prins loc la o școală din comuna Rășinari. De unde s-a născut Octavian Goga. Un sat care acum vreo doi ani, a fost votat cel mai frumos din România. Și în sat este o comunitate de rromi extrem de violentă și fizic și verbal. Aveau conflicte cu poliția aproape zilnic.
După un an în școala respectivă, am fost mutată în Hosman, unde sunt și acum. Cu copiii mă înțeleg foarte bine. Este deja al doilea an al meu aici și am ales să continui la această școală pentru că îmi place comunitatea – și părinții, și copiii, și colegii de cancelarie.
Să știi că asta cu colegii este un dar de la Univers. Este foarte important să ai o relație bună cu colegii tăi, să fii pe aceeași lungime de undă și să poți colabora.
Copiii sunt mici. Acum, anul ăsta, am clasa a doua. Ne înțelegem, am ajuns să ne cunoaștem, ne respectăm, comunicăm uneori fără cuvinte, avem regulile noastre, rutinele noastre. Știu că dacă nu respectă o regulă, există consecințe.
Cât de diferite sunt sistemele de învățământ… tu ai predat deja în patru sisteme, aș putea să spun, complet diferite.
Foarte diferite sunt, într-adevăr.
Și cum ți-a fost să te adaptezi la ele?
În România mi-a fost destul de greu să mă adaptez. E multă birocrație și multă hârțogăraie… lucruri pe care eu nu înțeleg de ce trebuie făcute. Mai ales că dacă întrebi de ce trebuie făcut un anumit lucru, nimeni nu știe să-ți răspundă. Mă deranjează mult că nu se respectă anumite legi. Ca să-ți dau un exemplu, în clasele primare, nu știu cum este în generală sau la liceu, dar la noi legea spune că nu trebuie să fie mai mult de 20 de copii în clasă. Sunt clase de 36 de copii. Un exemplu concret este chiar colega mea de școală care are clase simultan, adică și casa pregătitoare și casa întâi, împreună, deodată, 36 de copii. E greu când ai simultan, e greu când ai 36 de copii și împreună este copleșitor.
Citește și: De la corporatist în România, la profesor de teatru în Mumbai. Cum arată viața într-un cartier „de familiști”, preponderent musulman, care are dublul populației Iașiului. Teodora Medeleanu: „India este mult mai departe ca România”
Există diferențe între copii și, mai ales, între părinți între cele patru țări unde ai predat?
Nu știu, n-aș putea să compar, pentru că eu am lucrat în România doar în comunități de rromi și doar în mediul rural. Iar copiii de la sat sunt diferiți de cei de la oraș, mai ales, din cele importante. În plus, eu în străinătate am lucrat doar la oraș.
Uite, de exemplu, eu predau într-o comunitate săracă unde părinții sunt diferiți de cei de la oraș. Au alte probleme, aproape jumătate dintre ei sunt oameni needucați. Și nu pot să-i ajute pe cei mici pentru că nu știu să citească sau să scrie.
Dar măcar îi încurajează să vină la școală, îi susțin?
Da, asta da. Cred că eu am în catalog 17 copii și lipsesc doar 2. Nu vin, adică nu îi susțin aproape deloc. Deci părinții copiilor din clasa mea sunt implicați, îi încurajează pe cei mici, îi țin la școală tocmai ca să nu fie ca ei.
Întreb asta pentru că e o problemă reală în comunitățile vulnerabile. Trebuie să convingi mai întâi părintele să-și lase copilul la școală și apoi să lucrezi la propriu ca să-și lase copilul…
Da, așa este în multe locuri. Atunci când am lucrat în primul meu an în Prisnov era tot o comunitate de rromi și acolo, rata absenteismului era mult mai mare. Absenteism și abandon școlar. Acolo părinții nu își dădeau deloc silința să-i facă pe copii să învețe. Fiecare comunitate este diferită. Unii sunt mai educați, mai muncitori. Unii au serviciu, alți trăiesc doar din șomaj sau burse sociale. Unii își trimit copiii la școală pentru aceste burse. E complicat.
Gabi Horincar: „Îi doresc României să aibă parte de oameni cu empatie!”
Cum te-ai adaptat la România… În afară de muncă, în afară de școală.
Greu. Încă nu m-am adaptat. Încă mă înfurie o grămadă de chestii. Îmi place să aud vorbindu-se română în jurul meu. Îmi place că pot merge la teatru și că simt cu adevărat că văd un spectacol de teatru. Oricât de bine aș vorbi celelalte limbi, este altfel să vezi o piesă în limba ta.
Mai ales la Sibiu…
Exact.
Dar, revenind la întrebarea ta, este destul de greu să mă reobișnuiesc cu viața din România. Aici mi se pare că lumea este foarte individualistă, este fiecare pentru el. Și, la un loc de muncă ar trebui să nu fie deloc așa. Avem același scop și ar trebui să facem în așa fel încât să ne fie bine tuturor. Indiferent ce loc de muncă este – de la școală sau o corporație. Apoi, cred că oamenii sunt mereu într-o competiție – chiar și în trafic.
Și nu văd bucurie în ochii oamenilor pe stradă. Poate și compar cu Spania, ultima țară în care am trăit…
Rămâi în România sau te gândești să te întorci în Spania?
Nu, nu. Acum nu mă gândesc la asta, vedem peste câțiva ani.
Ce te ține cel mai mult în țară… simt cumva că nu este închisă definitiv poarta plecării din România
Nu mai sunt tânără și parcă am nevoie de puțină stabilitate, să simt că prind și eu rădăcini undeva. Și apoi am și alte responsabilități – o relație și un copil. Acum nu mă mai pot gândi doar la mine.
Gabi Horincar, o ultimă întrebare mai am, ce ți-ai dori pentru România? Ce simți că ar trebui să aibă sau să se schimbe în țară ca să-ți fie bine, să-ți fie ție drag să stai aici…
Mai multă atenție și grijă pentru nevoile celorlalți. Și respect. Să încercăm să fim o comunitate.
E un lucru pe care l-ai învățat din Suedia?
Habar nu am. Dar să știi că peste tot pe unde am fost, oamenii erau atenți la nevoile celorlalți. Îți dau un exemplu, eu am făcut școala de șoferi în Suedia și, când am ajuns în Anglia, am făcut o altă școală pentru autobuz. Și, înainte am făcut școala și în România, dar nu am dat și examenul de carnet. Așa că am comparat cele trei stiluri ale instructorilor auto. Cei doi, din Suedia și din Anglia, m-au învățat nu doar să conduc bine, ci să conduc în așa fel încât să le fie bine și celorlalți din trafic. Asta din România nu m-a învățat asta.
Orice am făcut eu în lumea asta, oriunde am fost, se punea foarte mult accent pe relația cu celălalt – să îi fie bine și vecinului, colegului de muncă, omului de la magazin. Să mă comport astfel încât să îi fie bine și lui, nu doar mie. Și această lecție m-a ajutat enorm. A fost cumva și unul dintre motivele pentru care am vrut să intru în Teach for Romania, simțeam că au aceleași valori ca mine, că încearcă să facă ceva pentru a le fi bine și celor care nu au aceleași condiții ca noi. Asta încerc să fac la clasă, dar și acasă cu Alex și cu copilul.
Empatie. Dacă pot să spun un singur cuvânt. Asta îi doresc României să aibă parte de oameni cu empatie!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
