Povestea profesorului român preşedinte al Institutului de Antropologie Socială din Basel. De ce a ales antropologul George Paul Meiu să se întoarcă la origini și să-și cumpere o casă în satul săsesc Criţ
Are numai 39 de ani, dar mai multe experienţe şi cunoştinţe despre viaţă şi lume decât putem aduna cei mai mulţi dintre noi într-o viaţă întreagă. George Paul Meiu este profesor de antropologie şi preşedinte al Institutului de Antropologie Socială din Basel, precum şi profesor asociat la Universitatea Harvard. A plecat din România în urmă cu 20 de ani, însă de curând a revenit pe meleagurile natale unde a început un nou proiect provocator: a cumpărat o casă veche în Criţ, a renovat-o păstrând elementele tradiţionale, iar verile şi le petrece acum aici, lucrând şi pregătind cercetările pe care le face împreună cu echipa din cadrul Institutului pe care îl conduce în Elveţia.
L-am invitat la o discuţie despre pasiunea lui pentru antropologie şi despre experienţele care l-au adus aici, descoperind astfel nu doar un om extrem de pasionat de lume şi de oameni, dar şi extrem de ancorat în realitatea globală, pregătit oricând să vorbească despre istoria omenirii, felul în care ne schimbăm şi motivele pentru care o facem.
George, cum ți-ai descoperit pasiunea pentru antropologie?
A început de când eram copil și cred că are de-a face cu mai multe lucruri. Fiind un copil mai singuratic și mai introvertit mi-am găsit un refugiu la sat, unde puteam scăpa de școală, de viața de oraș. Mai întâi a fost satul tatălui meu – satul Vlădeni, județul Brașov. Acolo, printre oamenii aceia am găsit un univers în care mă simțeam în lumea mea.
Aveam undeva la 11 ani când etnografi din Brașov au început să facă o cercetare în satul nostru și, printre altele, să o intervieveze și pe bunica și prin bunica să ajungă la alți oameni. Eu, copil fiind, stăteam și observam în tăcere și eram fascinat de ce făceau oamenii aceștia. Iar după ce au făcut o expoziție despre satul nostru la Brașov am fost atât de atras de domeniu încât am început și eu, într-o cameră din casa bunicii, un mic muzeu. Realizasem că multe din obiectele acelea erau valoroase, istoric vorbind, și colecționându-le și încercând să le cunosc mi-au dat oportunitatea să-mi petrec mult timp ascultându-i pe oamenii din sat. Mai apoi am început să cutreier și alte sate din județ și din țară.
Ceea ce începuse ca o pasiune naivă a devenit cu timpul un mod de viață, un mod de a fi în lume. Îmi aduc aminte că la un moment dat, cred că aveam 14 ani pe atunci, o cercetătoare de la Bucureşti mi-a spus că dacă mă fac antropolog nu o să mai văd lumea cu aceiași ochi vreodată. Cumva suna și a ameninţare, dar şi a promisiune. Şi într-adevăr, așa a fost. Antropologia îţi dă posibilitatea de a te decentra, de a încerca în permanență să vezi lumea nu doar prin ochii tăi, ci şi prin ochii celuilalt. Și pentru mine asta este pe cât de greu și adesea inconfortabil, pe atât de fascinant și îmbogățitor. De fapt, cred că în momentul de faţă, în lumea în care trăim, avem nevoie foarte mult de capacitatea asta de a ne decentra, de a reflecta asupra poziției și valorilor noastre din perspectiva altora. Şi nu trebuie să fim antropologi pentru asta. Trebuie să învățăm să ne exersăm imaginația. Trăim într-o lume în care și social media și opinia publică ne fac să ne centrăm, să vrem să părem siguri pe noi și să căutăm certitudinea de sine. Ori antropologia te învață opusul: Nu fi atât de sigur pe tine! E bine și necesar uneori să pui în paranteze ceea ce crezi tu și să încerci să-l auzi şi pe oponentul tău, să zicem, să afli de unde vine, de ce simte în felul în care o face. Și altfel conversația poate decurge altfel.
Pentru mine acum perspectiva antropologică este, într-un fel, și o poziție politică. O lume bolnavă are nevoie de ceva ce antropologia poate să ne înveţe pe toți. Nu trebuie să fii antropolog ca să faci exercițiul ăsta. Trebuie să înveți să îți exersezi imaginația într-un mod empatic, răbdător și riguros.
Din satul Vlădeni la catedra Harvard: Povestea fascinantă a profesorului George Paul Meiu
Îți mai aduci aminte ce îți spuneau bătrânii pe vremea aceea de era atât de fascinant pentru tine? E mai puţin obișnuit pentru un copil de 11-12 ani să își petreacă timpul cu persoane vârstnice în detrimentul celor de vârsta lui.
Într-adevăr, nu mă regăseam în generația mea, în interesele și preocupările ei. Mă regăseam foarte mult în poveștile celor în vârstă. Puteam și fără să pun întrebări, numai să stau şi să-i ascult vorbind despre viață, despre trecut, despre ofurile și reușitele lor. Acum, dacă mă gândesc retrospectiv la ce era atât de interesant, nu știu dacă era neapărat conținutul a ceea ce mi se povestea sau maniera în care se vorbea, tempoul povestirii. Ori poate, percepând anii 90 ca dezorientați – cu deschiderea piețelor și tot felul de posibilități noi, mulți tineri nu știam încotro să o luăm – găseam în poveștile celor în vârstă o altă lume, cu ordinea și rânduiala ei. O utopie.
Ei vorbeau foarte mult și despre un trecut pe care eu nu aș fi avut cum să îl cunosc altfel. Mulți dintre ei erau pensionari de la Cooperativă (C.A.P.), prinseseră și perioada de dinainte de colectivizare și povesteau despre bătrânii lor, de când erau ei tineri și îţi dădeau astfel o adâncime istorică, îți ofereau acces la o lume care nu mai exista. Asta mi s-a părut interesant atunci.
Acum nu mai lucrez neapărat axat pe trecut. Mă interesează totodată prezentul și viitorul, ca proiecte sociale, culturale. În ultimii 18 ani am făcut cercetări de teren antropologice în primul rând în Kenya, unde am lucrat cu oameni de toate vârstele. Mă pasionează să încerc să înțeleg lumea din perspectiva lor. Prin vocea interlocutorilor noștri – dacă știm să îi ascultăm – ni se poate înfățișa o lume întreagă de semnificații, de valori, de așteptări, de dorințe.
Dacă tot ai pomenit de Kenya, cum ai ajuns să faci cercetări tocmai acolo?
Am plecat din România pe când aveam 19 ani. Părinții mei au emigrat în Canada. O parte din mine voia să meargă cu ei, o alta era prea atașată de ceea ce făceam atunci aici, în țară. Până la urmă am mers. Mi-a fost foarte greu, în special la început. Experiența asta de imigrare e și ea un act de descentrare că vrei, că nu vrei, dar nu regret. Astfel, am făcut Facultatea de Antropologie într-o universitate nord-americană, cu un program foarte riguros și bogat în perspective și posibilități de cercetare.
După ce am realizat ce posibilități de creștere – pe plan intelectual – îmi oferea facultatea acolo, nu am mai căutat să mă întorc așa repede acasă, să cercetez teme și probleme ce se leagă de România. Voiam să explorez și alte locuri și aveam dorința să văd lumea.
Fac o paranteză acum: când am plecat în Canada, cu părinţii, a fost prima dată în viața mea când m-am suit într-un avion. Am trecut un ocean şi deodată lumea mi se părea mai mare decât fusese până atunci. Lumea mea aici, în România, era în satele din jurul Braşovului, cu câteva călătorii la București și prin țară. Şi deodată, ajungând în Canada, lumea mi se părea atât de mare încât simțeam că mă înec și ca să învăț să înot am spus că trebuie să cunosc aprofundat și altceva decât locul de unde vin.
În general ca antropolog, ca să începi să studiezi un loc, o țară, o cultură trebuie să înveți limbile foarte bine şi trebuie să înveți istoria, situația economică și politică. M-am specializat în studii africane și această experiență mi-a dat o posibilitate de creștere, atât pe plan profesional, cât și personal, pe care nu mi-aș fi putut-o imagina. Experiența de a trăi altundeva, de a încerca să înțelegi, nu să condamni este extrem de importantă. Iar acum, întorcându-mă în România, văd lucrurile altfel tocmai pentru că am petrecut câțiva ani lucrând pe probleme similare în Kenya și văd tot felul de diferențe, similarități și așa mai departe.
Care ar fi similaritățile astea, că diferenţele cred că e mai uşor să le observăm?
Da, şi de obicei preferăm să vedem doar diferențele. Trăim într-o cultură politică și o economie de piață care depind de diferențe – de valorizarea sau demonizarea lor. În ceea ce priveşte similaritățile trebuie să subliniez că la baza unor relații sociale, la baza unor practici rituale, la baza a ceea ce numim noi cultură, adesea sunt dorințe, sentimente, planuri pentru viitor care sunt foarte similare. Nu putem să spunem că o cultură africană și o cultură est-europeană trăiesc în lumi diferite. Suntem în aceeaşi lume mondială care este legată, unde decizii economice luate de Banca Mondială sau de diferite instituții internaționale de dezvoltare ne afectează pe toți într-o oarecare măsură, unde cultura globalizării – Coca Cola și hip hopul – animează și cel mai izolat cătun. Noi toți, în felul nostru, răspundem la aceste schimbări pe plan global.
Pentru prima monografie pe care am scris-o despre Kenya am lucrat cu tineri bărbați care mergeau pe coastă, ca să lucreze în turism şi după aceea se întorceau în satele lor. Ei făceau parte dintr-un grup indigen pastoralist, care pe vremuri n-avea sate permanente Mergeau cu vacile din loc în loc în căutare de pășuni. Și acum se întorceau și își construiau case, niște case mari, impunătoare, din ciment, care generau tot felul de controverse morale printre rudele și consătenii lor.
Același lucru îl fac și tinerii noștri când merg la lucru în Germania, Spania, Italia. Se întorc și își construiesc case. Casa devine ultima dovadă a succesului unei deplasări, a unei traiectorii inițiatice. Doar că, și la noi, acest succes e adesea interpretat și răstălmăcit de gura satului într-un fel pe care tinerii cu greu îl pot prevedea.
Fenomenele acestea legate de migrațiune, de întoarcere, de investire într-un viitor local mi se par foarte similare. Nu ne putem gândi că e o coincidență, că ei fac acolo ce facem și noi aici. Nu, trăim într-o lume globală în care obiectele care se produc prin migrație sunt ele însele similare. Şi, ca o lecție de viață, am învățat de la acei tineri din Kenya, care căutau să producă ceva durabil într-o economie care este foarte fluctuantă, unde astăzi poți să ai și mâine, nu mai ai nimic, cât de importat e să investești în ceva care poate să rămână.
Ei își construiesc case mari și durabile și tu ai căutat să cumperi o casă veche.
Într-adevăr, nu are nimic de-a face cu estetica caselor pe care mulți români plecați în străinătate și le construiesc când se întorc. Dacă vrei să arăți că ai succes îți faci o casă pe măsura succesului tău. Eu am preferat altceva. Îmi aduc aminte că i-am spus bunicii din Vlădeni că mi-am luat și eu o casă în România. M-a întrebat de care şi când i-am povestit că este vorba de o casă veche, cu grinzi de lemn, mi-a spus: „Dar de ce nu ți-ai luat și tu o casă frumoasă?”
Chiar am început acum o lucrare pe probleme de moștenire și ceea ce doresc să numesc „inconștientul moștenirii,” adică tot ceea ce noi nu știm că moștenim de fapt, alături de obiecte și proprietăți: orientări de valoare, secrete, suferințe și altele. O parte din această lucrare se leagă tocmai de moștenirea unor umiliri istorice care ţin foarte mult și de experiența etnică. Şi la românii din Vlădeni, în special, umilirea a fost istoric foarte puternic simțită, ei fiind asupriți de alţi domnitori, fiind iobagi la alte etnii şi aşa mai departe. În Transilvania, spre exemplu, multă vreme românii nu au avut voie să construiască case din piatră. Casele durabile de piatră erau privilegiul sașilor, printre alții. Astfel legătura cu vechiul, cu trecutul e alta decât la sași, să zicem. Iar aici, să ai lucruri vechi devine un lucru care te umilește. Și ca să ai succes, să fii în rând cu lumea renunți la ceea ce e vechi și mergi mai departe îmbrățișând noul, chiar și când acesta se dovedește a fi de mai slabă calitate.
Bunica a crescut într-o casă cu grinzi, dar undeva prin anii `60 și părinții ei și socrii ei – așadar, străbunicii mei – s-au modernizat. Și-au făcut tavane, au schimbat geamuri, au pus geamuri mari. Eu vreau să înțeleg și perspectiva lor. Pentru mulți e ceva ciudat să vrei să ai case bătrânești. E ca și cum ai vrea să te întorci cumva în timp, ca și cum te-ai umili singur.
În România cred că este și o problemă de clasă socială pentru că în multe din satele astea acum se caută foarte mult casele vechi săsești, care să poată fi restaurate. Dar cei care fac asta sunt hipsterii, elite de la oraș, scriitori și artiști. Vorbim de o altă clasă socială decât cea a agricultorilor, a țăranilor. Şi chiar și aici remarc același set de valori cu cel al bunicii: oameni care spun că dacă vii din străinătate, dacă ai făcut studii în străinătate e ciudat să faci o astfel de alegere. Încerc să înţeleg toate lucrurile astea.
Ție ce ți-a adus această achiziție, faptul că ți-ai luat această casă?
Pentru mine a fost un proiect foarte personal. Cred că are de-a face și cu cartea la care lucrez acum și unde mă refer la o istorie de familie, unde a avea o casă a fost un proces foarte problematic, în special pe linia unor strămoși care vin din Grecia și despre care speculăm că la sfârșitul secolului XIX li s-ar fi ars casa și li s-au omorât părinții. Era un stră străbunic de-al meu care, alături de sora și bunicul lui, fiind aromâni, par a fi fost izgoniți din Salonic. După care el a devenit violonist, dirijor și compozitor în Botoșani, a cumpărat o casă, a avut mulți copii, iar în timpul celui de al 2-lea Război Mondial i-a fost bombardată casa.
În psihogenealogie acestea se numesc traume intergeneraţionale, unde durerile pierderilor strămoșilor noștri devin inconștient pierderile noastre, pe care încercăm să le reparăm. Cred, pe de o parte, că alegerea mea are de-a face foarte mult cu treaba asta. Pe de altă parte are foarte mult de-a face cu copilăria mea, cu felul în care am crescut și cu ceea ce mi-am imaginat ca însemnând apartenență: a avea un loc în lume, o rădăcină și asta este casa—în special curtea țărănească sud-transilvană. Casa devine un fond pe care lucrezi la tine însuți în permanență. O casă n-o avem ca s-o avem, o spune orice localnic aici, în sat. O casă trebuie să o îngrijești continuu. E tot timpul de lucru: trebuie să mai schimbi câte o țiglă, să mai dai cu var, să-i refaci soclul. Munca aia de îngrijire o îmbrăţişezi foarte conştient ca o muncă de îngrijire a sinelui, iar asta îţi dă plăcere, linişte, rost.
Citește și:
Ai revenit în România după mulți ani petrecuți în alte lumi, ca să zic așa. Cum ai regăsit-o?
E greu de spus și greu de generalizat. Pe de o parte am impresia că nu pot să fac o excepţie din România. România și românii se zbat să rezolve probleme pe care le-am întâlnit și în Kenya și în Statele Unite, unde am trăit.
Noi avem discursul ăsta cultural: „ca la noi la nimeni”. „Săracii de noi! Uite ce se întâmplă în România!” Nu văd lucrurile astfel deși la tot pasul mă întâlnesc cu genul ăsta de discurs. Ori a spune că anumite probleme sunt generale nu înseamnă a le minimaliza. Înseamnă doar a nu le trata ca excepții catastrofale.
Pe de altă parte am fost atras de noi energii sociale și creative aici. Deși pe plan politic România este divizată în același fel în care sunt acum multe țări în lume, între un conservatorism etno-naționalist creștin plin de ură și un liberalism aspirant care cu greu își găsește locul, toate lucrurile astea nu mi se par excepționale. Dar pe de altă parte sunt oameni – mulți dintre ei tineri – care fac lucruri superbe, care organizează ONG-uri pentru mediul înconjurător, pentru revitalizarea vieții sociale la sate, de la agricultură până la arhitectură, de la arte până la științe şi asta îmi dă foarte multă speranță.
Mă uit la satele astea – Criţ, unde locuiesc acum – prima dată am fost aici acum 24 de ani. Trăiam încă în România, făceam studiile mele de etnografie şi mergeam să vorbesc cu bătrânii satului. Crițul era atunci un sat abandonat. Era sfârșitul anilor 90, când deja majoritatea sașilor plecase, tinerii dispăruseră la oraș. Erau multe case părăsite.
Ei, acum aveți ceva complet diferit aici. Bine, e o excepție, nu e neapărat regula pentru satele românești în general, dar este inedit și asta mă atrage foarte mult.
George Paul Meiu: „Îmi aduc aminte că aveam profesori care ne puneau să facem fișe de lectură. Asta n-am învățat-o în Statele Unite, n-am învățat-o în Canada, am învățat-o la noi de la niște profesori foarte pasionați”
Mi-e clar că iubești să faci cercetări, să descoperi lumea şi istoria ei. Cum e partea de profesorat? Ce îți aduce ție?
Cred că profesoratul, pentru mine, este pe de o parte o artă. Îmi mai iau câteodată un an sabatic, iar după el simt că înnebunesc de dorința de a mă întoarce la catedră și a interacționa cu studenții. Dacă aspiri să fii un profesor generos, nu ești cineva care vine și varsă cunoaștere în fața clasei așteptându-se ca toți să absoarbă cunoașterea ca un burete, e important să încerci să ai abilitatea de a asculta, pentru că și studenții vin dintr-o lume în care se confruntă, ca tineri, cu tot felul de probleme.
În special acum, am văzut asta în ultimii ani de predat în Statele Unite. Chiar dacă predam acolo într-o universitate de vârf și, normal, o diplomă ar trebui să îți deschidă porți, ei se confruntau, ca peste tot, cu incertitudinea că, terminând o facultate, poate nu-și vor găsi servicii în ceea ce vor să facă pentru că acesta este stadiul economiei de piață actuale. Că cel mai probabil vor avea un serviciu pentru câţiva ani şi apoi vor fi din nou pe piaţa muncii. Este ceva foarte diferit de generația părinților sau bunicilor, care se pensionau din același loc de muncă, după o viață întreagă.
Ei aduc aceste anxietăți, aceste angoase în sala de curs și încearcă cu limbajul pe care îl au să înțeleagă lumea în care trăiesc. Tu, ascultându-i, trebuie să încerci să explici mai bine, să fii la curent cu ceea ce se întâmplă, să poți să conceptualizezi ceea ce se întâmplă pentru a le da lor uneltele să-și conceptualizeze prezentul și viața, să-și imagineze viitorul. Pentru mine ăsta este un exercițiu greu. E foarte obositor, obosesc mult predând, dar este şi foarte important.
După aceea aş spune că predatul, catedra este locul unde un cercetător are o responsabilitate etică, politică foarte, foarte mare. Acolo pregătești o generație, oameni de știință, activiști, oameni tineri care vor lucra în dezvoltare, în spațiul politic şi responsabilitatea este să îi înveți să gândească în afara parametrilor dominanți rasiști, xenofobi, pe care îi întâlnim pretutindeni, care sunt foarte ușor de întrebuințat, de preluat și de perpetuat. E mult mai greu să încetinești acest discurs, să gândești în afara unor astfel de stereotipuri.
Tu ai plecat târziu din România, la 19 ani. Cum e învăţământul românesc faţă de cel de peste ocean?
Nu vreau să fac o paralelă prea drastică. Eu am terminat Bacalaureatul cu brio. M-am adaptat. În liceu am iubit foarte mult literatura, istoria, dar nu-ți permiteau să gândești critic. Istoria românilor era ideologie în mare parte propagandistă, naționalistă. Nu îți dă nimeni câmp liber de a gândi deschis, este un narativ pe care tu trebuie să îl repeți cum ți se predă şi dacă nu îl repeți corect pici Bacalaureatul. Asta nu duce la o activare și o exersare a imaginației, ci de mai multe ori la o falimentare a ei.
În State, pe vremea aceea – acum se schimbă lucrurile foarte drastic şi acolo – se promova şi se exersa foarte mult gândirea critică. Critică, nu în sensul că mă leg eu acum de autorul ăsta, să-i găsesc o chichiță, ci critică în sensul de a vedea de pe ce poziție istorică, socială, politică vorbește acest autor, care este contextul care face inteligibil ceea ce spune el, cum dă voce aspirațiilor și ideologiilor prin care operează.
Pe de altă parte, ce am luat bun din învăţământul românesc – ăsta a fost norocul meu, că am avut parte de profesori foarte buni, pasionați şi am putut indirect să prind ceva din pedagogia lor – au fost anumite metode de a citi și a sintetiza. Îmi aduc aminte că aveam profesori care ne puneau să facem fișe de lectură. Eu, cu asta, cu fișa de lectură am rămas toată viața. Asta n-am învățat-o în Statele Unite, n-am învățat-o în Canada, am învățat-o la noi de la niște profesori foarte pasionați.
Tu ţi-ai făcut casă aici, dar profesezi în continuare afară. Unde te vezi în viitorul apropiat?
Din perspectiva cuiva care a stat în State foarte mult, de unde a veni acasă însemna a trece oceanul, acum mă văd mai aproape de casă. Am acceptat acum un an o poziție de profesor la Universitatea din Basel, unde conduc Institutul de Antropologie Socială. Am ales oportunitatea asta, o dată, pentru că profesional era ceva foarte interesant și promițător. Pentru prima dată în cariera mea mi s-a dat posibilitatea să imaginez un institut și să creez o echipă, ceea ce a fost un vis devenit realitate. În Statele Unite se lucra foarte mult individual: tu ai proiectul tău, studenţii tăi au proiectele lor, nu poţi să lucrezi cu ei la același proiect. În științele exacte se făcea treaba asta, dar mai puțin în științele sociale.
Ori eu aveam dorința asta acum, după atâția ani de lucrări făcute singur, pe teren, să lucrez şi cu alţii. Iar acum, într-un an am reușit să angajez o echipă extraordinară care lucrează în Africa și în Europa, dar și în Pacific și America Latină. Acum va urma un seminar de vară la Criţ (din iunie 2024), unul în Kenya, unde ne vom întâlni cu antropologi şi studenţi la antropologie din mai multe universități. Sunt încă în afara țării, e adevărat, dar pentru mine Elveţia este mult mai aproape de casă și îmi dă posibilitatea să fiu acasă mult mai des.
Ca să răspund întrebării tale, pentru moment aici mă simt mai acasă, mă simt mai implicat. Nu mă văd încă mutat complet aici pentru că nu am posibilitățile profesionale pe care le am momentan în Elveția, dar iată, îmi petrec câteva luni pe an în România, făcând cercetări de teren, având studenții în vizită. Deja pentru mine asta este o mare schimbare în bine.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
