Căutare

Share this article

Pe Ada Condeescu o știm din Eu când vreau să fluier, fluier ori din Loverboy. Ea este actrița care s-a format într-o familie de literați (tatăl ei, Alexandru Condeescu, a fost directorul Muzeului Literaturii Române vreme de 17 ani, iar mama ei, Ofelia Creția, a fost muzeograf acolo) și a crescut printre artiști.

Cadourile ei din copilărie erau albumele de artă, iar debutul pe scenă l-a avut în clasa a VI-a, când a și primit primul premiu, la Festivalul de Teatru de la Sfântu Gheorghe.

Într-un moment sensibil pentru ea, când este însărcinată cu al doilea copil și s-a retras lângă București, unde trăiește o frumoasă căsnicie cu regizorul Cătălin Mitulescu, Ada povestește despre lucrurile importante din viața ei: munca de actriță, frumusețea de a crește un copil, despre a învinge timiditatea și de a recupera ce e mai prețios dintr-o copilărie strălucitoare și copleșită de nume celebre.

Ce cauți tu lângă București?

Ada Condeescu: Liniștea, întâi de toate, o găsesc acolo. Apoi am natură în jur și foarte aproape de mine, iar asta mă bucură, iar „departe de București” înseamnă și o distanță de lucrurile inutile.

Zi-mi trei lucruri inutile din viața ta!

Ada Condeescu: Facebook-ul, unele ore petrecute pe device-uri și gândurile negative.

Ada Condeescu

De ce ar căuta un actor liniște?

Ada Condeescu: În primul rând pentru inspirație. E foarte important pentru mine să am liniște pentru a-mi găsi lucruri din care să mă construiesc încet-încet. Inspirație pentru mine poate să însemne un film, o oră de stat și nefăcut nimic, o lectura bună sau o discuție cu cineva.

Apoi, liniștea mă ajută să-mi găsesc un echilibru cu mine. Chiar dacă m-am înconjurat de oameni care mă inspiră și îmi dau un echilibru, tot am nevoie de acest timp al meu.

Înainte mi se părea că trebuie să fiu mereu înconjurată de nebunie, de terase, de oameni mulți. Acum nu mai simt așa. Poate e și firea mea, fiindcă, dincolo de ce spune meseria despre mine, sunt de fapt o fire mai retrasă și prefer să stau cu oamenii pe care îi știu foarte bine.

Mai ales acum, de când am un copil, iar viața mi s-a schimbat radical în ce privește timpul liber, această liniște a devenit ceva extrem de prețios.

Cum te-a schimbat copilul?

Ada Condeescu: Mă schimbă încă. (râde) Cred că îți trebuie un timp să le înțelegi pe toate, iar eu cred că nu am epuizat încă acel timp și încă mai am lucruri de învățat de la copilul meu.

Încă mă chinui să învăț ce înseamnă răbdarea și îmi place acest proces. Am realizat că primim natural tot bagajul ăsta care presupune să stai cu cineva, să îi explici, doar că alte lucruri, cum ar fi meseria combinată cu viața de zi cu zi, ritmul acesta nebun cu totul pe repede înainte nu mă lasă să ajung la esență. Dar grație copilului am fost forțată să ajung la esența lucrurilor pe care le pot face. (râde)

Gheorghe Visu, Cătălin Mitulescu și micuța Ecaterina

Exact, acesta este cuvântul: „forțat”. Nu prea ai încotro altfel.

Ada Condeescu: Dă-mi voie să te contrazic. Cred că ai încotro. Înainte să nasc, cu foarte puțin, am tot primit sfaturi despre ce și cum să fac mai departe. Iar unul dintre ele era să îmi iau o bonă. Mulți o fac. Dar eu am ținut foarte tare să mă lupt cu perioada asta și am ținut ca în primul an copilul să stea doar cu noi.

Dar voi nu descurajați, puteți avea ajutor și pleca în vacanțe și după două luni de la naștere! (râde)

Pe de altă parte, recunosc, asta vine cu niște costuri. Eu nu mai reușesc să mă adun și să fiu la energia interioară și concentrarea de dinainte de a se naște fetița noastră.

Mi-a sugerat cineva să îmi folosesc vocea în această perioadă de izolare și să înregistrez niște povești audio însă mi-am dat seama că aș avea nevoie de un timp îndelungat pentru a alege niște lucruri pe placul meu, să le trec prin filtrul personal, să le pun la punct. Nu aș putea lua telefonul și în câteva minute, într-o după-masă liberă, să recit o poezie din cele 20 care îmi plac mie cel mai mult.

Am nevoie de un timp de procesare pe care acum nu-l mai am grație copilului. Ea nu doarme deloc la prânz, deci sunt pe ture de 12 ore deja. (râde) Iar după o zi în care eventual mai apare și un dinte sau are o indigestie, nu-ți mai vine nici să te mai uiți la un film, nici să mai deschizi o carte. Cumva ai nevoie să-ți limpezești creierii. Dar fac altceva, mă uit la documentare sau la seriale.

Cum i-ați ales numele?

Ada Condeescu: Aveam tot felul de liste cu nume și sugestii. Într-o seară, pur și simplu a apărut numele Ecaterina. Pe urmă am și făcut niște legături, fiindcă și eu aveam în familie pe cineva, și soțul meu avea pe cineva cu acest nume, deci se pare că există niște conexiuni. Dar venirea numelui ei a fost învăluită în mister și îmi place să o las așa.

Aștepți al doilea copil, nu? Cu ce spaime, griji sau bucurii când celălalt este mic?

Ada Condeescu: În vremea asta sunt foarte supărată din cauza a ceea ce se întâmplă în teatru și în cinematografie în această criză sanitară, dar dacă mă întreabă cineva de sarcină și de copii imediat apare zâmbetul.

Toată lumea știe că nu prea dau detalii despre viața privată, dar pot să-ți spun că acest copil a venit ca o bucurie și așteptată și neașteptată în același timp.

Ada Condeescu

Adică vă doreați să mai aveți un copil, dar nu atât de repede!

Ada Condeescu: Sincer, a fost ceva foarte special pentru mine. Teoretic, parcă nu, dar simțirea mea parcă zicea da. (râde) Când aveam zile mai grele nu m-aș fi gândit o clipă la al doilea copil. Pe de altă parte, emoțional parcă cineva din mine zicea: da, da.

A fost o bucurie pentru noi că mai vine un membru în familie și sunt nerăbdătoare să văd cum se va înțelege fetița naostră cu următoarea sau următorul copil.

Nu știi încă ce vei avea?

Ada Condeescu: Nu, nu știm încă. Dar oricum va fi secret.

Cât de mare e?

Ada Condeescu: Sunt deja în luna a V-a.

Unde ești mai mult tu: în grădina ta de lângă București, cu liniște, cântec de greieri și legănat copilul sau pe covorul roșu, în blițurile fotografilor, cu un râvnit premiu de festival internațional în mână?

Ada Condeescu: În amândouă aceste lumi, în care am intrat pe rând, am făcut-o cu niște așteptări și cu un fel de a fi, cu experiența de până atunci.

O dată ajuns în contextul real constați că trebuie să te adaptezi, iar asta presupune să îți impui, să îți faci o viziune, să ai o proiecție a lucrurilor ce vor veni.

Intri în aceste lumi cu felul tău de a fi. Iar eu, cum îți povesteam mai devreme, sunt un om retras, căruia îi place să stea la aceeași masă, la același restaurant, genul introvertit. Dar meseria mea și traseul în carieră mi-au impus să îmi depășesc timiditatea, temerile, așa încât am devenit acea Ada ce apare la recepții și evenimente strălucitoare, socializează cât este nevoie și o face ieșind în permanență asumat din zona ei de confort. Dar nu o fac de parcă mi-aș fi luat o mască, ci pur și simplu din dragul și nevoia de a da meseriei ce este al ei.

Ada Condeescu

Ai zis caracter dar ai mai zis și experiență. Când ajungi într-un festival internațional cum este Festivalul de la Berlin și să primești premiu este foarte ușor să te lași dus de val, iar succesul să-ți ia mințile. Nu crezi? Cum a fost la tine?

Ada Condeescu: Am analizat gîndul ăsta. Cred că trebuie să fii conștient de anumite valori, dar nu acelea generale: nu e bine să furi, să minți, să te lauzi! E bine să realizezi un pic ce e în jurul tău, de unde ai pornit, ce s-a întâmplat până ai ajuns acolo și din nou intervine experiența.

Mi se pare că experiența este esențialmente legată de viitor, adică de cum te vezi tu în viitor, cu ajutorul exprienței tale.

Am trăit lângă niște oameni frumoși care fiecare iubeau ce făceau și mereu au avut niște rezultate și datorită acestui lucru.

Aș zice că mi-am dorit mereu ca o încununare a meseriei mele să am succes de public, nu m-am gândit niciodată la premii.  Când am ajuns noi la Berlin nici nu era atât de în vogă ideea de film românesc premiat în festival internațional. Era important, dar mai mult pentru breaslă.

Atunci când vii de undeva unde oamenii sunt mulțumiți cu ce fac, îți dau niște sfaturi bune iar tu ești atent, asculți totul și ai și tu în plan să reușești, în momentul în care reușita vine nici nu mai ești surprins. E un rezultat natural, echilibrat și nu vine cu vreo rătăcire a minții.

Ada Condeescu pe covorul roșu

Eu văd în împlinirea meseriei cu un echilibru și nu cu o nebunie de moment, chiar dacă ești foarte tânăr când se întâmplă acest lucru.

Pentru mine a fost foarte important momentul acela la Berlin, dar mereu m-am gândit și la viitor. Acum probabil aș specula mult mai mult succesul acela. Dar atunci nu exista nici Instagram, nici ideea foarte populară acum: just do it! Îmi fac un story, mă filmez puțin la Berlin, la machiaj sau la recepția de seara și postez, lucru care acum te împinge foarte mult în față. Cu instrumentele și mintea de acum aș specula mult mai bine acel moment când filmul în care eu am debutat a primit premiul Ursul de Argint.

Ada Condeescu și Gabriel Garcia Bernal

De ce ai vrut să devii actriță?

Ada Condeescu: Nu știu. Răspunsul concret pe care ți l-aș spune ar fi că am avut în jurul meu oameni care m-au fascinat și care m-au provocat să îmi doresc să fiu așa. Ei erau prieteni ai familiei mele, așa că îi vedeam în mai multe contexte, iar ce vedeam, felul lor de a fi mă fascina.

Cine erau acești oameni?

Ada Condeescu: Uite, începând cu Florin Zamfirescu, care a fost împreună cu părinții mei la maternitate când m-am născut. Marius Stănescu, Gheorghe Visu, pe care îl știu de când eram mică și alături de care am jucat, iar asta a fost o bucurie pentru mine.

I-am văzut și la petreceri, și în discuții serioase, dar și transformându-se radical în ochii mei de copil, pe o scenă, într-un spectacol. Nu aș ști să-ți spun exact de unde venea acea fascinație, dar era ca și cum asiști la ceva emoționant și nu știi să descrii ce simți dar ce simți este fenomenal. E greu de explicat, iar eu țin la lucrurile inexplicabile, învăluite în mister.

Ada Condeescu și Ion Besoiu, în filmul Loverboy

Când ai încercat acea senzație prima dată?

Ada Condeescu: Am debutat, ca să zic așa, într-o piesă a Savianei Stănescu, „Povești cu infante”. Era un spectacol al Ancăi Maria Colțeanu, când eu eram în clasa a VI-a, și cu care am și luat un premiu pentru debut la Festivalul de la Sfântu Gheorghe, foarte apreciat, de altfel.

Ce a fost extraordinar?

Ada Condeescu: Au fost niște momente. (râde)

Am avut o reprezentație care s-a ținut la Muzeul Literaturii Române, într-o sală care avea pe jos o marmură superbă și am trăit un moment foarte special atunci. Partenerei mele de scenă, Adelaida Zamfira, i s-a întâmplat ceva ce nu i se mai întâmplase până atunci, a alunecat pe marmură. Nu i s-a întâmplat nimic, însă pentru mine a fost copleșitor pentru că nu știam ce să fac, să improvizez, dar lucrurile, printr-o magie, au mers mai departe.

Iar la Sfântu Gheorghe era prima dată când urcam pe o scenă reală, din scândură, iar asta a fost pentru mine uluitor. Am repetat până foarte târziu în noapte, eram doar noi în teatru, eram clasa a VI-a, fără părinți după noi și stăteam până târziu cu treabă, deci era ceva nemaiîntâlnit că nu mă controla nimeni la ora de culcare.

În plus, luminile și toată energia pe care o emană scena și pentru spectator, dar și pentru cel care se află pe ea au rămas cu mine și le resimt de fiecare dată când urc din nou pe podeaua magică de lemn.

Un an mai târziu am jucat într-un film, o producție franceză, care s-a turnat în România, iar regizor secund era Cătălin Saizescu. Aceea a fost încă una dintre experiențele care mi-au rămas foarte puternic în minte. Eu jucam fiica unui comisar de poliție și am filmat un accident de mașină în care mi s-a pus un machiaj special, cu sânge și răni verosimile. Cum să uiți așa ceva? Când tu ai 13 ani?

Ada Condeescu la 8 ani

Sigur că era mult mai multă aventură decât orice adolescent de vârsta ta, dar dincolo de asta, ce era fascinant la această muncă de actor?

Ada Condeescu: Era fascinantă transpunerea, acele momente în care trăiești alte povești, posibilitatea unică de a fi mai mulți oameni într-unul singur. Apropo de asta, mie mi-a plăcut la nebunie cartea lui Pirandello, Uno, nessuno e centomila, pe care am studiat-o în liceu și care vorbește despre aceste multiple personalități pe care un om le poate avea, iar meseria asta este singurul loc în care le pot descoperi și da viață.

Ce te învață asta despre tine?

Ada Condeescu: Am un scop, iar dacă și când voi ajunge la el rămâne de văzut. Îmi doresc să ajung la ce cred eu că am în mine esențial bun, să ajung la acea maturitate, înțelepciune și detașare de acele lucruri inutile despre care vorbeam la început.

Cu fiecare cercetare, documentare pe care le fac încerc să ajung la acel nucleu esențial și pur și bun din mine, iar scopul final este să încerc de acolo să dau mai departe: copiilor mei, publicului meu.

E un paradox aici, fiindcă pe cât de retrasă sunt, pe atât de mult iubesc oamenii și îmi doresc să fie fericiți și aș vrea să le arăt că lumea asta poate fi frumoasă și bună.

Ada Condeescu

Care sunt personajele care-ți vin mănușă?

Ada Condeescu: Nu știu acum. Poate o să știu peste 20 de ani când voi explora mai mult actoria. Simt că zona cea mai aproapiată de mine, este un soi de luptă, că sunt un fel de Ioana D’Arc, adică idealul meu de a face dreptate, de a lupta și salva lumea.

Sigur, așa mi se pare mie, dar poate nu este așa. (râde)

Lucrurile țin de tine, dar țin și de cum te văd cei din jur, și mă refer la regizor, scenarist, echipa de lucru. Am făcut un personaj foarte special, provocator, Clara, în filmul Lupu, al lui Bogdan Mustață, în care mi-a fost foarte greu, chiar de când am citit scenariul, să mă văd: era o clepsidră de cleștar. Mi se părea că nu voi putea să-l fac, nu mă vedeam în el, fiindcă eu mă credeam, cum ziceam, o luptătoare.

Dar tot muncind la el, am slăbit foarte mult, mi-am tranformat părul, trăsăturile iar toate astea m-au ajutat foarte mult și în construcția interioară.

Deci nu știi niciodată ce vede altcineva în tine, iar asta te duce pe niște tărâmuri foarte frumoase, care pot deveni importante pentru tine dacă știi cum să le fructifici.

Dar spune-mi despre această pregătire despre care vorbeai, să slăbești sau să te îngrași pentru un rol. Este ceva intruziv, de ce ai face-o?

Ada Condeescu: Tu de ce stai o oră jumătate cu mine la telefon? Nu ți-e greu, nu ai face altceva în timpul ăsta?

O faci pentru că îți iubești meseria. Atât de mult.

Pentru mine nici măcar nu intră în discuție ce spui tu acum. Am filmat Love Island, filmul Jasmilei Zbanic, în Croația, iar eu eram unul dintre personajele principale.

Am muncit 12 zile fără pauză, numai filmări de noapte. Legal nu este voie, fizic este sinistru. Ajungi după 7-8 nopți să nu-ți mai iubești foarte mult nici echipa, nici partenerii. În a 9-a noapte mai lași de la tine, iar în a 10-a o iei iarăși pe câmpii.

Dar sunt lucruri pe care trebuie să le faci. Sigur, filmarea asta de noapte, nelegală și inumană intră în altă dicuție, dar detaliile ce țin de pregătirea ta de actor nici nu mă gândesc vreo clipă să le contest.

Deci ție ți se pare complet deplasată întrebarea mea.

Ada Condeescu: Exact. (râde)

În momentul în care ți se cere ceva din afară și ți se pare nejustificat, ai o problemă, dar dacă tu știi că asta ajută construcției personajului, nici nu te îndoiești. Îți asumi povestea și e ok.

Pentru noi, corpul este un instrument foarte, foarte important, la fel ca fiecare piesă pe care o ai în construcția unui personaj: machiaj, costum. Fiecare își face treaba pentru a construi acest personaj.

Atunci, iată, nu-ți înțeleg întrebarea. (râde)

Ada Condeescu și George Piștereanu, în „Eu când vreau să fluier, fluier” (r. Florin Șerban)

Povestește-mi puțin de părinții tăi și despre cine erau ei!

Ada Condeescu: Mama a fost muzeograf la Muzeul Literaturii Române, acum este la pensie, și era foarte preocupată de expozițiile de la muzeu, de târgurile de carte. Iar tata a fost director acolo, timp de 17 ani.

Ei trăiau în lumea aceea fascinantă, literară, a anilor 1990-2000. Așa se face că și eu am trăit în preajma unor pictori, actori, artiști celebri.

Ada Condeescu, împreună cu tatăl ei, Alexandru Condeescu

Și cum te formează accesul la această lume specială?

Ada Condeescu: Ține foarte mult de natura copilului. Eu, fiind mai retrasă, mă fascinau și mă acaparau personalitățile lor: Ioan Groșan, Ioan Buduca, Ioan Es. Pop sau Petru Creția, care a fost soțul mamei mele, după ce au divorțat părinții mei.

Eu nu voiam deloc să ies în evidență, ba mai mult, dacă mă lăuda cineva sau mama, ca orice părinte, voia să zică ceva din realizările mele, mă supăram și mă ascundeam undeva.

Dar recunosc că aveam și momente când mă simțeam sigură pe mine, la niște petreceri senzaționale, care se făceau la muzeu și unde dansam. Atunci mă simțeam talentată și foarte sigură pe mine și nu mă deranja deloc să ies în evidență.

Care era favoritul tău?

Ada Condeescu: Dar dacă stau să mă gândesc bine era tata, clar. Pe el nu-l bătea nimeni, nici la umor, nici la altceva.

Ofelia Creția, mama Adei Condeescu

De ce nu s-o fi făcut Ada scriitoare sau balerină, mă gândesc acum, ascultându-te?

Ada Condeescu: Nu m-a atras dansul la acest mod, profesionist.

Iar scriitoare mi se părea că nu pot fi. Trăisem în acea lume asta, în care ei făceau deja ce trebuia. Gândește-te că părinții mei erau foarte buni prieteni cu Nichita Stăbescu, Dora Stănescu este pentru mine o persoană foarte specială și tot timpul m-am simțit mai mică decât ei în această zonă artistică. Nu am avut curaj să intru în acest câmp de luptă.

Cine a fost nașul tău? Florin Zamfirescu?

Ada Condeescu: Nu, chiar dacă a fost la maternitate la nașterea mea.

Nașa mea a fost o doamnă de la muzeu, Emanuela, care în fiecare an, de ziua mea, îmi trimitea cărți minunate. În primii ani îmi trimitea Jules Verne, cu care nu am avut cine știe ce legătură, dar pe urmă am mai crescut și lucrurile s-au schimbat.

Ce ți-a rămas de la ai tăi?

Ada Condeescu: Contextul întâi de toate este că ai mei s-au despărțit de când eram foarte mică, nici nu-i țin minte împreună. Am locuit cu mama și la sfârșit de săptămână mergeam la tata.

În școala generală îl vedeam pe tata zilnic, fiindcă Muzeul Literaturii, unde era el director, era în drumul meu spre școală. Acolo era și terasa aceea superbă, de care îmi pare foarte rău că nu mai există.

Ce mi-a rămas foarte pregnant de la ei este acest acord pe care îl simțeam eu venind din partea lor, în sensul că ei, sigur că aveau diferende, însă la mine nu ajungeau.

Totdeauna s-au pus de acord, chiar dacă uneori eram chiar eu mărul discordiei, dar ei reușeau cumva să ajungă la înțelegeri fără să se certe sau să spună lucruri urâte unul despre celălalt. Iar asta a fost foarte important pentru mine, fiindcă simplul fapt că părinții sunt despărțiți te vulnerabilizează cumva, pleci cu un dezechilibru. Or, această atitudine a lor a ajutat foarte mult.

Dincolo de asta, mi-au dat o educație prețioasă pentru mine: au reușit să mă ducă în multe locuri frumoase, în străinătate, de multe ori, mi-au oferit o cultură importantă: cu spectacole, muzee, albume de artă.

Mi-aduc aminte că mama mi-a cumpărat un album când aveam vreo 5 ani și încă știu foarte bine momentul în care l-am primit și primele picturi din el: era un Magrite, iar imaginile de acolo mi-au rămas foarte adânc în suflet. Știi, imaginile din copilărie se așază undeva.

M-am gândit mult la asta înainte de a avea copilul și m-am gândit că vreau să fac și eu același lucru pentru fetița mea.

Picturile lui Magrite m-au ajutat foarte mult când am construit personajul din Loverboy, doar invocând din nou emoția pe care am resimțit-o atunci când am văzut pictura lui cu mâini, Magicianul cred că se cheamă.

Ada Condeescu și Alex Potocean în „Dincolo de calea ferată” (r. Cătălin Mitulescu)

Cum ai exploatat tu asta în personaj?

Ada Condeescu: Atunci când lucrez la un rol am foarte mare nevoie de o bază vizuală, de imagini: filme, tablouri. Și pentru fiecare personaj mi-am creat un mood-board cu imagini esențiale pentru mine de pus în acel personaj.

Sunt niște frânturi de imagini, de sunete, de impresii cu care imprim ADN-ul personajului, după ce citesc scenariul și discut cu regizorul.

În Loverboy a contat foarte mult carnalitatea personajului: era o fată de la țară, arsă de soare, mergea prin praf. Când simți aceste lucruri te duci automat spre niște imagini, niște detalii, îți faci o documentare, etapă care pe mine mă încântă foarte mult.

Aveam sentimentul că asta este mai mult munca regizorului decât a actorului. Nu?

Ada Condeescu: Un lucru pe care l-am învățat în filmele pe care le-am făcut cu Cătălin Mitulescu, alături de care am făcut cele mai multe filme, a fost să îi cer regizorului impresii despre personaj. De multe ori regizorul vine și spune să citești o anumită carte sau mai  multe, să te uiți la un film. Te ajută și el. Dar de acolo, dacă ție ți-e foarte dragă meseria asta, te duci mai departe și cauți mai mult. Apoi te întorci și discuți cu regizorul ce ai găsit, ce vrei să scoți de la acel personaj.

Ada Condeescu și Cătălin Mitulescu

Cum este să fii împreună cu regizorul?

Ada Condeescu: Am fost împreună înainte să lucrăm împreună.

El a fost producător și co-scenarist la „Eu când vreau să fluier, fluier”, dar atunci nu ne cunoașteam, ne văzuserăm ocazional și nu filmasem deloc împreună.

Fusese o primă vedere, foarte plăcută, dar nimic mai mult. (râde)

Cum ți se pare? E genul autoritar?

Ada Condeescu: Aș zice că autoritatea este ceva ce regizorul e nevoit să dovedească, altfel i se urcă toată lumea-n cap.

Cred că cel mai bine am descoperit cum e Cătălin pe platou la Loverboy, fiindcă acolo am început să lucrăm împreună, unde era altă poveste decât la Eu când vreau să fluier, fluier, s-a putut crea o atmosferă mai relaxată, nu mai filmam în penitenciar, nu mai era primul meu film și nu mai eram atât de încordată.

Cătălin, ca regizor și ca producător, era mai relaxat și mai permisiv. Puteai să te și bucuri de experiență, să ieși din personaj și să primești și tu ceva ca om.

Asta pentru că așa este el sau pentru că erați oricum împreună și te iubea, deci era mai relaxat?

Ada Condeescu: Așa lucrează el; am lucrat ulterior și la alte filme și am realizat că e maniera lui de lcuru.

E foarte important ca oamenii să lucreze cu o destindere în acest timp lung de muncă. La Loverboy oamenii din echipă locuiau într-un cămin studențesc, incomod, fără nimic din condițiile de acasă. Deci pentru el era forte important să aibă oamenii împreună, să se simtă și protejați, dar și relaxați.

Pe tine cum te făcea Cătălin să te simți pe platou?

Ada Condeescu: Specială. (râde) Dar e o chestie generală la el. În plus, mă simțeam foarte frumoasă, talentată.

Îmi place foarte mult să învăț de la el. Îmi place foarte mult când nu mă prind eu de toate, fiindcă în general îmi place să fiu în control, să știu tot, dar cu el am văzut că e ok să nu știu tot și el mă poate face să mă prind și de altele. În plus, îmi dă o libertate foarte mare și îmi împinge limitele într-un mod foarte subtil și special. Mă face să descopăr lucruri frumoase.

Cum e să fii căsătorită cu regizorul?

Ada Condeescu: Nu m-am gândit la asta nici când am decis să fim împreună, nici când ne-am căsătorit. Nu ne-am gândit niciunul la asta. Nu există nici presiune, nici vreo diferență.

Se fac deja vreo 10 ani de când suntem împreună, dar nu pare că a trecut tot acest timp; ne simțim ca la început.

Îmi spui cum te-a cerut în căsătorie?

Ada Condeescu: E secret. (râde) Dar foarte frumos. Așa cum nu-mi imaginam, dar îmi doream.

Cum v-a schimbat copilul relația?

Ada Condeescu: Nu ne-a schimbat foarte mult, dar încă mai e mult de lucru. (râde)

Iar cu al doilea sunt foarte curioasă cum se va întâmpla. Va fi greu, frumos și suntem pregătiți pentru asta.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO