Adrian Oianu, designerul care a plecat din România ca să înveţe mai mult şi a descoperit astfel frumuseţea portului şi identităţii naţionale - LIFE.ro
Mergi la conținut
Rubrică susținută de

Adrian Oianu este designerul român care a readus la viaţă frumuseţea portului tradiţional românesc într-o manieră modernă şi atrăgătoare. Este designerul care a cunoscut aprecierea la vârste foarte fragede, dar pentru care laurii nu au fost decât motivaţia ca să înveţe şi să facă mai mult. Este omul care nu se teme să critice cu riscul de a supăra pe cineva dacă simte că acea critică ar putea aduce o schimbare, o îmbunătăţire. Am vorbit cu el despre începuturi, despre curajul de a renunţa la lucruri deja clădite pentru a face mai mult, despre iubirea pentru oameni, ţară şi decizia de a intra în politică.

Adrian, care a fost primul tău contact cu lumea asta a designului?

Cred că aveam vreo 4, 5 ani atunci. Mama făcea din pasiune croitorie, făcea rochii, era modistă în Constanţa. Făcea rochii pentru cele mai frumoase fete din oraş şi mă punea să fac tivul cu creta. Se purtau rochii cloş – o tăietură pe bié a materialului care se lasă pe corp şi arată foarte feminin, dar tivul nu mai poate fi făcut pe masă. Trebuie să îmbraci omul cu rochia şi să iei tivul pe el, să-i dai linia dreaptă. Trebuia să te apleci cu o linie, cu o cretă, să măsori distanţa de la pământ şi mama, ca să nu mai facă ea chestia asta, mă punea pe mine.

Avea încredere în tine.

Avea încredere în mine, dar mă şi folosea. (n.r.: râde) Mă şi ţinea ocupat în felul ăsta. Aşa am luat contact cu mătăsuri colorate, cu imprimeuri superbe, cu picioare de femei frumoase, cu frumuseţi de fete care se uitau la mine şi-mi spuneau ce drăguţ sunt. Cred că asta a avut un impact asupra mea şi a creierului meu pentru că am rămas preocupat şi fermecat de cum să fac să subliniez această frumuseţe feminină cât mai mult.

Cred că copiii până în 7 ani, dacă sunt expuşi, îşi formează facilităţi. Nu sunt cele care crezi tu sau la care te aştepţi ca părinte, dar i se formează anumite facilităţi în creier în funcţie de ce fel de lucruri sunt în el sau de ce îi este mai uşor. E o chestie de adaptabilitate şi mie asta mi-a devenit foarte uşor. Toată copilăria şi adolescenţa am petrecut-o mai mult sau mai puţin cu mama şi atunci eram tot timpul înconjurat de maşina de cusut şi de materiale.

Până să moară tatăl meu, care a murit de foarte tânăr, la 50 de ani, trebuia să dau la informatică. El a observat că ăsta este viitorul – avea dreptate omul – însă pe mine nu mă atrăgea deloc partea asta, eu eram înclinat spre părţile artistice, creative. După ce a murit el m-am dus să dau la Actorie, dar aici aveam o problemă de dicţie şi profesorul mi-a recomandat să mă fac popă sau avocat, că astea sunt talentele mele. Am dat la Drept, am făcut vreo 2-3 ani de Drept, mergea foarte bine şi uşor, dar între timp mi-am dat seama că e altceva ce vreau mai mult să fac şi mi-e şi mai uşor.

Nu ţi-a fost greu să renunţi? pentru că eram într-o perioadă în care ni se spunea că trebuie să ducem la bun sfârşit ceea ce începem?

Aici spun eu că, în mod paradoxal, tatăl meu mi-a făcut un mare bine ieşind din viaţa asta în perioada respectivă. Brusc eu am putut să mă gândesc singur, foarte liber. Mama era foarte emancipată, destupată şi relaxată şi îmi arăta susţinere în ce direcţie voiam eu. Sigur, cârâia tot timpul.

E rolul mamelor.

E normal. Dar în acelaşi timp nu m-a încorsetat, nu s-a încrâncenat pe ceva. Suferea în taină când vedea că nu mă duc în direcţia în care toată lumea credea că era mai bine. Aşa am ajuns în zona asta, printr-o pasiune care în momentul când s-a trezit în mine am zis că dacă nu fac asta, mor.

A fost vreun moment anume care ţi-a arătat drumul?

Aproape un moment, da. A pornit treptat, dar apoi s-a ajuns la acel moment definitiv. Imediat după revoluţie am început să fac comerţ că toată lumea făcea asta şi eu făceam comerţ cu haine. Încă de pe vremea lui Ceauşescu am început, luam cămăşi de la Brăila, cumpăram de la magazinul de la fabrică, de la Brainconf, le transportam cu trenul şi le vindeam la Bucureşti. Făcând comerţ cu haine mi-am dat seama că sunt atâtea probleme cu hainele de la fabrici şi am zis să văd dacă nu pot eu să produc nişte haine. Am găsit nişte ateliere prin Bucureşti prin care am început să produc tot felul de chestii de fete. Apoi mi-am dat seama că nu ştiu să desenez şi aveam o prietenă bună care făcea şcoala de Arte şi mi-a zis că îmi desenează ea. Eu îi spuneam ce voiam şi ea îmi desena. Mi-am dat seama că nu îmi place nici asta.

Adrian Oianu

Tot îţi lipsea ceva.

Exact! Şi am rugat-o să mă înveţe să desenez. Începând să desenez mi-am dat seama că nu îmi plăcea ce-mi realizau ăştia la atelier pentru că mi se părea că nu înţeleg ce le spun eu. Atunci am zis că trebuie să-mi fac eu atelierul meu. Am luat 2 croitorese de acolo, le-am dat salarii mai mari şi am făcut atelierul în apartamentul în care stăteam în chirie cu încă un prieten. În sufragerie veneau doamnele ca să cumpere sau să le iau măsuri, într-o cameră era atelierul cu fete, într-o cameră dormea prietenul meu şi în alta, eu. Ca-n anii `90!

În bucata asta am realizat că trebuie să mă perfecţionez şi am intrat la un curs făcut de o doamnă care era profesoară la Institutul de Arte. Eram mai avansat decât toţi copiii care făceau cursul ăsta, doamna profesoară era foarte impresionată, atât de impresionată încât atunci când eu am început să fac prezentări de modă a început şi ea să facă. Mai mult am influenţat-o eu pe ea decât ea pe mine. Şi în încercarea de a mi se confirma de ce aveam această dorinţă nebună de a face lucrul ăsta, am început să caut oameni care să-mi ateste, să mă facă să înţeleg dacă sunt pe drumul cel bun sau doar bat câmpii. Şi mă bucur că am făcut asta pentru că mi se pare că sunt mulţi oameni care cred că nu greşesc, că nu au nicio problemă. Eu îmi puneam întrebări.

Tu erai totuşi la o vârstă foarte fragedă când ai conştientizat că ai nevoie de mai mult.

Da. Şi atunci m-am uitat prin jur şi am început să citesc din Cotidianul o rubrică de modă a unui individ, Cristi Crisbăşan. În anii `90 era prima rubrică de modă din România – luau poze de pe internet, din prezentări de modă de pe la Paris sau Milano şi făcea el o cronică. Era un jurnalist pasionat de modă şi care mi-a devenit foarte bun prieten mai târziu.

Ajunsesem în situaţia în care trăiam într-un fel de febră, nu mai ieşeam din casă. Desenam, elaboram, nu mai ştiam ce e, zi sau noapte. Mă ardea! Aşa că l-am căutat la redacţie, am sunat, m-am dus la el la redacţie cu un pachet de desene şi l-am rugat să îmi spună dacă e ceva de capul meu. Era foarte entuziast, mi-a spus că sunt foarte mişto, m-a încurajat. Încurajându-mă am prins mai multă speranţă cum că sunt pe drumul cel bun.

Aveai vreun tipar anume atunci?

În România nu exista nimic. Am fost primul designer independent. Botezatu nu avea curaj să-şi spună designer, era director creativ. Era Casa de modă Venus şi doamna nu-şi putea spune designer pentru că nici nu ştia ce înseamnă.

Tot în anul ăla, la un eveniment la care eu eram în juriu, a întrebat un reporter: “Şi domnul cine e?” Şi era o doamnă româncă care trăia în Italia şi ea a spus: “E designer. E primul designer român.” Şi el a continuat: “A, foarte interesant. Şi ce faceţi: croiţi sau tăiaţi?” Nu ştia cu ce se mănâncă.

N-a trecut o lună de zile de la acest moment şi mă sună Cristi Crisbăşan şi-mi spune că i se dă un premiu pentru jurnalismul de modă şi că are dreptul să cheme un designer, să facă o prezentare de modă. Şi m-a întrebat dacă nu vreau eu s-o fac. Mie mi s-a părut ocazia vieţii şi a fost pentru că acest eveniment a fost organizat în `93. Eram la început, toată lumea citea atunci ziarele, iar eu am avut un succes nebun cu prezentarea în seara respectivă, toată lumea a fost extrem de entuziastă, am apărut a doua zi în vreo 5-6 cotidiene pe prima pagină.

Cum te-ai simţit?

Îţi dai seama! Eram un copil, aveam 23 de ani. Mi s-a părut că sunt buricul pământului, evident. Nu ştiam prea bine ce să fac cu chestia asta care s-a întâmplat peste noapte. Mai mult, directorul Institutului Francez mi-a oferit un carte blanche să fac la institutul francez o prezentare. Era aproape ca şi cum făceam în Franţa, în Occident. M-am pregătit pentru a doua prezentare, aici a fost un vacarm şi mai mare. Oamenii stăteau agăţaţi de coloane la sala Elvira Popescu, la uşă aveam un prieten foarte mare care s-a bătut pentru că nu putea nici să închidă uşa, aşa de mare omor a fost. Doina Levintza a stat pe afară vreo 2 ore că era curioasă să vadă cine e ăsta care a produs acest circ. Zina Dumitrescu, la fel. După care am avut un cocktail din partea Ambasadei Franţei şi am ajuns la o celebritate rapidă, peste noapte, toată lumea mă chema pe la televizor, dar ce a fost interesant a fost că mie nu mi s-a urcat la cap.

Aici voiam să ajung, că în anii ăia în care tu erai pe val, ai ales să pleci.

A mai durat un an circul ăsta, timp în care eu am construit o anxietate puternică. Sunt de felul meu anxios că, na, creativii sunt anxioşi, dar la mine s-a accentuat tocmai pentru că eu mă întrebam dacă asta este tot. Mi-am zis că trebuie să mai fac şcoală şi am făcut tot felul de demersuri şi am ajuns la Instituto Europeo di Design din Milano, unde am obţinut un fel de bursă. E un institut foarte comercial şi foarte bazat pe business. Mi-au dat o chestie pentru 3 luni şi apoi s-a ales praful, că s-a oprit şi eu am rămas pe acolo mort de foame. Abia plecasem, viza era greu de luat. Între timp Catinca Roman făcuse o şcoală în Franţa, iar mie asta îmi dădea o senzaţie de vai capul meu. Aşa cum eram eu disperat am încercat să îmi găsesc ceva de lucru acolo, în domeniu şi am găsit o firmă care producea haine de bărbaţi. Nu-i mergea însă fantastic şi după foarte puţin timp a fost cumpărată de o firmă mare din Turcia. Şi m-am mutat la Istanbul.

Şi-aşa ai ajuns tu la Damat.

Da, printr-o poveste încâlcită, cu prieteni care m-au ajutat. La Istanbul a fost minunat. Istanbulul e frumos, oamenii sunt mişto, aveam mulţi prieteni care veneau tot timpul acolo, modele pentru că oraşul avea foarte dezvoltată moda, aveau reviste de modă. Au fost 2 ani fantastici în care am strâns bani gândindu-mă serios cum fac să mă duc la şcoală, pe undeva. Mi-am făcut nişte prieteni americani, i-am ajutat un pic cât au stat prin Istanbul şi i-am întrebat dacă nu mă ajută şi pe mine să merg la o şcoală acolo. Şi mi-au trimis ei o chemare, un prieten foarte bun, tot american, m-a ajutat să-mi iau viza şi a garantat pentru mine şi aşa am ajuns la o şcoală de stat în Los Angeles. Am stat un an la acest institut, apoi m-am mutat cu o bursă la o şcoală mai bună, o şcoală de design specializată. M-au ajutat profesorii de acolo foarte mult. M-au văzut că aveam experienţă, eram mai mare ca vârstă, mai agitat, mă vedeau că sunt motivat şi m-au băgat în diferite internship-uri, am început să lucrez în industrie. Dar în anul 2 a trebuit să muncesc, să găsesc căi să mai fac bani. Tot timpul am găsit job-uri în zona designului, dar erau momente când aveam 2-3 job-uri diferite. M-am luptat să stau în şcoală cât am putut, dar fiind o şcoală foarte scumpă nu am mai reuşit. Oricum, ce fusese de învăţat învăţasem mai mult sau mai puţin. E adevărat că m-ar fi ajutat foarte mult diploma.

Adrian Oianu

Te-ar fi ajutat, dar te-ar mai fi adus aici?

Nu, probabil că nu. Cert e că am început să lucrez pentru diferite corporaţii mai mari sau mai mici, am intrat în lumea asta a modei de acolo. Nu e la fel de bazată pe creativitate cum este cea din Europa, e mai pragmatică, se bazează şi pe un comerţ foarte dur care trebuie să se întâmple și atunci făceam cam 11-12 colecții pe an. A fost o experiență extraordinară din care am învățat din toate direcțiile fără să-mi dau seama și în momentul în care am început să am mai mult succes mi-am făcut brandul meu, am început să vând în toată America și prin toată lumea – aveam 250 de magazine pe lista mea de vânzări. Și la un târg, la New York, unde mergeam mereu pentru contractări, mi-am dat seama că nu sunt deloc fericit și că ceva îmi lipsește.

Dacă mă întreba cineva ce fac nici nu mai spuneam că sunt în design. Era irelevant. Mă întrebau de unde sunt, spuneam că sunt din România, iar ei nu știau nimic de ea. A urmat o perioadă de criză de identitate masivă. Pornise încă din școală, de când vorbeau colegii mei de viața lor și de locurile din care veneau. Doi dintre ei veneau din Panama, Venezuela, dintr-o deltă cu case lacustre, construite pe apă, părinții erau la nivelul arc, iar ei vorbeau cu ochii în lacrimi de copilăria lor și de viața lor frumoasă, iar eu nu aveam nimic de spus. Atunci am avut un șoc, mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu mine. Am avut un moment din ăla de epifanie totală, când mi-au dat lacrimile și am zis că am și eu ceva de spus, că eu vin dintr-o civilizație, dintr-o lume a culturii și civilizației europene. Așa am început să fiu preocupat de problema de identitate și mi-am dat seama că suntem invizibili și eu, în principal. Mi-am dat seama că dacă vreau să găsesc ceva de făcut pe pământ care să mă mulțumească este că asta trebuie să fie în legătură strânsă cu identitatea mea, să-mi găsesc rostul și rostul ăsta nu era acolo. Așa mi-am dat seama și de marea nedreptate a poporului român căruia îi e rușine cu propria identitate.

De unde crezi că vine asta?

Din alint, de la o viață prea ușoară. Mi-a rămas în cap un interviu cu Spike Lee, un regizor american foarte bazat pe militantismul afro-americanilor. Fuseseră niște acte de violență în Harlem și a fost întrebat de ce crede că e atâta violență în cartierele în care sunt afro-americani. El a spus așa: dacă te duci acum în cartier și iei un copil de 12 ani, îi dai un pistol și îi pui în față un alb și un negru și îi spui să împuște unul, el o să îl împuște pe cel negru pentru că viața albului i se pare mult mai valoroasă.

Așa am înțeles și eu acest auto-rasism pe care îl trăiește poporul nostru și îl propagă. Vine dintr-un complex de inferioritate care a fost produs la fel ca și în America, pentru afro-americani, de Europa. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar noi suntem pro-europeni nu pentru că suntem disperați după europeni, ci pentru că suntem speriați de ce rămânem dacă nu suntem cu Europa. Rămânem români și atunci nevoia noastră hipsterească de a fi ca ei e atât de cruntă.

Avem o problemă uriașă de identitate. Culmea e că de criză identitară au suferit în general intelectualii, oamenii cu carte care sunt capabili să înțeleagă dincolo. Rana vine odată cu capacitatea ta de a-ți construi o personalitate și o viață bazată pe demnitate. Când te duceai cu pașaportul la aeroport, vedea vameșul de unde vii și-ți spunea: ”A, ești român. Tu te duci în partea cealaltă” – n-ai cum să nu suferi când vezi așa ceva.

Tu, totuși, nu ai luat decizia să nu mai spui de unde vii sau cine știe ce altceva. Tu ai căutat să găsești lucrul care să te facă să fii mândru.

Și mai mult, să pot să ajut ca generațiile care vin să nu mai treacă prin ce am trecut și ce am trăit eu. Am descoperit că singurul lucru pe care pot să-l fac eu cu meseria mea este să mă axez pe o promovare și pe un concept de dezvoltare al designului identitar românesc în așa fel încât efectul pe care l-am obținut în ultimii 10 ani cu doamnele care purtau haine de noi să ducă la o percepție mai bună identitară. Se duce cineva în vacanță, se oprește la o cafea, îi este admirată rochia și e întrebată de unde e rochia în loc să i se spună că are un accent din Est. Se schimbă paradigma discuției. Ăsta e demersul meu.

Când te-ai întors din America ai venit cu o idee clară despre ce urma să faci?

Da, am venit obsedat. În America erau construite stiluri de design vestimentar bazate pe tradițiile diferitelor popoare care trăiesc acolo. Erau haine latine, western, asiatice, urbane, de toate. Și atunci am descoperit că zona asta tradițională este un izvor de inspirație și că tot ce se întâmplă în designul vestimentar are legătură cu identitatea. Chanel a construit garderoba femeii bazată pe tradițiile vestimentare venite din civilizația Franței, Valentino și Dolce&Gabbana fac același lucru în Italia, în Anglia sunt alții, în America e Ralph Lauren. Am realizat că un lucru stabil, construit pe o bază bună este doar un lucru venit din rădăcinile tale, inspirat din resursele creative ale poporului și civilizației tale și mi-am dat seama că în România nu face nimeni asta. Mai mult, oamenilor le era rușine cu asta.

Era teama de a fi numit țăran?

Exact! În primii ani și chiar și acum, mai ales prin revistele de modă, se spunea despre mine că ”e Oianu cu țărănismele lui”. În primii 5 ani, foarte conștient de repulsia poporului român față de propria identitate, am încercat să camuflez foarte bine totul în designul contemporan. Nu prea te prindeai, dar dacă mă întrebai, îți spuneam.

Adrian Oianu

Ai băgat influențele astea așa, cu țârâita.

Cu țârâita, da. La început a fost foarte minimal totul, subtil, abstract. M-am jucat mult pe textură, pe materiale, am încercat să stau cât mai departe de orice apropiere de croiuri. Puneam mai mult în valoare croiurile din cămășile tradiționale bărbătești, m-am ferit de ie cât mai mult.

Apoi am avut noroc când la Ambasada Franței a venit un ambasador cu consoarta lui, Philippe, care a funcționat ca orice soție de ambasador. Philippe era un francez pasionat de modă care în tinerețe lucrase pentru Jean Paul Gaultier. Cât a stat aici Henri Paul am fost din nou în preajma Ambasadei Franței, ei m-au încurajat foarte mult. Înainte de plecare acest Philippe a făcut și o colecție inspirată tot din tradiția poporului român, lucru pe care eu îl făceam deja de 10 ani. Ideea era de fapt să găsească o cale să mă finanțeze pe mine să fac o astfel de colecție, dar până la urmă a făcut el. Oricum, indirect m-a ajutat. Toată lumea s-a arătat încântată de idee și atunci am zis că acum pot să o fac și eu mai abitir, că dacă le-a plăcut la francez, trebuia să le placă și la român.

După acest moment am prins mai mult curaj și am început să fiu mai vizibil în această zonă. Între timp m-am gândit cum să fac eu să combin toată experiența mea din America cu tradițiile noastre și așa am făcut Romanian T-shirt, am construit aceste rochii de jerse inspirate din portul tradițional, un material nefolosit la noi, care n-avea niciun pic de tradiție. Am făcut niște rochii foarte lejere care aproape că erau unisex, au și fost mulți băieți gay care le-am îmbrăcat. Pe ele am aplicat ceva ce eu adunam deja de o perioadă de timp, bucăți de broderie recondiționată.

Imediat cum m-am întors în România, obsedat de legătura mea identitară, am trăit ba la Muzeul Satului, ba la Muzeul Țăranului. Acolo am descoperit cămășile tradiționale de vânzare, din magazin și la un moment dat am văzut o grămadă mare în spate. Am întrebat ce-i cu ele și mi s-a spus că sunt rupturi, de aruncat. Ei primeau cămășile de la oamenii care le aduceau de prin țară în consignație. Se vindeau, bine. Nu se vindeau, le dădeau înapoi. Ce nu mai era ok ajungeau cârpe de șters praful sau de șters pe jos. Așa am început să le colectez și, ce să vezi, din ele broderia rezista cel mai bine pentru că era bătută, cusută. Cârpa se rupea și am început să le desfac, să salvez broderiile. Până la urmă am salvat și cârpa și acum chiar am un proiect pe cârpe. Ca să vezi că nimic nu se pierde, totul se recuperează. Acum rebrodez bucățile de cârpă oricât ar fi de mici.

Adrian Oianu

Cum așa?

Am păstrat toate bucățile, cârpele rupte le-am păstrat în saci. Am o cameră plină cu saci și anul trecut m-am gândit ce să fac cu ele și mi-am dat seama că astea sunt materiale de brodat, că sunt țesături făcute în casă. Mă bucur că am găsit o cale să recuperez și să reintroduc în circuit și pânza.

În această perioadă mi-am făcut o întreagă rețea de oameni care îmi aduceau cămăși de peste tot. Aveam oameni care îmi aduceau doar poale rupte, alții îmi aduceau doar mâneci, alții, numai bucăți rupte. Era o adunătură de cârpe. Și ani de zile am colectat lucrurile astea, dar bineînțeles că îmi aduceau și cămăși. Îmi spuneau că nu-s pentru mine, că sunt scumpe și le ceream să mi le arate. Așa am început să colectez și cămăși și am ajuns să am o colecție de 1000 de cămăși una și una. Sunt capodopere ale cusutului manual. Astea au fost salvate de munca din resturi și de profitul companiei mele. Planul este să facem un muzeu al cămășii.

Că tot a venit vorba, tu ești adeptul modei sustenabile. Cum ai ajuns aici?

Sunt mai bine de 15 ani de când am văzut poluarea în creștere și cum se manifesta schimbarea climatică și eu am spus că nu vreau să fiu parte din asta, eu cumpăr doar materiale din stoc.

Trebuie să spunem că industria vestimentară este unul dintre cei mai mari poluatori.

Așa e! Și gândește-te că la tăiat se pierde 30% din material. Îți dai seama ce consum e! Așa că am pornit din start cu producție mică, internă. În loc să fac fast fashion fac slow fashion. Nu se produc materiale pentru mine ci cumpăr doar materiale din stoc. Astea toate sunt însă probleme pentru un business, nu sunt lucruri ușor de făcut, le faci și câștigi și bani. Nu. Astea îți afectează foarte mult câștigurile. Și eu am sacrificat partea asta comercială pentru a construi un business cât mai etic și am adăugat partea de recuperare și reciclare. Așa că trăiesc în propria țară cu această imagine a unui ciudat cinic și neînțeles care spune mereu verde în față lucruri și deranjează cu opiniile lui.

Ce-i drept, am observat că nu prea ții cont de regulile clasice de PR. Vorbești pe pagina oficială de tăiatul arborilor din capitală.

Nu mă interesează partea asta cu PR-ul. Am încercat să le arăt oamenilor că se poate și altfel. Tocmai de-aia de 2 ani am intrat într-un fel sau altul în politică. Am zis că am stat 50 de ani și m-am uitat, a fost plăcut să comentez de pe margine, să zic că sunt proști alții. Dar mi-am dat seama că trebuie să trec și de partea cealaltă, să încerc să și fac, nu doar să vorbesc.

Ce-ți dorești să faci în politică?

După cum ai văzut eu nu-mi doresc niciodată chestii mici. Îmi doresc să schimb lumea. Eu aș vrea să ajung să am destulă influență încât toate valorile, adevărurile și principiile pe care le-am descoperit în viață să le implementez în această țară și să reușim să ieșim din perioada tânără a formării statului român și să intrăm în perioada modernă.

Și acum te întreb: după 2 ani de politică mai crezi că poți face asta?

Nu, nu văd nicio șansă. (n.r.: râde). Dar mai stau. E un alt avantaj al celor 50 de ani – răbdarea. E paradoxal cum omul, când e tânăr, se grăbește cu toate că are toată viața înainte și cu cât înaintează în vârstă începe să aibă răbdare.

Ai observat totuși vreo schimbare în timpul ăsta?

Da, sigur că da. Există o tendință către reformă fantastică și nu vine din partid. Vine din societate și partidele trebuie să se adapteze. Dacă acum 2 ani când am vorbit de mediu au râs de mine, acum s-a băgat în campanie această problemă.

Pentru că au văzut că pe unii îi interesează.

Da, oamenilor le pasă. Sunt oameni de bună credință unii dintre ei, sunt și mulți oameni curați, dar sunt copleșitor de puțini comparativ cu ceilalți pentru moment. Și aici vorbesc de toate partidele, tot oameni sunt și acolo și sunt tot români. Schimbarea vine cu oamenii diferiți, cu oamenii potriviți și care nu vor nimic.

Aceștia sunt cei mai incomozi.

Cei mai incomozi și cei mai dubioși. Și d-aia spun mereu:

  • Oameni buni, intrați în politică!

Mai sunt oameni buni?

Mai sunt. Exact ăștia care nu intră. Ca să vezi cât de irațională e toată treaba: oamenii de calitate stau afară și se așteaptă ca oamenii lipsiți de calitate umană să facă politici pentru ei. N-ai cum să crezi asta! Votul nu e de ajuns.

Sunt și oameni buni în politică și ei sunt cei care pot produce schimbarea. Nu sunt mulți încă, dar sunt din ce în ce mai numeroși. Și nu se poate să nu ții cont de ei, însă politica se face cu numere. Noi suntem 50, voi sunteți 50. Al 51-lea face diferența. La sfârșitul zilei calitatea actului politic va fi determinată și de cantitatea oamenilor implicați în actul politic. Dacă stai deoparte n-ai cum să te aștepți ca țara asta să înceapă să miște și să aibă coerență ca stat. Doar dacă tu te oprești și intri și tu în treaba asta și aici este un pic de luptă. Te lupți și cu ăia, și cu ăia.

Pentru că eu nu tac mi se spune des că trebuie să ţin cu partidul. Eu ţin cu partidul, dar ştii cu cine ţin mai mult? Ţin cu poporul meu. Ţin cu ţara mea mai mult decât cu partidul. Mie îmi dau lacrimile când văd cum suntem privaţi de oportunităţi. Hoţia din ultimii 30 de ani nu ne-a adus foamea, nu ne-a înrobit, dar ne-a privat de oportunităţi, iar asta e cumplit.

Adrian Oianu

Să mai avem speranţă?

E, sigur că da. Uită-te la mine! Eu sunt numai speranţă. Ştiu cum merg lucrurile, ştiu cum evoluează sistemul economic şi toate lucrurile, dar cu toate astea am intrat în politică şi lupt împotriva curentului.

Ce-ai vrea să se mai întâmple şi să ţi se mai întâmple în viitor?

Aş vrea să se depolitizeze sistemul administrativ în aşa fel încât să începem să construim sisteme economice viabile şi să lăsăm oamenii să aibă acces la oportunităţi pentru că atunci totul se dezvoltă de la sine, nu ai nevoie să intervii.

Trebuie reactivat patriotismul în noi, că acest cuvânt a fost terfelit în comunism. Nu e nicio ţară care să-şi fi revenit după comunism şi la care să nu observi nota patriotică, nota bazată pe noi, pe solidaritate şi valori comune.

Ţi-e frică de ceva?

Încerc să zic că nu. Am multe frici, dar le domin şi la sfârşitul zilei nu mi-e frică de nimic.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora