Adriana Formenti, italianca ce face brânzeturi artizanale delicioase ca să salveze tinerele abandonate şi crescute în orfelinate - LIFE.ro
Mergi la conținut

Când nimeni nu face, fă tu. Asta pare a fi deviza Adrianei Formenti, o italiancă ajunsă în România în urmă cu 17 ani în cadrul unui proiect social dedicat integrării în societate a tinerelor ieșite din casa de copii. Când acela nu a mai funcționat, și-a pus toți banii în joc şi a pornit ea unul la Sârbova, la 35 de kilometri de Timişoara, în care oferă casă, adăpost şi mai ales o familie pentru fete aflate în situaţii complicate. Ca să susțină asociația pe care a fondat-o, Curtea Culorilor, Adriana Formenti a pus pe picioare o microfermă unde produce legume, fructe şi plante aromatice pe care le conservă după metode tradiționale aduse din peninsulă și o mică fabrică de brânzeturi, unde produce 12 sortimente de specialităţi italiene, dar şi iaurt şi unt.

Spuneţi-mi de ce aţi venit în România în 2003.

Am venit cu Biserica catolică pentru un proiect social, ca voluntar.

Lucraţi demult ca voluntar, la momentul respectiv?

Din 1996.

Câţi ani aveaţi când aţi început să faceţi astfel de activităţi?

Eu am făcut voluntariat de când eram foarte mică. Pentru noi, în Italia, e ceva firesc. Mergeam la biserică şi încă de când aveam 13, 14 ani am început să fac câte ceva în parohia noastră.

Şi de unde dorinţa asta, de a ajuta?

Acum începe să mai încetinească puţin, dar în Italia, de când îmi amintesc eu, e ceva obişnuit să faci asta. La noi, să faci voluntariat, e ceva normal, peste 70% din oameni fac activităţi de voluntariat de-a lungul vieţii.

Şi când aţi venit în România cu ce gând aţi venit?

Să pornim un proiect pentru fete care ies dintr-un orfelinat, chiar cu gândul ăsta am venit.

Adriana Formenti, la plecarea din Italia în România

După ce am lucrat 9 ani în Bucureşti, pentru acest proiect, în 2005 s-au închis adopţiile pentru străinătate şi mi s-a cerut să facem acolo un proiect pentru minori. S-a schimbat practic ideea de la început şi acum trebuia să facem ceva dedicat familiilor, să găsim cupluri care să aibă copii şi să mai primească şi alţii. Eu, fiind singură, acest proiect nu mai era potrivit pentru mine şi am zis că e cazul să o iau de la capăt, să pornesc un proiect nou tot pentru fete ieşite din casele de copii.

Nu v-aţi gândit să vă întoarceţi în Italia?

Nu. Îmi place ce fac şi oriunde ar fi, ar fi la fel pentru mine.

Şi în Timiş cum aţi ajuns până la urmă?

Eu venisem la Bucureşti cu mişcarea de la Biserica catolică, care era cunoscută în mai multe oraşe şi se înfiinţase şi aici o mică comunitate şi aşa m-am gândit să vin în zona asta. Voiam să schimb Bucureştiul care, îţi spun sincer, nu mi-a plăcut niciodată pentru că e prea mare, prea haotic şi n-am suportat nici blocurile. Pentru mine, să stau la bloc era ceva ce nu îmi plăcea. Sigur, acolo a fost casa mea atâţia ani, dar când am putut să schimb am preferat să merg într-un loc în care să pot să am o grădină, un teren, să fie puţin mai aerisit şi lumea, puţin mai liniştită. În 2003 Bucureştiul era un oraş gri. Acum nu ştiu cum mai e, dar atunci îl vedeam gri, neîngrijit, nu mă simţeam bine, dar acolo era proiectul meu aşa că am stat cât a fost nevoie.

Când aţi venit în Timiş ştiaţi deja ce vreţi să faceţi, cum vreţi să continuaţi?

Da, am venit aici cu ideea clară să fac ceva pentru fetele majore care au trăit în orfelinat sau pentru persoane cu probleme care nu au unde să stea. Dar încă nu ştiam cum să susţin acest proiect şi să mă întreţin şi pe mine. Mă gândisem să fac o grădină, să cultiv legume şi să le pun la borcan, în ulei, cum se fac în Italia. M-am gândit şi la altele, apoi mi-a venit ideea de a face brânzeturi, că era ceva ce-mi lipsea mie pentru că aici nu găseai brânzeturi maturate, iar eu mănânc mai cu poftă brânză decât carne. Am plecat în Italia să văd ce posibilitate am să pornesc o mică unitate de prelucrare a laptelui. M-am dus, am văzut mai multe fabrici mici, mari, mijlocii, am vorbit cu un prieten care lucrează la o instituţie cum ar fi DSVSA aici şi el m-a dus să vizitez şi fabricile şi mi-a explicat tot ce trebuie să ştiu.

Am început mai întâi să facem brânză. Am făcut nişte probe, apoi am mers iar la 2-3 firme din Italia care fac brânză în mod artizanal şi aşa am pornit tot. Am început cu 4 feluri de brânză, două maturate şi 2 feluri proaspete şi apoi am diversificat, am început să facem mai multe feluri. Clientela era puţină şi atunci trebuia să aibă o mai mare gamă de produse din care să aleagă.

Dumneavoastră aţi făcut toate lucrurile astea din fonduri proprii până la un punct, aşa e?

Da. La început am făcut tot din fondurile mele apoi, după primii ani, am luat legătura cu asociaţia din care face parte mişcarea cu care am ajuns în România. Le-am spus ce paşi am făcut până atunci şi le-am explicat că mai am nevoie să fac 2-3 paşi ca să fac lucrurile să funcţioneze, dar că nu mai am fonduri suficiente. I-am întrebat dacă mă pot ajuta să găsesc în Italia bani cu care să cumpăr pasteurizatorul şi alte echipamente de care aveam nevoie sau dacă ştiu pe cineva care poate să facă o donaţie.

Aşa am reuşit să strângem bani pentru asta şi ca să termin casa fetelor. Începusem deja să fac o casă nouă pentru fete pentru că cea în care locuiam atunci era prea mică, avea numai 3 camere pentru dormit şi nu aş mai fi putut primi alte fete. Ideea era să dezvolt puţin proiectul şi atunci am început să dărâmăm o parte din casa veche, care era foarte dărăpănată şi nu putea fi renovată şi să construim o nouă casă. Când am ajuns la roşu însă nu mai aveam bani.

Între timp am cunoscut oameni şi de la o altă fundaţie, le-am povestit despre proiect, au venit să vadă şi m-au ajutat ei să termin casa, să cumpăr mobilă pentru camerele fetelor şi în acest fel am putut să primesc încă o fată care avea şi un copil şi au mai rămas 3 locuri disponibile. De fapt, 2, că pe măsură ce băieţelul creşte va avea şi el nevoie de camera lui, n-o să mai poată sta în cameră cu mama.

Eu îmi doresc ca fiecare dintre fete să aibă camera personală. Sunt la o vârstă la care au nevoie de propria cameră, unde să aibă lucrurile de care au nevoie, să fie un loc pe care să îl considere al lor.

Mi se pare că le oferiţi un suport total, din toate punctele de vedere. Le daţi şi un loc de muncă şi un loc al lor, vă gândiţi şi la nevoile lor, la emoţiile lor.

Da, ca într-o familie, cum ar face o mamă cu copiii săi.

Fetele cum văd tot efortul ăsta al dumneavoastră?

Ele înţeleg numai până la un anumit punct pentru că nu au posibilitatea să înţeleagă total ce este aici. Nu vor înţelege niciodată tot. Din păcate, viaţa trăită de ele în casa de copii nu a ajutat la dezvoltarea lor şi au rămas cu minusurile pe care le bănuiţi. Unele lucruri se pot recupera, altele, nu. Din punct de vedere emoţional şi afectiv nu se mai pot recupera anii aceia şi nici din punct de vedere intelectual. Un om de 30 de ani nu are cum să o ia de la capăt precum un copil de 6 ani, de exemplu.

Cum au ajuns la dumneavoastră fetele?

Eu spun tot timpul că nu aleg persoanele care să vină la mine, ci Dumnezeu este cel care alege pentru mine. Eu nu am căutat niciodată. Pe prima fată care a venit cu mine în Timiş o ştiam din Bucureşti şi ea a ales să se mute. Ea locuia într-un apartament al unor măicuţe cu alte 7, 8 fete, iar apartamentul era în acelaşi bloc unde locuiam şi eu. Eu, de fiecare dată când mă întorceam acasă, ea venea la mine. Îmi zicea că a venit în vizită sau îmi ţinea loc pentru maşină. Iar când mie mi-a venit acest gând să plec, să mă mut aici şi să o iau de la capăt, ea a venit să-mi spună că vrea să vină cu mine.

A doua fată a sosit printr-o altă asociaţie. M-a sunat o doamnă de acolo care mă cunoştea şi m-a întrebat dacă nu pot primi o fată şi i-am spus că dacă vrea să vină, e bine-venită. I-am spus să stea cu noi o săptămână şi apoi să decidă dacă vrea să rămână sau nu. Şi a rămas.

Să înţeleg că locurile acelea libere sunt tot aşa, pentru cine îşi doreşte să vină şi se potriveşte?

Da. Ultima care a sosit, acum aproape 2 ani, abia născuse copilul şi a venit de 2 ori la noi să se hotărască dacă vrea să stea aici. Până la urmă a rămas. Aici era singura posibilitate să poată să-şi crească copilul. Ultima care a venit, anul acesta, a refuzat să plece de unde stătea pentru că avea un prieten şi nu voia să stea departe de el.

La mine lucrurile sunt simple: dacă cineva are nevoie sau mă sună de la o altă asociaţie şi mă întreabă, eu mai am locuri. Fata vine, vede, dacă se potriveşte şi dacă îi place poate să stea.

Asta înseamnă şi că trebuie să-şi asume nişte lucruri.

Normal, că nu vine aici să stea degeaba de dimineaţa până seara. Noi avem mult de muncă aici. Facem brânză, lucrăm în grădină. Nu trebuie neapărat să facă brânză dacă nu-i place, poate să facă altceva, dar trebuie să muncească, exact ca într-o familie.

Ce presupune o zi la dumneavoastră?

Dimineaţa avem brânză de făcut şi după prânz, când e nevoie, lucrăm în grădină, ca într-o gospodărie în care jumătate din mâncare o faci tu, nu o cumperi. În grădină pui roşii, strângi roşii, uzi, ai grijă de tot ce e nevoie în grădină. Iarna, după ce se termină cu brânza, e mai puţin. Mai sunt zilele în care mergem la vânzare, sunt zile în care vin clienţii la noi. Plus că e ca în orice casă: trebuie făcut curat, trebuie făcută mâncare, trebuie spălate rufele, călcate. Sigur, fiecare îşi face pentru ea, trebuie să aibă fiecare timp ca să aibă grijă şi de lucrurile sale. Suntem ca într-o familie puţin mai ciudată.

Am văzut că nu vă daţi în lături de la nimic, nici măcar să urcaţi pe tractor.

Nu, am învăţat câte puţin din toate: să tai lemne, să lucrez cu tractorul, să repar un robinet stricat sau o priză. A trebuit să învăţ de toate, dar şi Dumnezeu mi-a dăruit nişte mâini bune, m-a învăţat să fac lucrurile mai uşor. Nu mi-e frică de muncă şi nici să învăţ orice pot.

Adriana Formenti

Îmi pare că aveţi un grad de empatie peste medie. Aţi simţit mereu nevoia asta de a ajuta?

Aşa am crescut, aşa m-a educat familia mea, că nevoile altora sunt înaintea propriilor nevoi. Aşa am fost educată şi asta cred şi eu că e important. Dacă vrei ceva bun trebuie să lucrezi pentru asta. Nu-ţi pică din cer nimic. În România toată lumea se plânge de alţii, dar nu pune mâna să schimbe lucrurile. Dacă noi nu începem să schimbăm ceva în micuţul nostru loc nici nu se va schimba nimic.

Ce aţi lăsat în Italia când aţi venit aici?

Foarte mulţi prieteni.

Vă e dor de ei?

Da. Pe mine nu mă interesează dacă ceva e mai frumos sau mai bogat, lucrurile astea nu m-au interesat niciodată, dar lumea, da. Cei mai importanţi pentru mine sunt oamenii. E normal că prietenii pe care i-am lăsat acolo îmi lipsesc şi acum, de 6 luni, eu nu pot să mă întorc la ei. Nu i-am mai văzut de mult timp.

Cum aţi resimţit perioada asta, că presupun că aţi stat cu grijă pentru cei de acolo?

Da, normal. Normal, pentru că oraşul meu natal este Brescia, unul dintre cele mai afectate de coronavirus. Am prieteni şi o nepoată care lucrează chiar în Terapie Intensivă la spital şi au stat mereu pe linia întâi şi încă mai sunt. Am o mamă care are 95 de ani, şi pentru ea am stat cu mare grijă că pentru ea e mai greu. Ea îmi spune că acum, gata, nu mai moare. Dacă nici de data asta nu a reuşit, acum chiar că nu se mai duce. (n.r.: râde)

V-aţi gândit să o aduceţi aici?

Până la 90 de ani a venit în vizită la mine, în fiecare vară.

Dar n-a vrut să rămână lângă dumneavoastră?

Nu, în niciun caz. Noi suntem 5 copii, mai am un frate şi 3 surori şi sigur că ei n-ar fi vrut ca mama să plece de lângă ei. Ar fi fost apoi departe de ei şi ei sunt toţi acolo. Plus cei 17 nepoţi şi cei 15 strănepoţi ai mei. Suntem o familie mare.

Dumneavoastră nu v-aţi dorit copii?

Mi-aş fi dorit, dar la un anumit moment în viaţă mi-am dat seama că există şi o altă posibilitate de a iubi. Şi m-am gândit că relaţia mea cu Dumnezeu poate să se împlinească şi astfel, dacă eu trăiesc acest lucru în realitatea de zi cu zi, încercând să îi iubesc pe ceilalţi din jurul meu.

Adriana Formenti

Ce vă doriţi mai mult legat de ceea ce faceţi că pare că asociaţia asta e toată viaţa dumneavoastră?

Da, asta e tot ce sunt şi tot ce am. Mi-ar plăcea să mai întâlnesc persoane care să vrea să facă acelaşi lucru pentru că preocuparea mea este acum viitorul proiectului. E greu să găseşti pe cineva nu doar care să facă voluntariat, dar şi să vrea să continue munca asta. Eu am avut pe cineva care a stat aici 6 luni, dar până la urmă mi-a spus că îşi caută altceva. Aici nu e doar un serviciu la care mergi şi iei un salariu, aici este o muncă în care eu trebuie să mă pun total pe mine în serviciul ei cel puţin alea 8 ore. Nu spun mai mult, dar măcar 8 ore eu trebuie să pun toată persoana mea aici, nu pentru că la sfârşitul lunii câştig atâta. Eu nu vreau să cred că proiectul ăsta va muri odată cu mine.

Speranţa, optimismul vin din felul de a fi al omului sau sunt lucruri care se pot construi, se pot educa?

Of, ce întrebare mi-ai pus! Nu ştiu dacă se pot învăţa că lucrurile astea nu există doar la cei care au trăit o viaţă fericită. Eu cred că trebuie să fie un moment în viaţa unui om în care suferinţa te atinge, dar reuşeşti să vezi în suferinţa asta o posibilitate de a face mai mult pentru cineva care este în suferinţă. Eu cred că dacă omul a suferit în viaţă într-un fel în care să lase semne, suferinţa pe care a trăit-o ar trebui să nu fie degeaba. Posibilităţile sunt două. Eu am suferit şi atunci vreau să sufere şi alţii şi mă războiesc cu lumea. Sau am suferit, dar vreau ca alţii să nu treacă prin suferinţa asta. Când înţelegi ce înseamnă să suferi reacţia poate să fie aceea în care decizi că vrei să faci ceva pentru a alina suferinţa altora.

Am avut şi eu perioade în care nu eram atât de legată de biserică, dar credinţa nu am pierdut-o niciodată. Bine, eu am foarte mulţi prieteni care ne-au ajutat fără ca ei să creadă în Dumnezeu, care cred în nevoile omului de a fi ajutat şi iubit. Asta nu depinde numai de credinţă. Cred că fiecare om are momente în care trece prin suferinţă. Depinde cum o trăieşti şi ce înveţi.

Adriana Formenti

Ce aţi avea nevoie ca să meargă lucrurile mai bine şi mai uşor?

Mi-ar plăcea să vină mai multă lume la noi, să stea cu fetele de vorbă, să le ajute mai ales din punct de vedere uman. Ele au suferit foarte tare în ultimele 6 luni pentru că nu au mai putut oamenii din Italia să vină în vizită. Noi, în mod normal, aveam prieteni sau oameni din alte asociaţii care veneau lunar la noi să lucreze, să facă câte ceva. Iar acum nu am mai avut musafiri din Italia, iar din România nu prea sunt voluntari care să vină pe la noi. Au nevoie de socializare, au nevoie să iasă şi ele duminica în oraş, la un film, la un bowling, la o îngheţată, iar eu nu mai am putere să merg cu ele. Plătesc eu, nu e o problemă, dar îmi doresc să poată interacţiona cu mai multă lume, să iasă cu oameni mai tineri decât mine.

Cum e cu vânzarea de brânză? Vă ajută să vă susţineţi? E suficient?

Am reuşit să achiziţionăm autorulota aceasta cu care mergem la piaţă şi cred că anul acesta va fi bine. Anul trecut au fost probleme: nu am reuşit să mergem de la început, abia în mai am putut merge cu rulota, am avut eu un accident şi am stat o lună deoparte, maşina s-a stricat şi a stat 2 luni. Sper ca anul acesta să fie mai bine şi să reuşim să ne susţinem.

Dar nu puteţi să vindeţi şi altfel?

Eu aş putea să trimit şi la magazine sau în alte părţi, dar nu am cum să trimit prin curier. Dacă nu ajunge curierul în următoarea zi există riscul ca brânza să se strice. Legea permite doar transportul prin maşină frigorifică, dar ca să poţi apela la ea trebuie să trimiţi cel puţin un metru cub, iar noi nu avem o asemenea cantitate.

Deci v-ar fi mai de ajutor ca oamenii din zonă să vină spre dumneavoastră.

Eu nu pot să mă plâng, noi vindem bine la piaţă. Da, normal că se poate şi mai mult. Pot oamenii să vină direct la noi, să cumpere. Azi, de exemplu, am avut deja 4 persoane care au venit. Dacă nu, avem 2 zile de piaţă: vineri în Dumbrăviţa şi sâmbăta în Timişoara. Nici nu vreau să mărim cu mult mai mult producţia pentru că nu vreau ca produsul să nu mai fie făcut cu aceeaşi atenţie. Cantitatea mare presupune şi riscul de atenţie mai mic la lucrare.

Dar cel mai mult îmi doresc ca fetele să aibă parte de mai multă interacţiune, aşa cum spuneam mai devreme. E important pentru ele să vadă mai mulţi oameni, să stea de vorbă cu ei şi să iasă din cele de zi cu zi.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora