Căutare

Share this article

Când te naști și crești în suferință, ai 2 posibilități: îți împietrești sufletul și te transformi în călău sau îți dedici viața binelui. Pentru dr. Valentin Perduș a fost mai mult decât o alegere, a fost și este o misiune.

Abandonat la scurt timp după naștere pe calea ferată, bebelușul a cărui soartă părea pecetluită a primit o nouă șansă la viață când a fost descoperit și ridicat din calea trenului de câțiva trecători. Au urmat ani de chin și abuzuri petrecute în orfelinatele ceaușiste. Nici revoluția nu avea să schimbe prea multe în destinul său, în primă fază. Dar, așa cum spune și el, oameni apăruți în viața lui în momente-cheie l-au ajutat să ajungă acolo unde este acum.

Oamenii și ambiția lui fantastică, dorința de a-și îndeplini visul pe care l-a construit pe când avea doar câțiva ani, în creșa în care un singur om i-a zâmbit și i-a vorbit frumos. Asistenta medicală de acolo avea să îi traseze drumul în viață fără ca măcar să știe. Datorită ei Valentin Perduș și-a dorit să devină medic și a făcut practic imposibilul pentru asta. Acum, la 37 de ani, a început rezidențiatul și își trăiește visul într-una dintre cele mai grele perioade ale sistemului sanitar post-revoluționar, în pandemia de coronavirus. Am reușit să stau de vorbă cu el după o tură grea, de noapte.

Mai puteţi cu programul ăsta?

Trebuie să se poată. Nu există să nu se poată, totul este să vrei.

Şi am văzut că dumneavoastră aţi putut şi aţi vrut. Aţi făcut lucruri pe care mulţi le consideră irealizabile pentru cineva care a trecut prin ce aţi trecut dumneavoastră. Ce ştiţi despre primii ani din viaţă?

Sunt nişte lucruri foarte interesante legate de faptul că mama m-a abandonat pe calea ferată unde oamenii de bine, oamenii care erau prin preajmă m-au luat, au alertat autorităţile şi, bineînţeles, s-au luat măsuri în consecinţă.

Şi despre familia dumneavoastră ce ştiţi?

Ceea ce ştiu despre familia mea este că tatăl vitreg, căruia îi port eu numele, nu mai există. A decedat acum mulţi, mulţi ani. Mama mea biologică, doar din punct de vedere biologic, este în alt judeţ, trăieşte în concubinaj cu cineva şi are alţi 5 copii la rândul ei.

Aţi vorbit vreodată cu ea?

Niciodată. N-am văzut-o, nu am vorbit cu dumneaei, dar nici nu mă interesează să fac asta. Cei care te cresc şi te educă şi sunt alături de tine pot fi numiţi părinţi. Mai presus de tot ceea ce există ştiu că este un singur tată şi o singură mamă care nu-şi abandonează niciodată copilul, şi acela este Dumnezeu. El este cel care veghează asupra tuturor, inclusiv asupra mea.

Simţiţi iubirea aceasta deşi îmi imaginez că nu v-a fost uşor de-a lungul vieţii.

Nu are cum să fie uşor când eşti singur. Sigur, cu ghilimelele de rigoare, că singur nu eşti niciodată pentru că este Dumnezeu care ne veghează şi are un scop bun cu fiecare dintre noi. Totuşi, deciziile ne aparţin. Chiar dacă suntem statornici în ceea ce priveşte dorinţa de a face ceva în viaţă, întâlnirile cu oameni care doresc să te ajute, puterea de a fi bun, înţelegător şi răbdător, acestea sunt nişte calităţi de care noi avem nevoie. Eu, de exemplu, m-am autoeducat singur, dar au fost şi oameni care au contribuit la acest lucru.

Dr. Valentin Perduș

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Nu una tocmai bună, dar am avut puterea de a depăşi toate aceste obstacole. O spun pentru că nu cred că ar fi putut multe alte persoane, în locul meu, să reuşească să treacă peste toate. Copilăria mea a fost una grea. Am ajuns la o grădiniţă, creşă, cum erau cele de pe vremea lui Ceauşescu. Până la 6 ani am stat acolo, la Buşteni, unde era un castel înalt, în care trăiau multe generaţii la un loc. Capacitatea maximă acolo era de 550 de suflete şi acolo erau creşa, grădiniţa, şcoala, masa, locul unde dormeam.

Se petreceau acolo nişte fenomene prin care nimeni n-ar trebui să treacă vreodată. Toţi copiii noi ajunşi acolo erau asupriţi. Eram puşi să dormim cu capul sub pătură şi dacă mişcam o geană doar, ne dădeau jos din pat şi ne puneau în ceea ce se numea acolo puica – unirea tuturor degetelor într-un punct şi lovirea lor cu o scândură. Ne puneau să ne aplecăm şi ne dădeau un şut în fund ca să intrăm cu capul în dulap şi multe altele care nu pot fi spuse.

Cumplit!

Da. Dar, din fericire, iată că sunt aici! Mai ţin minte un lucru. Când am intrat prima dată pe uşa acestui centru m-am uitat în sus, către tavan, către cupola care era acolo şi erau foarte multe persoane mai mari care aşteptau şi ne savurau din ochi, pur şi simplu. Eram ca nişte iepuri care urmam să fim mâncaţi, devoraţi de hiene.

Noi am început să plângem şi ne-au dus la subsol, unde erau sala de mese, bucătăria, spălătoria, uscătoria, magazia şi tâmplăria.

În toată perioada petrecută acolo, când primeam cadouri de sărbători, când se întâmpla orice bun, nouă ne era luat orice. Eram asupriţi, bătuţi dacă încercam să ne plângem că ni se ia acel bun primit. Gândiţi-vă că vorbim de un măr, un fruct sau orice altceva de genul acesta.

Aţi avut în timpul acesta măcar un om care să vă spună un cuvânt bun?

Cuvinte bune nu prea am avut. Era o singură doamnă care încerca să facă faţă acestor agresori, care ne apăra de ei cât de cât, dar după ce aceasta pleca acasă nu mai era nimeni care să îi oprească.

Unii au rezistat. Unii au murit. Unii au rămas cu infirmităţi.

După revoluție veneau ajutoare la centru. Vedeam noi vreun pachet? Niciodată. Eram folosiţi doar ca să descărcăm tirurile şi de acolo nu ştiu ce se mai întâmpla mai departe cu ajutoarele, deşi erau destinate copiilor.

După 18 ani a fost la fel de rău. Foarte mulţi dintre noi au fost daţi afară. Au fost scoşi în stradă, inclusiv eu. M-au scos din centrul de plasament spunând că nu mai sunt în nicio formă de învăţământ, dar eu la vârsta aia, când trebuia să termin liceul, aveam doar o diplomă de gimnaziu.

Şi ce aţi făcut în acel moment?

Mi s-a oferit posibilitatea să plec la Piteşti, să urmez nişte cursuri pentru mecanici auto. N-aveam cum să refuz, deşi nu aveam nicio dorinţă, nici înclinaţii spre asta, dar m-am dus acolo. Am stat 9 luni de zile şi am terminat cu brio cursul. M-am întors la Ploieşti, m-am dus la Forţele de Muncă şi le-am spus că eu vreau să fac liceul. Mi s-a spus că nu au cum să mă ajute cu asta, dar că îmi pot asigura participarea la un curs de bucătar. Nu l-am refuzat, l-am făcut şi pe acela, dar după finalul acestuia am ajuns în stradă. Trei nopţi am stat aşa, sub cupola cerului, fără somn, fără mâncare, vremea era destul de urâtă.

După aceste 3 zile m-a sunat fosta mea educatoare şi m-a trimis la ziarul Prahova, mi-a spus că cei de acolo mă vor putea ajuta. Am ajuns acolo, eram atât de speriat. Le-am spus că tot ce îmi doresc este să fac liceul, nu-mi trebuie altceva. S-au pus în mişcare o mulţime de doamne deosebite care au contribuit la creşterea mea ca om. Au găsit o portiţă prin care s-a reuşit înscrierea mea la liceu, în primă fază, la ucenici. Am terminat cei 2 ani la ucenici ca şi croitor. Apoi am intrat la profesională. În primul an aici eu m-am gândit că vreau să mă duc la cea mai bună facultate de medicină. Era tot ce visam de când eram mic, de când am cunoscut-o pe doamna asistentă de la creşă. Era un om deosebit, ea era cea care ne apăra, ne ajuta, încerca să ne încurajeze şi să ne spună o vorbă bună. Şi acum, a reuşit să dea de mine şi acum ţinem legătura.

Ea era cea care trebuia să ne supravegheze din punct de vedere medical şi al aportului nutriţional pe care îl primeam. Ea stabilea ce şi cât aveam nevoie să mâncăm, doar că noi mâncam lături, de fapt. Spun lături pentru că erau nişte bucăţi de slănină aruncate în farfurie, dacă vedeam ceva morcov sau cartof era bine. Majoritatea acestor preparate ajungeau să fie aruncate la porci pentru că niciun copil nu le putea mânca. Când puteam, mergeam la biserică şi luam de acolo colivă sau colaci şi mâncam.

Întorcându-mă puţin la doamna asistentă, îmi spuneaţi că ea a avut o influenţă puternică asupra dumneavoastră şi a deciziilor pe care le-aţi luat de-a lungul vieţii.

Aşa este! Să porţi un halat este un privilegiu şi arată nu doar educaţia, ci şi instruirea bună. Să lucrezi cu oamenii este un lucru extraordinar şi de aceea am vrut să devin medic. De atunci mi-am dorit să fiu un medic cât mai bun. Nu consider că sunt bun, ci că trebuie să fac fapte bune. În sfârşit…

Dr. Valentin Perduș

După ce am terminat primul an de profesională, la Ploieşti, mi-am făcut o listă cu toate Facultăţile de Medicină din România și am rămas asupra celor de la Cluj, Târgu Mureș și Iași.

Am avut noroc, așa cum spuneam, cu câteva doamne care au făcut posibil ca eu să ajung să fac școală, cu doamna Cristina Oprișan, cu Elena Grigore, care a contribuit enorm la creșterea mea. Pot să spun că doamna Grigore a fost pentru mine ca o mamă pentru că întotdeauna a avut sfaturi bune pentru mine, a fost lângă mine atunci când am avut nevoie.

Cum ați ajuns să le cunoașteți, să vă apropiați?

Întâmplător! De exemplu, m-am dus la Primărie să îmi fac formalitățile pentru ajutorul social, pentru cantină și așa mai departe. Și acolo am dat de doamna Grigore. Eu așteptam pe culoar, să intru la unul dintre birouri și, cum Dumnezeu lucrează, am intrat în vorbă și parcă ne cunoșteam de o viață. Nu pot să îmi explic anumite lucruri, pur și simplu așa s-a întâmplat. M-a ajutat să obțin un loc într-un cămin, mi-a asigurat practic traiul de zi cu zi pe toată perioada școlarizării mele în Ploiești. În tot timpul ăsta eu și munceam ca să-mi pot cumpăra ce aveam nevoie, mergeam la biblioteca orașului unde făceam conspecte de anatomie și biologie. Au fost mulți oameni în preajma mea despre care pot spune foarte multe lucruri bune.

Dr. Valentin Perduș

Asta, probabil, pentru că ei au văzut la rândul lor ceva în dumneavoastră.

Da, cu siguranță. Iar tu trebuie să dovedești și să nu dezamăgești. E foarte ușor să pici într-o extremă, atât de repede se poate, dar ca să îndrepți lucrurile e foarte greu. Mai ales că oamenii preferă să vadă răul decât binele, iar eu nu am voie să greșesc. Dacă ai greșit nu are cine să te apere, cine să te mângâie sau să te ajute. Dar Dumnezeu aranjează lucrurile astea și le pavează.

Să revenim la Medicină!

Eram încă la profesională când am zis că mă duc să văd cum e. M-am suit în tren și am plecat la Cluj. Am dat toate rezervele pe care le aveam eu pe vremea aia pe bilet și dimineața am ajuns la Cluj. M-am dat jos neștiind unde sunt și încotro o iau. M-a văzut o doamnă și m-a întrebat dacă știu unde sunt și dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am spus că vreau să ajung la Inspectorat. Ea mi-a dat toate informațiile despre cum și unde trebuie să ajung și, odată ajuns la Inspectorat, am reușit să aflu ce am de făcut ca să mă pot transfera la profesională acolo și să termin liceul. Și apoi asta s-a și întâmplat: am terminat profesionala, apoi liceul, am luat Bacalaureatul și aveam 2 posibilități: am zis că dacă nu iau admiterea la Medicină mă duc la post-liceala sanitară. Am ajuns prea târziu pentru înscrierea la Medicină și m-am înscris la Colegiul de Asistenți Medicali. Am dat examenul și ni s-a spus că la ora 7 sau cel târziu a doua zi putem să vedem rezultatele.

Aici vreau neapărat să spun că în Cluj a fost un alt om, doamna Aura, care a contribuit foarte mult și m-a sprijinit pe tot parcursul studiilor. M-a ajutat mereu și necondiționat. Deși oamenii sunt foarte reticenți și suspicioși, dumneaei a avut mare încredere în mine și a contribuit practic la creșterea mea.

Cum a fost când ați văzut rezultatele?

M-am uitat pe prima listă de respinși, m-am uitat și pe a doua și nu mă găseam. Și mă duc la o altă listă, unde erau toți cei care erau admiși. Eram pe locul 2. Era o doamnă în spatele meu și am rugat-o să mă ajute să citesc pentru că aveam impresia că nu văd bine. Tot am crezut că e o eroare. M-am dus la doamna secretară și ea m-a felicitat. Sunt extraordinare sentimentele de bucurie pe care le-am avut atunci când m-am văzut admis și când visul meu a început să prindă contur.

Era visul de-o viață.

Da. Am găsit aici niște oameni extraordinari. Am terminat cei 4 ani la Asistenți Medicali și am zis că vreau să merg mai departe. Am plecat la Oradea unde am dat admiterea la Facultatea de Medicină și Farmacie. Am dat examenul și am întrebat secretara când trebuie să vin să îmi confirm locul dacă am luat examenul. Mi-a zis să vin marți. Era totuși un pic prea liniște. Am zis că sâmbătă și duminică e închis, dar de ce tocmai marți? Și am decis să mă duc luni. I-am zis că am venit să-mi confirm locul. Atunci am aflat că, de fapt, confirmările celor admiși se făcuseră sâmbătă și duminică și mi-a spus că am luat Admiterea, dar că locul meu a fost dat altcuiva. Am cerut explicații, am fost trimis la Președintele Comisiei de Admitere. Acesta mi-a spus că îi pare rău, dar trebuie să mă duc la domnul Rector. L-am întrebat cum e posibil ca eu să iau examenul de Admitere, dar locul meu să fie repartizat altuia.

Am plecat la Rectorat, am stat vreo 2 ore pe holuri până am fost primit de Rector, care m-a luat la 3 păzește, a început să țipe la mine, să-mi spună că e doar vina mea pentru că nu am mers să-mi confirm locul la timp. Am încercat să îi explic, dar era ca și cum vorbeam cu morile de vânt. Nu-l interesa să asculte.

În seara aceea m-am urcat în tren și am plecat la București, m-am dus direct la Ministerul Educației. Aici au dat oamenii telefoane, s-au interesat și mi-am spus să mă întorc, că până ajung înapoi la Oradea se rezolvă. Nici nu apuc să ies bine din Minister că mă sună secretara și îmi spune să mă duc atunci, să îmi confirm locul. I-am spus că nu am cum să mă teleportez, că sunt la București și că ajung a doua zi dimineață.

Am ajuns dimineața la Oradea, eram nemâncat, nedormit, dar m-am dus direct la Facultate. Acolo, secretara m-a trimis iar la Rector. Aici mi s-a sugerat să mă duc la Facultatea de Medicină Dentară urmând ca în anul următor să mă transfer la Medicină Generală. I-am spus că ăsta e un act penal pentru că eu, la înscriere, nu am scris nimic de Medicină Dentară, ci doar Medicină Generală. A tot încercat să mă convingă să renunț, dar i-am spus că dacă eu am luat examenul, atunci acela e locul meu. Mi-a sugerat inclusiv că voi avea probleme, dar i-am spus că Dumnezeu există și are grijă de mine. Am plecat înapoi la Facultate, mi-am confirmat locul și de aici începe un nou calvar, un alt episod al vieții.

Pe toată perioada facultății am avut parte de tot felul de șicanări, de probleme, de la faptul că nu mi-au alocat bursa la locul de cazare pe care mi l-au dat foarte greu. Aici ține mult și de înțelegere, de dorința de a face ceva așa cum trebuie. Poți să faci foarte multe lucruri să fie în folosul oamenilor, dar când e rea-voință nu mai faci nimic.

În sfârșit, am terminat Facultatea de Medicină, iar la festivitate domnul Sorin Curilă, fără să mă aștept, a povestit despre mine. Am fost copleșit de emoție, dar și măgulit.

Dr. Valentin Perduș

Au fost atâția medici care m-au ajutat moral și psihic să trec peste greutăți și să văd lucrurile în mod real.

Dar cum v-ați descurcat în anii aceștia?

Am muncit, am făcut voluntariat, mă duceam în gărzi la Terapie Intensivă și multe dintre cunoștințele pe care le am acum vin din experiența pe care am căpătat-o acolo, din acest voluntariat pe care îl făceam.

Dr. Valentin Perduș

Și cum reușeați să le faceți pe toate? Știm cu toții că Facultatea de Medicină este una dintre cele mai grele, iar dumneavoastră și lucrați, și învățați, făceați și voluntariat.

Învățatul trebuie întotdeauna îmbinat cu lucrurile practice și cele mai multe informații le-am primit din practică. Una este teoria și alta este practica, să vezi în mod real ce se întâmplă. Medicina nu poate fi luată ca un obiect dat, care așa rămâne. Poți să ai același diagnostic, dar cu manifestări complet diferite față de cele studiate clinic. Ca să le poți observa ai nevoie de multă experiență, de multă practică și trudă.

Iar dumneavoastră nu păreți să vă feriți de muncă.

Nu, n-am cum. Și am făcut foarte mult voluntariat și nu am ținut cont de greutăți. Erau zile când nu aveam ce mânca, dar eu mă duceam în gardă, ca să mai învăț ceva. Și asta m-a ajutat foarte mult. Am acum capacitatea să apreciez din timp anumite lucruri și, mai ales, am răbdarea și disponibilitatea să înțeleg omul. A lucra cu un om este un privilegiu.

După ce am dat licența m-am pregătit să plec în Germania, doar că acest lucru nu a mai fost posibil pentru că a apărut coronavirusul și a suspendat tot. Acum, la începutul lui aprilie, începutul lui mai trebuia să plec.

Dar de ce voiați să plecați în Germania?

Pentru că îmi doresc să fac performanță. Îmi doresc să fac lucruri extraordinare și acolo aș fi avut acces la informații și tehnici noi, pe care apoi să le aduc aici. Dar, încă o dată spun, sunt convins că Dumnezeu are un obiectiv cu mine. Eu oricum cotinui să mă pregătesc în acest timp și să învăț cât mai bine limba germană.

A ieșit Germania din calcul pentru moment. Știu că vă pregăteați să vă întoarceți la Ploiești, așa e?

Eram deja la Ploiești. M-am întors imediat după examenul de admitere și stăteam, prin bună-voința unei alte doamne deosebite, care întotdeauna a avut gânduri bune pentru mine, la un internat școlar. Am început să-mi caut de muncă, am depus 25 de cereri la spitale județene, de urgență, municipale și universitare, dar eu mă gândeam că prioritate au cele din Ploiești. Doar că aici am fost refuzat din varii motive. Încă nu am primit adresa cu răspunsurile lor în acest sens.

Mi s-a spus în schimb că e nevoie de medici ca de aer la DSP. M-am dus acolo, mi-au confirmat că au nevoie de medici, mi-au cerut toată documentația – am alergat după ea foarte mult, că aveam nevoie de tot felul de certificate. Până la urmă m-au sunat și mi-au spus că ei nu au post de medic, de fapt, doar de asistent. Am zis că e bine și așa, că mă duc a doua zi și le duc documentele necesare pentru asta. Le duc diploma de asistent medical și îmi cer și hârtie de la Ordinul Asistenților Medicali și alte hârtii. Le-am zis că eu sunt doctor, dar dacă ei vor să mă pună brancardier, infirmier sau portar, eu accept și asta, deși mi se pare că nu e normal să arunc 10 ani de școală. Până la urmă mi-au zis să aștept, să îmi aducă hârtiile pentru semnarea contractului. Și am stat. Am stat o oră, două, trei. Nu mai ieșea nimeni, nu mai venea nimeni. Și în timpul acela mă sună doamna manager de la Spitalul Municipal Timișoara. Primise cererea mea și mi-a spus că ei au nevoie de medici și să mă duc la ei. M-am urcat în tren și miercuri seara eram la Timișoara. Joi dimineața mi-au făcut documentele, iar vineri eram deja încadrat cu carte de muncă. Aici s-a putut.

Dr. Valentin Perduș

Sunt acum într-un colectiv extraordinar de frumos, profesionist și mă bucur foarte mult că pot acumula experiență, că pot dobândi tot mai multe cunoștințe. Interesul pe care îl au pentru pacienți este iarăși extraordinar. Sunt modele pe care trebuie să le urmăm.

Pare că ați ajuns în locul în care trebuia să ajungeți.

Da, așa este. Sunt oameni foarte săritori, foarte buni.

Cu cazarea v-ați descurcat ușor?

Momentan suntem la hotel, cât timp mai este starea de urgență. Ce va fi după aceea, atunci e problema. Chiriile, aici, sunt foarte scumpe. Sper să găsesc totuși ceva modest, dar decent unde să pot pune capul.

Cum este lucrul acolo? Aveți și pacienți COVID?

Da. Noi suntem o secție de tranzit acum, oprim pacienții și facem investigații clinice și paraclinice de laborator în dinamică. În funcție de rezultate se iau următoarele măsuri. Dacă la un pacient testul se infirmă de 2 ori, acesta va fi externat cu izolare la domiciliu timp de 6 zile. Dacă este pozitiv este trimis într-o altă secție unde se fac tratamente specifice.

Cum este cu protocolul acesta, că unii se plâng că sunt prea stricte regulile, alții se plâng că nu sunt suficiente lucruri?

Întotdeauna se va găsi ceva, nu există perfecțiune. E important să ne adaptăm acestor reguli, mai ales că vorbim de circuite epidemiologice clare care trebuie luate în calcul și puse în practică întocmai, în primul rând pentru a feri echipa. Dacă un membru riscă, înseamnă că pierde toată echipa și, automat, pierd și pacienții. Nu putem să permitem ca cineva, fie din imprudență, fie din neascultare, să producă astfel de greșeli. Este datoria noastră să ne asigurăm că facem totul ca să protejăm actul medical și pacientul.

Îmi dau seama că de când ați ajuns la Timișoara nu ați avut prea mult timp, dar v-ați gândit acum că sunteți, în sfârșit, acolo unde v-ați dorit toată viața? Sunteți medic.

E drept, timpul e foarte scurt, lucrăm în ture, iar în afara lor trebuie să ne odihnim pentru că e nevoie ca la spital să fim foarte concentrați, să fim limpezi la cap. Dar e atât de frumos. Meseria de doctor este un privilegiu.

Sigur, acum e greu să ne mai facem planuri, dar ce vă doriți, pe termen lung, de la cariera dumneavoastră?

În primul rând trebuie să-mi termin rezidențiatul, în același timp continui pregătirea cu limba germană și mai vedem ce se mai întâmplă apoi. Dar îmi doresc foarte mult să susțin echipa românească, să fiu implicat în actul medical și, în același timp, să fiu în sprijinul pacientului indiferent de unde vine el, ce culoare politică are, de etnie sau loc în societate. Toți oamenii au dreptul la viață.

Corectați-mă dacă greșesc, dar am impresia că în fiecare pacient vedeți un copil care are nevoie de o mână de ajutor.

Întotdeauna! În primul rând oamenii au nevoie de o vorbă caldă, bună. Am mai spus-o și o să o tot repet: o vorbă bună la momentul potrivit poate ajuta la vindecare. Un medicament, un tratament are nevoie să fie sprijinit și în felul acesta. Omul are nevoie să fie ascultat, poate sfătuit, înțeles, are nevoie să fie tratat cu multă răbdare. Omul poate depăși orice obstacol, barieră dacă este înțeles și susținut. Inima este punctul de plecare și vindecare al sufletului.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO