Părintele Ciprian Vîrșescu: „O bătrână care locuia în câmp, singură, fără curent sau căldură, ne-a zis: „și un bob de grâu de mi-ați fi adus, tot fericită rămâneam fiindcă mi-a trecut cineva pragul!” - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Ciprian Vîrșescu este preot la Mănăstirea Pantocrator, din Drăgănești, Teleorman. A știut dintotdeauna că va fi preot, iar singura opțiune vocațională care l-ar fi îndepărtat de reverenda pastorală ar fi fost o muncă de medic, pusă în slujba oamenilor.

La vârsta la care a trebuit să aleagă liceul unde va continua studiile, fără nicio remușcare și împăcat cu gândul că afacerile părinților săi vor continua fără implicarea sa, părintele Ciprian a ales seminarul teologic.

Acum servește comunitatea de călugări din Drăgănești și îngrijește de cazurile sociale care se adresează Episcopiei Alexandriei. Astfel, cu ajutorul oamenilor și cu eforturile celor din jur, părintele Ciprian a reușit să construiască mai multe case, să repare acoperișuri, să sape fântâni și să aducă rețele de curent electric acolo unde era nevoie de ele. Acum plănuiește să implice pe cei doritori să „înfieze” un vârstnic din această zonă sudică a țării, unde sărăcia și neajunsurile capătă nuanțe dramatice.

De ce ați ales să deveniți preot?

Ciprian Vîrșescu: Este o întrebare pe care o aud frecvent, iar răspunsul este mereu același: fără nicio exagerare sau înflorituri, de când eram copil, foarte mic, în conștiința mea nu a existat vreun gând că aș putea fi altceva. La 5 ani de zile, îmi spuneau bunicii și-mi amintesc și eu, primeam întrebarea: „ce vrei să te faci când o să fii mare?”, iar eu răspundeam fără ezitare: preot. Și nu aș zice că am avut vreo influență specială în familie, în acest sens, ci pur și simplu a fost un glas al lui Dumnezeu în conștiința mea, fără nicio exagerare.

Preotul Ciprian Vîrșescu, împreună cu oamenii pentru care duce daruri

Ați fi avut alte opțiuni?

Ciprian Vîrșescu: Fără îndoială! Părinții mei m-au îndemnat să fac medicina, iar aceasta era și pentru mine o a doua opțiune validă. La un moment dat, la o răscruce de drum, înaintea examenului de capacitate, a trebuit să aleg ce urmează să fac. Accesul în seminar în vremea mea era destul de drastic, concuram cinci pentru un loc, iar severitatea examenului era pe măsura concurenței. Atunci, desigur, mi-am pus întrebarea ce urmează pentru mine dacă nu reușesc să iau examenul la seminar. Așa a apărut în minte medicina, dar cumva cu părere de rău. Mi-ar fi plăcut să o fac, fiindcă eram tot în slujba oamenilor, dar mângâierea mea sufletească venea tot dinspre preoție, de la Dumnezeu. Am fost atras de El, iar El cred că își atrage oamenii săi.

Părinții dvs. ce profesii au?

Ciprian Vîrșescu: Ei au o afacere. Sigur, puteam să rămân să le duc munca mai departe. Am mers mult în străinătate, am întâlnit oameni care mi-au propus să continuu munca de antreprenoriat a părinților mei. Iar în adolescență, înainte să intru la seminar, mi s-a propus chiar să fiu imaginea unei reviste din Italia, pentru îmbrăcăminte. Am fost, îmi amintesc, de-a dreptul speriat și șocat să nu aleg cumva acest drum și să renunț la preoție. (râde)

Dar, e adevărat, pentru un tânăr părea o oportunitate extraordinară. Dar pentru mine, nu prea.

Dar aș mai zăbovi un pic la această decizie profundă luată la vârsta de copil. Găsesc la mijloc o maturitate neașteptată pentru această vârstă.

Ciprian Vîrșescu: E drept, eu am fost un copil mai matur decât păream după înfățișare. Așa m-am născut.

Preotul Ciprian Vîrșescu

Fără vreo influență din jur, poate a bunicilor?

Ciprian Vîrșescu: Nici măcar.

Îmi amintesc, eram atras de biserică de mic, mergeam la slujbă, cumpăram lumânări și icoane, dar lumânările le ascundeam, fiindcă mi se părea că pasiunea asta trebuia să fie taina mea, cu Dumnezeu. Nu voiam să o expun lumii neapărat.

Mergeam la o mănăstirea din zona Argeșului, de unde vin eu, și-mi amintesc că eram fascinat de foșnetul reverendei călugărilor care treceau pe lângă mine. Și nu aveam decât vreo 7 ani, dar eram de-a dreptul fascinat de acest detaliu. Cu toate acestea însă nicio clipă nu am fost atras de gândul de a deveni călugăr. Tot ce-mi doream era să fiu preot.

Părinții, dacă mă gândesc bine, au tendința să se opună unei astfel de alegeri, greșesc?

Ciprian Vîrșescu: Nu neapărat. Ei, dimpotrivă, erau liniștiți cumva că viața de seminar avea să mă formeze într-un mod frumos. Acolo primești o anumită educație, o anumită conduită de viață, te reține de la a ieși noaptea, în club sau a veni acasă, băut. Dar cred că au fost tot timpul conștienți de responsabilitatea preotului și, dacă au avut vreo temere, probabil că aceea era legată de convingerea și tenacitatea mea de a duce la până la capăt această încărcătură a misiunii.

De ce responsabilitatea preotului ar fi mai mare decât a oricărei alte meserii?

Ciprian Vîrșescu: Pentru că ești cumva responsabil de sufletul unui om. Tu, preotul, vei răspunde în fața lui Dumnezeu.

Nu răspunde el?

Ciprian Vîrșescu: El intră sub ascultarea ta, iar tu trebuie să îl ajuți. El răspunde, dar tu dai socoteală. Dacă un om în pragul sinuciderii, să zicem, vine la tine, iar tu îi întorci spatele, îl respingi, nu cauți în sufletul lui, iar el își duce la capăt gândul, ai o responsabilitate pentru acest gest.

Sigur, acesta este un exemplu extrem, dar l-am ales pentru a înțelege de ce responsabilitatea preotului este atât de mare.

Preotul Ciprian Vîrșescu, împreună cu una dintre văduvele cărora le-a dăruit altfel de mărțișoare

Dar preoția nu e a ta, ci a lui Dumnezeu. Preoția este o vocație. La preot ajung foarte rar oameni care au lucruri frumoase de spus; cei mai mulți vin pentru că au lucruri grele de împărtășit, oameni care au probleme și trebuie ajutați. Preotul le ascultă și se încarcă cu ele, iar dacă ar lua cu el, toată această avalanșă de gânduri și frământări ar fi peste puterea lui de dus. Dar le duce totuși, fiindcă preoția nu este a preotului, ci a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, să nu uităm că și preotul tot om e. Dar omul care se pune în rânduiala lui Dumnezeu este în echilibru. Creștinismul, ortodoxia este un stil de viață, nu e o rețetă. Posturile nu fac altceva decât să ne pună într-o rânduială a vieții, rugăciunea este o convorbire a noastră cu Dumnezeu.

Care sunt nevoile comunității dvs.?

Ciprian Vîrșescu: Am primit ascultare de la episcopul meu să fiu consilier pe probleme sociale în cadrul Episcopiei Alexandriei și Teleormanului.

Ce-o fi văzut în dvs. episcopul de v-a dat această misiune?

Ciprian Vîrșescu: Asta m-am întrebat și eu. (râde) Îmi place, ce e drept. De când eram copil și mai târziu, când eram în seminar, am început să dezvolt această latură a preocupărilor mele, să dăruiesc.

Orfanul și văduva sunt oamenii cu cea mai mare „trecere” înaintea lui Dumnezeu.

Au ajuns la mine, când eram elev în seminar, o văduvă, niște copii orfani și o femeie care își creștea singură fetița. Am strâns atunci un grup de prieteni ai părinților mei și i-am convins ca lunar să ne susțină cu o anumită sumă de bani, pe care să o colectez eu și cu care să cumpăr de mâncare acestor familii, care trăiau la limita subzistenței. Copiii orfani locuiau cu bunica lor într-o garsonieră insalubră, iar mâncarea pentru ei era ceva foarte de greu de obținut. Ca de altfel pentru orice om sărac.

Așa am început să dezvolt ceva ce am numit atunci masa bucuriei. Practic, cu banii pe care îi strângeam mergeam la un supermarket și cumpăram provizii care să le ajungă pentru o lună de zile acestor familii.

Cum ați extins aceste „intervenții”?

Ciprian Vîrșescu: A ajuns la mine nevoia unor oameni de a avea o casă. Provocarea, știți, este semnificativă. Fondurile sunt puține, episcopia face eforturi să susțină proiectele de acest tip, dar nevoia este foarte mare. Însă cu oamenii potriviți toate se fac.

Într-o zi m-a sunat un preot din Scrioaștea, o localitate de lângă Roșiorii de Vede, și mi-a spus: „părinte, în parohia mea sunt doi bunici care cresc patru copii orfani. Tatăl a murit, mama i-a părăsit. Între timp, bunicul s-a dus și el, iar copiii și bătrâna au rămas să locuiască într-o cameră din chirpici”.

Dintre toate cazurile care ajunseseră la noi, la Episcopie, această familie ni s-a părut că are cea mai mare nevoie de ajutor.

Așa că ne-am dus să-i cunoaștem, fără să le spunem că ne dorim să le construim o casă, fiindcă nu voiam să le vindem speranțe deșarte. Am făcut o anchetă socială, am aflat mai multe despre ei și ne-am dat seama că ei chiar nu aveau nicio altă posibilitate oricât de mare le-ar fi fost dorința de a face ceva.

Așa că am trecut la treabă. Am sunat toți oamenii pe care îi știam și de la care bănuiam că vom primi sprijin. Și am primit. Ajutorul a început să vină. Allmei i-am spus prima dată, ea a făcut câteva legături între oameni, lucrurile s-au legat între ele și am ajuns aici. În plus, am ajuns la Asociația Împreună pentru o viață mai bună, iar când am plecat de acolo aveam promisiunea sprijinului lor complet până la finalizarea proiectului locuinței. O lună și jumătate mai târziu casa a fost gata. Desigur, în spatele acestui proiect a existat o echipă mare de voluntari care au ajutat.

Îmi amintesc acum că atunci când am ajuns la copii pentru ancheta socială niciunul dintre ei nu a ridicat ochii din pământ. Nu de rușine, ci de împovărare. Erau copii rămași fără părinți, bunicul se dusese și el; dificultăți prea mari de dus pentru niște copii.

Apoi, aveam să ne tot vedem și revedem, pentru construcția casei, pentru diverse daruri pe care le pregăteam pentru ei, ne-am văzut din ce în ce mai des. Cât timp casa se făcea i-am trimis într-o tabără. Copiii, cu vârste de la 6 la 16 ani, nu ieșiseră niciodată din sat. Doar cel mai mare dintre frați mergea la Roșiori, la școală. Și niciodată mai departe de acolo.

Când am terminat de finisat casa și s-au putut muta, copiii deja vorbeau și râdeau cu noi, iar asta a fost mai mult decât orice cuvânt de recunoștință. De ce? Pentru că mi-am dat seama atunci că se prinsese deja mugurele de voință de care aveau nevoie pentru a merge mai departe.

Iar asta v-a dat încredere că ați putea face mai multe?

Ciprian Vîrșescu: Apoi am făcut un campanie mediatică, televizată, prin care am vorbit despre 25 de cazuri de familii în nevoie. Așa am mai putut cumpăra două case, am renovat acolo unde era nevoie, am refăcut acoperișurile, am adus curent electric sau apă în curte. Era o văduvă în vârstă, care locuia singură, fără curent electric și nici apă. Era nevoită astfel să aducă, de la câțiva kilometri distanță, câte o găleată de apă, când era vremea bună. Ei i-am făcut o fântână și i-am pus curent electric în casă.

Acum am vrea să facem mai multe pentru vârstnicii din Teleorman și aș pune în practică o idee care s-ar numi „Înfiază un bătrân!”. Situația vârstnicilor din Teleorman este dramatică, fiindcă majoritatea lor au lucrat la CAP și au pensii neîndestulătoare. Așa încât le lipsesc, de pildă, lemnele de foc. La 1 martie am derulat un proiect care s-a numit „Fii bunicul a 200 de bătrâne!”, prin care am identificat tot atâtea cazuri de femei la care m-am dus cu daruri. Și am văzut cum trăiesc. Majoritatea nu au căldură, fiindcă nu au bani să-și cumpere lemne.

O bătrână m-a impresionat, mărturisesc. Locuia într-un câmp, singură și nimeni nu-i mai trecuse pragul de multă vreme. Spunea: „copiilor mei nu am ce să le dau, de ce să vină la mine?”

Nu avea curent electric sau căldură, fiindcă pensia ei era de 300 de lei. Nici de mâncare nu poți să cumperi din banii ăștia.

M-am gândit la acest proiect ca unul de lungă durată, în care fiecare dintre noi să-și asume grija unui vârstnic. Marea majoritate a bătrânelor erau fericite că stăm de vorbă cu ele. „Și un bob de grâu de mi-ați fi adus, tot fericită rămâneam că mi-ați trecut pragul!”, mi-a spus bătrâna.

Sunt povești cutremurătoare în fața noastră.

Am ajuns într-o parohie cu 50 de case, de familii, dintre care 48 erau cazuri sociale. Gândiți-vă și la preotul de acolo, care s-a mutat cu familia lui în acel sat, uitat de lume. Și-a jertfit viața acolo.

De ce credeți că o face?

Ciprian Vîrșescu: Din dragoste, altfel nimic nu l-ar ține acolo. E preot acolo de 20 de ani deja, deci clar iubește ce face și se hrănește cu satisfacția că poate ajuta.

L-am întrebat, curios din fire: „părinte, ce faci aici, cum te descurci?”. Știți ce mi-a răspuns? „Părinte, ei mă țin! Îmi dau bucurie și pot! Și ei sunt suflete! Trebuie să slujim Sfânta liturghie și pentru ei!”

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO