Căutare

Share this article

Irina Rădulescu s-a născut într-o familie de artiști, într-o casă în care râsul era la ordinea zilei. Iar la maturitate s-a întors acasă, în teatru. A dat la actorie, iar în facultate toată lumea îi zâmbea cu drag și cu gândul la tatăl său, marele actor Dem Rădulescu.

Astăzi a ajuns să joace pe scenă alături de mama sa, actrița Adriana Șchiopu. Se luminează atunci când vorbește de tatăl său. Îi adoră filmele care au fost pentru o perioadă bună de timp legătura de care avea nevoie cu acesta. Și se bucură atunci când lumea o întreabă de el.

Îi place să se plimbe prin oraș seara, așa cum o făcea cu tatăl sau. Iar destinul i-a fost marcat de vorbele mamei „părerea mea este că poți, că ai talent, dar nu o să-ți fie ușor” care i-a spus asta atunci când a aflat că vrea să dea la actorie.

Astăzi, Irina Rădulescu joacă la Teatrul Mic și poate fi văzută în primul său film de lung metraj, pelicula „Urma”, semnată de Dorin Boguță.

M-am întâlnit cu Irina Rădulescu în prima zi cu zăpadă din an și am vorbit, la o cafea, despre actorie, gândurile de a pleca din țară, dar mai ales despre tatăl său, Dem Rădulescu. Am vorbit despre amintirile pe care le are cu acesta și relația specială pe care o are cu mama sa, Adriana Șchiopu. Și mi-a povestit despre prima sa aventură de pe marele ecran, în filmul Urma pe care îl puteți vedea din 6 martie în cinematografe. 

Dar cum arată o viață marcată de glumele lui Dem Rădulescu? Cum este să te întâlnești pe scenă cu mama ta? Și ce urmă își dorește să lase Irina Rădulescu?

Irina Rădulescu, povestește-mi puțin despre filmul „Urma”? Cum a fost pentru tine această experiență, mai ales că a fost prima apariție într-un film de lung metraj?

A fost o experință care a venit absolut firesc. Acum sunt foarte multe bloguri, site-uri motivaționale, despre energii și am început să înțeleg ce înseamnă „go with the flow”. Așa a fost filmul pentru mine. Ca actor îți dorești să faci film. Dar la noi, filmele sunt foarte puține, iar actorii sunt foarte mulți. Așa că nu e deloc ușor.

Dar ți-ai dorit?

Sigur, am fost la castinguri de fiecare dată. Dar nu sunt nici genul de actor care să meargă peste tot, să se bage în față. Poate nu e bine pentru epoca în care trăim, dar așa sunt eu. Însă de data aceasta am fost chemată la casting, m-am dus și am luat. A venit firesc totul.

Cât de greu este pentru un actor să joace în filme?

Greu este să ajungi acolo. Eu cred foarte mult în potențialul uman al poporului român. Dacă ar fi judecată România doar după artă, cultură, științe, am fi foarte bine. Dar, din nefericire, nu este doar asta. Așa și aici, dacă actorul român ajunge să joace în filme, o va face bine.

Dar ți-ai dorit vreodată să pleci din țară? Să încerci și în altă parte, poate în vest sau în America?

Îți recunosc că m-am gândit, dar atunci când am analizat lucrurile am considerat că nu merită riscul. Aici aveam ceva: jucam în teatru, aveam proiecte. Acolo nu mai aveam aproape nimic, poate nu o luam chiar de la zero, dar eram cumva de izbeliște (râde).

Irina Rădulescu
Irina Rădulescu pe scenă

Te-ai simțit în siguranță aici pentru că aveai un job?

Da, aveam un loc în care să mă desfășor. Poate nu e cea mai bună gândire. Dar să știi că în America nu m-am gândit niciodată să plec pentru că acolo copiii își lasă școala de pe la 13-14 ani ca să meargă la castinguri, fac primul film în adolescență, iar pe la 20 de ani sunt deja cunoscuți. Concurența e mult prea mare și cred că trebuie să ai un simț al realității.

Irina Rădulescu: În America nu te așteaptă nimeni nu brațele deschise. Ai terminat o facultate la noi, acolo asta nu înseamnă nimic. Trebuie să o iei de la zero. Să fii chelner, să muncești și să speri că o să reușești.

Cum a fost în facultate?

Cred că cel mai fain sentiment din acea perioadă este cel al apartenenței la un grup. Atunci când intri în facultate nu știi pe nimeni. Pare totul haotic. Și după un timp, încep să se creeze legăturile. E foarte faină această construcție.

Ai rămas cu prieteni din perioada aceasta?

Acum știi totul mulțumită rețelelor de socializare. Cu unii sunt colegă la teatru, pe alții mă duc să îi văd pe scenă. Dar cu cei care mă văd mai rar, vorbesc pe Facebook. Ținem legătura, unele au copii, alții au filme sau spectacole.

Cum a fost prima ta experiență în teatru? Știu că erai foarte, foarte mică atunci când ai urcat prima dată pe scenă.

Eram fascinată. Jucam într-un spectacol despre Războiul Troian, aveam vreo șase ani și mă credeam vedetă. La premieră am venit cu trusa mea de farduri furate de la mama de-a lungul timpului. Aveam tot feluri de rujuri, ai fi zis că sunt cel puțin Maria Callas (râde). Nu era nevoie de niciun machiaj, toți actorii aveau niște măști gri pe față, dar pentru mine nu conta, urcam pe scenă și trebuia să fiu pregătită (râde).

Cum te-ai simțit la aplauze?

Nu le-am perceput. Pentru mine cred că era mai interesantă toată nebunia de la cabine. Eram prea mică atunci.

Irina Rădulescu în copilărie

Dar primele aplauze pe care le-ai primit ca adult, cum au fost? Cum le-ai simțit?

A fost compleșitor. Când simt că publicul se bucură, că sunt aplauze din suflet, îmi dau lacrimile. Dar să știi că nu doar la mine, de fiecare dată când e ceva artistic și simt aplauzele, îmi dau lacrimile. Că e patinaj artistic sau vreun spectacol, că sunt în sală sau la televizor, mă emoționez.

Cum au fost începuturile pentru tine? Cum este pentru un copil de actor să intre în teatru?

A fost ca o întoarcere acasă. Ai mei au tot încercat să îmi ofere tot felul de oportunități, să fac limbi străine, să am alte pasiuni, doar, doar o să fac ceva serios cu viața mea și nu voi merge tot către actorie. Dar nu le-a ieșit (râde).

Dar când i-ai spus mamei tale că vrei să dai la actorie cum a reacționat?

Am avut de copil libertate de decizie. Chiar dacă să spunem că era atent studiată de ai mei, această libertate mi-a oferit șansa de a lua hotărâri pentru mine. La fel a fost și cu facultatea.

Ai mei au crezut tot timpul că dacă iubești un om, îi spui adevărul. Iar atunci când i-am spus că vreau să dau la actorie, mama mi-a zis simplu: „părerea mea este că poți, că ai talent, dar nu o să-ți fie ușor”.

Și atunci când ai intrat în facultate, știa toată lumea că ești fata lui Dem Rădulescu?
Da, clar. Colegii cred că nu știau toți, dar să știi că eu nu îmi dădeam seama de mai nimic. Eu trăiesc, așa cum o fac și acum, într-o lume a mea și nu prea îmi dau seama la ce vorbesc sau ce spun oamenii. Tata a fost un om foarte iubit în facultate, așa că mi se părea cumva normal să fie așa.

Irina Rădulescu
Irina Rădulescu alături de tatăl său, actorul Dem Rădulescu

Au venit profesori la tine să îți vorbească despre el?

Simțeam că atunci când mă privesc o fac cu un drag dincolo de persoana mea. L-am avut pe George Ivașcu la un atelier care i-a fost asistent și un om foarte apropiat de tata. Alții i-au fost studenți, deci oameni cu care a stat zi de zi, pe care i-a crescut. Dar totul era foarte tacit, totul cu profesionism – la ore eram doar o altă studentă, altfel nici nu mă puteam dezvolta, dar pe culoar îmi zâmbeau cu drag.

Așa că la ore nu era nimic diferit, dar atunci când ieșeam în oraș nu se mai terminau poveștile. Ceea ce se întâmplă și acum când mă întâlnesc cu foștii lui colegi care sunt prin toate teatrele de la noi. Toată lumea își amintește cu drag de el, iar lucrul acesta mă bucură enorm.

Ți-e dor de el?

Sigur că răspunsul firesc este „DA!”. Însă eu am spus tot timpul că el este mereu cu mine. Nu știu de unde am avut acest crez, că nu m-a învățat nimeni la 13 ani asta, dar asta am simțit mereu, că tata a continuat să fie mereu cu mine. Și lucrul acesta nu ține de religie – suntem oameni religioși, dar nu habotnici.

Irina Rădulescu: Am simțit mereu că tata, chiar dacă nu mai este fizic alături de mine, mă ajută mereu. Am simțit că este mereu cu mine. De fiecare dată când am avut un moment mai greu, am simțit că cineva are grijă de mine, de acolo de sus.

Te deranjează că oamenii de fiecare dată când vorbesc cu tine, te întreabă și de tatăl tău? Sunt convinsă că, cel puțin jurnaliștii, te întreabă la fiecare interviu despre el.

Nu, nicidecum. Atunci când iubești pe cineva cu adevărat, te bucuri pentru el și pentru faptul că lumea îl iubește. Tata a fost un artist devotat publicului său, iar faptul că după atâția ani oamenii nu l-au uitat, este extraordinar. Și mai ales faptul că tinerii, oameni care nu l-au prins în teatru, mă întreabă despre el, este superb.

Irina Rădulescu: Nici eu nu l-am prins jucând, l-am văzut doar în filme, dar oamenii care l-au văzut pe scenă vorbesc despre momente cu adevărat magice făcute de el. Și asta mă bucură foarte mult, asta înseamnă că omul care a fost tata și-a îndeplinit misiunea.

Te uiți la filmele lui?

Da. Îți dai seama că după ce nu a mai fost, filmele au fost legătura dintre noi. Iar odată cu maturizarea am început să înțeleg și cine a fost el ca actor, asta pentru că înainte el era doar tata, un om minunat cu spirit de copil, prietenul meu, tovarășul meu. Așa că, odată cu maturizarea am început să înțeleg și cine a fost el ca actor, profunzimea, maturitatea, talentul său.

Irina Rădulescu
Irina Rădulescu alături de tatăl său, actorul Dem Rădulescu și de mama sa, actrița Adriana Șchiopu

Ai vreun film preferat?

Seria BD. „Astă-seară dansăm în familie”. Și toate momentele realizate la Televiziunea Română. Toate au fost niște bijuterii.

Și vreo replică?

E o replică foarte faină în „Astă-seară dansăm în familie” care sigur nu a fost în scenariu. La un moment dat personajul lui tata ajunge undeva la țară și este vaccinat împotriva unui virus. Și iese din cabinet cu brațul îndurerat, atunci când îl întreabă Sebastian Papaiani: „Mètre, mètre, doare?”. Și el îi răspunde: „enorm, ți-o face în os” (râde). Asta e replica mea preferată pentru că îl recunosc pe el.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu el?

Cum dădea prima zăpadă și pe vremea aia erau zăpezi puternice, cu visol și vânt puternic, eu și tata ieșeam la plimbare în toiul nopții. Și eu și el adorăm zăpada pentru că ea ne aduce înapoi în copilărie. Iar eu eram copil, tata un copil mai mare, așa că era momentul nostru de fericire. Mama știa deja că urma ieșirea noastră. Ne puneam căciulile și ieșeam prin viscol și zăpadă și ne plimbam. Vorbeam vrute și nevrute.

Te mai plimbi seara, știu că asta era bucuria voastră: plimbările nocturne?

Da, tata adora să se plimbe. Și eu sunt la fel. Mersul pe jos îmi pune ordine în gânduri și, recunosc, îmi amintește și de el.

Dar de ce vă plimbați seara?

Pentru că atunci nu îl recunoștea lumea atât de ușor. Când ieșea din casă se făcea pâlc în jurul lui: oameni de toate vârstele voiau să vorbească cu el sau să îi ia un autograf, să îl atingă. Iar el vorbea cu toată lumea. Avea acest farmec incredibil: putea să stabilească o punte cu oricine, de la copii la bătrâni.

Simți că se mai întâmplă lucrul acesta cu actorii de astăzi?

Raportarea cred că este altfel acum. Poate puțin mai golănească (râde). Dar atunci era preluat modelul rusesc, sigur noi îi spunem comunism și o vedem ca pe o perioadă gri, dar atunci artiștii erau puși pe un piedestral, erau pe o poziție de „zeitate”. Iar stilul acesta există și astăzi la ei. E adevărat că nu erau nici atât de mulți ca astăzi, dar nivelul lor era incredibil. Atunci se punea accentul atât de mult pe calitate, pe performanță că dacă te uiți la marii noștri actori simți uneori cum talentul lor te copleșește. Nu e vorba că acum nu există talent sau valoare, dar sunt alte timpuri. Acum totul parcă trebuie făcut pe fugă. Dar e normal, suntem în secolul vitezei, nu?

Ce faci când nu ești la teatru?

Ori merg să îmi văd colegii la teatru. Ori merg la Operă. Încerc să învăț de la ceilalți și, mai ales, de la alte ramuri artistice. Ah și fac mișcare.

Foto: Șerban Călin

Ai modele sau artiști care te inspiră, de la care înveți? Oameni la care te întorci atunci când ai nevoie de motivație?

De cele mai multe ori mă întorc la ai mei. Atunci când sunt în cumpănă fie îmi amintesc de o vorbă de-a mamei sau mi-o zice ea, fie îmi amintesc de ceva ce a zis tata. În rest încerc să găsesc inspirație tot din artă, din orice ramură a sa.

Care este relația pe care o ai cu mama ta?

Suntem prietene, colege, surori, mamă – fiică. Câteodată eu sunt mama și ea e fiica pentru că mama are un suflet foarte tânăr.

Cum a fost când ați jucat prima dată împreună? Cum a fost la prima repetiție?
Mama m-a lăsat să demarez singură, așa că atunci când am jucat prima dată împreună aveam deja experiență. Dar noi suntem mereu pe „caterincă” (râde). Așa că la fiecare repetiție toată lumea râde.

Pe ea o deranjează că lumea te întreabă de tatăl tău și mai puțin de ea?

Nu, în niciun caz. Oricum și pe ea toată lumea o întreabă de tata. Și oricum ea este conștientă de tot ce am vorbit noi până acum. Poate că ea este chiar mai conștientă decât mine de valoarea tatei. Ea a trăit mai mult cu el decât am făcut-o eu și l-a iubit enorm, așa că se bucură de fiecare dată când lumea întreabă despre el. Au fost un cuplu de peste 30 de ani.

Cum a fost relația lor? Cum o vedeai tu și cum îți povestește ea?

La noi în casă era o atmosferă foarte relaxată, foarte ludică. El fiind un copil mai mare și punându-se mereu la mintea mea, ne feream mereu să nu ne zică mama vreo două (râde). Ea era mai cu disciplina, tata era în admirația mea totală, tot ce ziceam eu era literă de lege pentru el. Așa că singura care mai impunea ceva în casă trebuia să fie ea. Noi doi eram copiii și eram atenți mereu să nu o supărăm (râde). Era un râs continuu în casă pentru că ea fiind, la rândul ei un suflet foarte tânăr, râdea mereu de noi. Aveau mereu schimburi de replici amuzante și țin minte că râdeam mereu.

Irina Rădulescu: A fost o atmosferă foarte frumoasă în familia noastră, iar lucrul acesta mă face ca astăzi să nu am probleme, să nu simt vreo umbră asupra mea. Cred că este extrem de important pentru un copil să trăiască într-o casă cu iubire, așa cum a fost a mea.

Care a fost cea mai frumoasă lecție pe care ai primit-o de la mama ta?

Cred că libertatea de a mă regăsi.

Îmi amintesc că în adolescență atunci când începusem să ies cu prietenii mei prin oraș, pe la discotecă cum era atunci, nu aveam niciodată oră de ajuns acasă. La mine regula a fost mereu „poți să faci ce vrei, atât timp cât știu unde ești”. Mama era omul pe care îl sunam pe la 3-4 dimineața să vină să ne ia și să ne ducă acasă. Știa deja toate adresele cluburilor în care mergeam. Cum o sunam, își punea ceva pe ea, lua mașina și venea după noi. Îți dai seama că prietenii mei erau fascinați de ea: „dacă i-aș suna eu pe ai mei să vină să mă ia la ora asta, îți dai seama ce s-ar întâmpla”.

Cred că asta a fost cea mai frumoasă lecție pe care am primit-o de la ea: libertatea de a alege. Și, totodată, discernământul de a nu cădea în tot felul de capcane.

Cum a fost când ai plecat de acasă? S-a schimbat ceva în relația voastră?

Asta e cumva ca la întrebarea cu dorul de tata, noi oricum vorbim zilnic. Suntem mereu una cu alta. Cred că așa a fost familia noastră, spiritele au fost ca un monolit, așa că nu prea contează că nu suntem în același timp în același spațiu.

Îți dorești o familie?

Mi-aș dori. Eu sunt mai de modă veche: cred în iubire și știu că nu e ușor s-o găsești (râde). Dar dacă ar fi să o găsesc, mi-aș dori familie. La mine așa a fost, eu am venit pe lume din iubire, așa că nu știu altfel. Dacă o să fie, bine, dacă nu, asta e (râde).

Care este cel mai mare vis al tău?

Cred că toți avem un potențial interior și mi-aș dori să pot spune că l-am atins. E greu lucrul cu tine (râde). Eu sunt conștientă că sunt abia la început, dar mi-ar plăcea să pot spune la un moment dat „bravo, ai reușit”.

Cum ai ajuns în teatru? Cum ai primit oferta de job de la Teatrul Mic?

Eram anul II de Facultate și se deschidea Teatrul Metropolis, unde eu cu mama am fost invitate de George Ivașcu. Acolo ne-am întâlnit cu doamna Cătălina Buzoianu cu care și mama debutase. Iar atunci ea mi-a spus ceva de genul: „Irina ce-ai crescut, foarte frumos te-ai dezvoltat”. La scurt timp după această întâlnire mi s-a spus că doamna Buzoianu urma să monteze, la Teatru Mic, spectacolul „Furtuna” și că mă voia pe mine în rolul Mirandei.

Ea este cunoscută pentru faptul că oferă tinerilor o șansă și că vede ceva în ei, fără prea multe discuții. Chiar dacă nu te vede jucând, îți poate oferi o șansă doar pentru că simte o anumită emoție atunci când te vede. E ceva special.

Și așa am ajuns la Teatrul Mic, unde în anul acela se dădea concurs pentru titularizare. Erau zece posturi libere. Și domnul Florin Călinescu, care era directorul de atunci al teatrului, mi-a spus că dacă tot joc în „Furtuna” să vin la concurs. L-am ascultat, m-am prezentat la concurs și așa am ajuns angajată aici.

Irina Rădulescu

Simți un confort că ești angajată?

Cumva, da. Cred că este omenește. Și acum sunt fericită că s-a mărit echipa de la Teatru Mic, în special cu actori tineri și că este o atmosferă foarte faină în teatru. Asta este un beneficiu foarte mare: că simți că faci parte dintr-o echipă.

În ce te vedem acum?

În „Escu” de Mușatescu, în regina la Doru Ana. Este spectacolul Teatrului Mic, dar îl jucăm la Comedie, din rațiuni de spațiu. Și în „Nevermore”, adaptare după Edgar Allan Poe, în regia lui Dragoș Galgoțiu, pe care îl jucăm la Teatrul Mic. Sunt două spectacole în două chei total diferite: o comedie bulevardieră și una superealistă.

În ce ți-ai dori să joci? Sau ce rol?

Îmi doresc să joc unde regizorul simte că are nevoie de mine. Exact cum a fost în cazul filmului „Urma”, unde Dorian Boguță mi-a spus de la început că vrea pe cineva ca mine. Evident că faci alegerile actorilor în funcție de chimia dintre ei, dar e important să știi că regizorul te-a vrut de la început.

Cum a fost să lucrezi cu Dorian Boguță?

Fiind actor, Dorian are tact și știe cum gândește un actor. Și are foarte mult fler, iar lucrul acesta a fost foarte important în lucrul cu mine pentru că eu nu am mai făcut film. Poate că mulți ar fi ales calea sigură: să meargă cu cineva cu experiență. Dar el a vrut să încerce marea cu degetul (râde). Și eu datorită încrederii arătate m-am lăsat modelată complet de el.

Cum a fost prima zi la filmare?

A fost destul de greu. Nu dormisem cu o seară înainte și am simțit la un moment dat că pierdusem coordonatele. Iar Dorian mi-a dat încredere, mi-a spus să stau liniștită și mi-am revenit.

Dar ați mai lucrat împreună?
Nu

Erați prieteni?

Nu. Sigur că eu îl știam, dar nu avusesem niciun fel de conexiune înainte. M-a chemat la casting, m-am dus și după foarte mult timp am primit rolul. Aici e amuzant, castingul pentru „Urma” a durat foarte mult timp, aproape un an. Până am aflat că am luat rolul, a durat foarte mult timp, crezusem că s-a făcut deja filmul.

Dar lucrurile cumva au venit normal, cum îți spuneam la început și mă bucur că am avut această experiență.

Cu ce actor ți-ai dori să joci?

Greu, mi-aș dori să joc cu toate categoriile de vârstă pentru că de la toți poți să înveți.

La ce spectacol de teatru ne recomanzi să mergem?

La „Scrisori de dragoste”. Se joacă la Teatrelli cu Cerasela Iosifescu și Claudiu Bleonț, în regia lui Mircea Cornișteanu. Am plâns. E genul meu de text.

Uite că tot mă întrebai cu ce actori aș vrea să joc, Claudiu și Cerasela sunt doi dintre ei. Oricând aș vrea o astfel de experiență.

Irina Radulescu și Marin Grigore în filmul Urma | Foto: Alex Damian

Care este filmul tău preferat?

„Bobby Deerfield”, al lui Sydney Pollack, în care Al Pacino este absolut minunat.

Este unul dintre actorii tăi preferați?

Clar. El și De Niro sunt niște grei, niște tipi duri, dar în același timp cu candoare. Dar în filmul de care îți spun Al Pacino nu e deloc așa cum îl știm astăzi – e un pilot de curse care se îndrăgostește de o femeie bolnavă în fază terminală, iar el e total interzis de această iubire. E foarte fain.

Ce carte citești acum?

Acum încerc să mă inițiez în tarot (râde). Și citesc o carte despre teoria tarotului.

Dar, dacă vrei să vorbim despre literatură, scriitorul meu preferat este Orhan Pamuk.

Dar de unde și până unde pasiunea pentru tarot?

Nici eu nu mai știu (râde), dar eu cred mai degrabă în paranormal, decât în normal. Și din atracția asta a venit la un moment dat interesul pentru tarot. Am dat apoi cu nasul de niște bloguri de specialitate și a început să mă intereseze lumea asta simbolică care e departe de imaginea pe care o avem noi cu o babă care ne citește în cărți viitorul. Chiar și moartea e simbolică aici, e o renaștere.

Dar ți-a fost în citit în cărți?

Am o prietenă de suflet care este inițiată în tarot și are har. Trebuie să ai talent pentru interpretarea cărților.

Și ce ți-au spus cărțile?

Că viitorul sună bine (râde). Atunci când am făcut prima dată cărțile mi-a căzut una pe jos și în tarot se spune că dacă ți se întâmplă asta, cartea respectivă se cere citită. Iar aceasta era soarele, cea mai pozitivă carte. Acum vom vedea (râde).

De ce ți-e frică?

Cu toții avem o parte mai întunecată, niște demoni interiori pe care nu spun că ar trebui să îi îmblânzim, dar măcar să ni-i facem prieteni. Deci cred că mi-ar fi teamă să nu preia ei controlul.

Irina Rădulescu
Irina Rădulescu și pasiunea sa pentru dans

Ce înseamnă pentru tine să fii artist?

Să dăruiești. Să ai această nevoie. Sigur că nu e o nevoie total altruistă pentru că atunci când dăruiești și primești.

Și ultima întrebare, Irina Rădulescu revenind la „Urma”, de ce să se ducă lumea la film? De ce ni-l recomanzi?

Pentru că este un film de atmosferă. După ce trec anii nu mai știi ce a zis personajul X sau ce a făcut personajul Y, dar îți amintești ce ai simțit atunci când ai văzut filmul respectiv. Iar la „Urma” atmosfera te va atinge și o să rămână cu tine.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO