Augustin Matei, artistul care cuprinde toată emoția din viața unui om într-un ceas. Și povestea ceasurilor Augustin purtate azi de actori de la Hollywood, oameni de stat și chiar de Papa Francisc

Să ai un ceas Augustin la mână pare să fie azi un vis împlinit pentru că astfel reușești să porți cu tine zi de zi parte din viața ta, din ceea ce te reprezintă.

Augustin Matei este artist și asta a fost dintotdeauna, chiar dacă și-a descoperit talentul de a realiza unele dintre cele mai impresionante ceasuri abia acum vreo 10 ani.

A terminat liceul de artă și a ales să învețe totul despre arhitectura grădinilor și pictura bisericilor și după ani de zile de căutări și-a găsit calea.

Însă această descriere este mult prea serioasă și poate nu foarte potrivită pentru el. Asta deoarece, dincolo de ecranul calculatorului am cunoscut probabil una dintre cele mai carismatice persoane cu care am interacționat până azi.

Pentru Augustin nu banii sunt importanți, ci toată emoția din sufletul celor care îi poartă creațiile, fiind genul de persoană care se încarcă creativ în preajma personalităților interesante.

Te las pe tine să-l descoperi și sper ca la final să ai zâmbetul pe buze și să spui, la fel ca și mine, că ai mai învățat o lecție de viață importantă.

Augustin, tu ești artist, nu ceasornicar, nu?

Da 😀

Dar știi cum funcționează un ceas?

Da. Se mișcă ceva în el și arată ora 😀. Glumesc, știu cum funcționează. Adică știu și să desfac un ceas, dar dacă se întâmplă ceva îmi prind urechile. Mă refer la calibrele cu care lucrez eu, nu altele foarte complicate.

Și tu gândești designul unui ceas și lucrezi cu un ceasornicar? Explică-mi exact cum funcționează business-ul tău, te rog 😀

Treaba asta e împărțită în două părți. Practic, eu cu mâinile mele fac cadranul și asamblarea. Asta înseamnă că iau niște chestii cumpărate, precum carcasa, mecanismul, cureaua de la Oradea, cutia și cam atât. Eu lucrez cadranul și îl asamblez într-un ceas. Partea asta e cea mai simplă și ușoară pentru că în momentul în care eu asamblez cadranul, deja am trecut printr-un proces de creație, de discuție, de analiză, de inspirație, un proces care poate să dureze o oră sau doi ani.

Ai lucrat și doi ani la un ceas?

Nu am avut ideea și omul a stat după mine doi ani, până a ieșit ce am avut eu în minte că trebuie să iasă. Nu aveam concret conturată ideea, era un fel de „îmi stă pe limbă, dar nu pot să spun” 😀. Ideea este că personalizarea asta – deși mă feresc foarte tare de termenul acesta – este mult mai mult de atât. Eu încerc să relaționez foarte mult cu viitorul posesor al ceasului, sau, dacă ceasul va fi făcut cadou, încerc să aflu cât mai multe despre acea persoană, să văd ce anume din viața lui îl mișcă emoțional, ce îl reprezintă. Nu tot, pentru că nu pot să cuprinzi tot într-un ceas, doar acel ceva care îi stârnește cea mai mare emoție. Sunt o grămadă de probleme de concept pe care mi le pun, de la a afla cum se îmbracă clientul, până la caracteristicile de personalitate (introvertit, expansiv), mai ales că finalitatea unui ceas Augustin trebuie să fie o expresie artistică, nu doar o personalizare.

Citește și: Ceasurile românești Optimef se întorc după aproape 40 de ani. Care este povestea lor?

Ca să înțeleg: eu îmi doresc un ceas Augustin. Ce fac mai departe?

Stăm de vorbă și încercăm să găsim o tematică. Oamenii cam știu ce fac eu și îmi spun: „Mie mi-a plăcut foarte mult Jules Verne” sau „Vreau un ceas care să-mi amintească de viața mea la țară, la bunicii mei”, sau „Sunt de profesie avocat”, etc. E ușor când privești în ansamblu. Ai un client zodia Leu și te gândești că va fi un ceas cu un leu și cu savană. Însă eu trebuie să merg mult mai departe și să mă leg de elementele importante din viața persoanei respective, să se apropie cât mai mult de ceea ce-l reprezintă pe acel om. Asta în cazul în care clientul știe ce vrea pentru că există și situații în care nu știe 😀. Nu toată lumea poate să aibă o pasiune foarte clară. Am avut un client care avea un ceas de la mine și la un moment dat a zis: „Băi, mai vreau și eu un ceas”. „Cu ce vrei?”. „Nu știu, fă-l și tu cu ce vrei tu”. Știam că e notar și pasionat de pescuit, dar nu ar fi vrut să ne legăm de aceste de elemente, așa că i-am făcut un ceas cu Atlantida și Poseidon și așa de fain a ieșit, încât i-am zis că nu i-l mai dau 😀.

Mecanismele ceasurilor de unde le ei?

Din Elveția.

Adică „merg ceas” 😀

Da. Carcasele sunt din Germania, din oțel, geamul este safir, nu mineral, pe care nu poți să-l zgârii, doar să-l spargi cu diamantul. Chiar dacă am trei variante de preț, toate sunt pe niște calibre high class și atunci omul își alege. Și alesul acesta este pretențios. De exemplu, dacă cineva îmi spune că vrea categoria a doua de preț, trebuie să mă asigur dacă i se potrivește conceptul pe acel tip de calibru și de mecanism. Tendința oamenilor de a alege ceva cât mai scump în ideea că va fi mai bun nu e relevantă în cazul meu pentru că eu sunt artist.

Dar dacă îmi place un model pe care l-ai făcut deja îl mai faci o dată sau nu ai două la fel?

Îl reinterpretez. Și sunt convins că aduc un aport mult mai bun sau total diferit. Sunt două motive pentru care nu-l mai fac: o dată că acel ceas aparține cuiva și am rezonat cu acea persoană și a doua oară pentru că eu, personal, nu mai am același entuziasm. Și pe mine mă atrage provocarea de a vedea cum arată finalul. Am avut un client care mi-a comandat trei ceasuri la fel. De fapt și acum am o comandă de la Codin Maticiuc de trei ceasuri la fel, e foarte greu, dar nu am ce să fac.

Iar cel care mi-a comandat prima dată trei ceasuri la fel, unul pentru el, unul pentru partenerul lui de business și al treilea pentru cel mai vechi om al său, mi-a dat mare bătaie de cap. Am făcut primul ceas și la celelalte două nu prea am mai avut tragere de inimă. Până la urmă l-am chemat în atelier să mă ajute și așa ne-am împrietenit și am reușit împreună.

Tu de unde ești?

Acum sunt „măritat” în Pucioasa, județul Dâmbovița 😀. De pământ sunt din Oltenița, dar liceul și facultatea le-am făcut în București. E și foarte greu să răspunzi în ziua de azi de unde ești pentru că nu știi de unde să începi 😀

Dar pentru ce te-ai pregătit? Ce facultate ai făcut?

Am făcut liceul de artă și facultatea de Arhitectură de grădini din cadrul Agronomiei și în paralel am făcut și Teologie – Pictură bisericească. Prin urmare sunt deștept 😀

Asta clar! 😀 Dar încercam să văd o legătură între cele două…

Păi arhitectura de grădini are legătură cu compoziția și teologia pentru că mi-a plăcut pictura bisericească…

Pictură bisericească și atât. Nu voiai să te faci popă, nu? 😀

Nu, nu pentru că trebuia să mă însor și era destul de dificil. În plus, eram și cam urâțel atunci 😀. Între timp mi-am mai revenit.

Ai băut aghiazmă?

Sau apa de la câini 😀

Și când te-ai apucat de ceasuri? Sau de ce te-ai apucat de ceasuri?

După facultate, primul meu job mai serios a fost acela de designer de interior la Ikea. Am stat vreo 2 ani și mi-a plăcut foarte mult. Era printre cele mai noi corporații, eram unul dintre designerii acelor camere boeme, era poza mea mai peste tot, a fost foarte frumos, motiv pentru care am suferit foarte tare că am plecat. Mi-am dat demisia pentru că voiam mai mult și în 2008 când a apărut criza economică, eu m-am apucat să proiectez grădini. Nu aveam nimic la vremea respectivă. Am luat lopețile, cazmalele și sculele bunicului din curte, din pensia lui de 800 de lei am cumpărat o mașină de tuns iarba pentru că prinsesem un contract mărunt de întreținere grădini, am adunat oameni de pe la țară și tot așa. Nișa mea era să fac grădini pe blocuri și asta am făcut vreo 9 ani. Dar nu doar gazon și plante pentru că deja decoram și garduri, pictam frescă, aplicam ce învățasem în partea cealaltă.

Și, ca un accident, la un tip în Tunari căruia îi făceam grădina, a apărut un prieten de-al lui care aducea ceasuri replică din China. Eu nu știam de ceasuri replici, știam doar de Orex și de Rolex. „Cum mă replici? Și care e cel mai fițos ceas?” am întrebat eu. „Păi ăsta, Ulysse Nardin”, îmi zice el și mi-a arătat, dar nu m-a mișcat în nici un fel, pentru mine era doar un ceas. 😀

Dar mi-am zis că ajung și eu acasă și îmi iau și eu un ceas, că aveam unul din acela pe baterie. Am intrat pe un site cu ceasuri replici și mi-am cumpărat un Patek Philippe. Era un ceas clasic pe care l-am ales pentru că semăna cu Orex-ul din clasa I pe care l-am primit cadou de la tata și l-am purtat lejer la mână. Eu nu știam ce înseamnă brandul acela și că în realitate costă peste 30 de mii de euro. Și tot mergeam cu un Patek Philippe la mână, coborând dintr-o Skoda pe motorină, de pensionari și cu cazmalele în portbagaj 😀

La un moment dat am început să mai citesc despre ceasuri, am văzut că este o întreagă istorie și știință în spatele lor și m-am simțit atât de prost și de manelist încât l-am dat jos de la mână. Doar că atunci când scormoneam eu așa pe internet, din poză în poză, am văzut un ceas de damă cu o sculptură ce reprezenta mama hipopotam cu puiuțul ei și atunci m-a pălit.

Am zis că dacă e ceva sub cer și făcut de mână de om, pot și eu să fac. Și așa am declarat că vreau să fac ceasuri.

Primul ceas pe care l-ai făcut?

A fost unul cu un cap de cal. Interesant este că îi spuneam iubitei mele de atunci că vreau să fac ceasuri, prietenilor, rudelor, mă duceam în curtea oamenilor să le fac grădinile și spuneam că vreau să fac ceasuri și nu mă credea nimeni. Mă duceam pe la ceasornicari să-i întreb și primeam numai „Nu”-uri de peste tot.

Când se întâmpla asta?

Cred că acum vreo 10 ani. Mi-a luat vreo patru ani până am făcut primul ceas.

Ți-ai luat patru ani de „Nu”-uri?

Și de încercări. Nu zi de zi, dar de când mi-a venit ideea asta în minte a durat vreo patru ani. Mă uitam pe Youtube să văd cum fac alții, am văzut că au microscop de gravat. Pe Youtube nu te învață nimeni să faci un ceas, sunt doar video-uri de prezentare, dar încercam să fac și eu după ei. Nu am avut 1000 și ceva de euro atunci să iau un microscop din acesta mare, am luat unul mic de geologie, gândindu-mă că e ce trebuie. Doar că atunci când m-am apucat, mi-am dat seama că nu am loc de manevră. Am învățat singur încercând.

Cui i-ai vândut primul ceas? L-ai vândut pe cel cu calul?

Nu. Când l-am făcut pe cel cu calul era decembrie, se terminase treaba cu grădinile, nu prea mai aveam bani, ieșisem din acea relație și eram destul de șifonat și m-am mutat la țară, la bunicul meu. Am pus ceasul cu cal pe Facebook și am primit trei like-uri la el și o doamnă și-a exprimat dorința să-l cumpere. M-am dus la București foarte încântat, m-am lăudat la frate-meu că gata, merge treaba cu ceasurile – frate-meu fiind agent de vânzări, pragmatic, mi-a spus că până nu mă văd cu banii în cont să nu cred nimic – doamna nu mi-a mai răspuns la telefon și m-am întors înapoi. 😀

Primul ceas vândut l-am făcut pentru un domn care l-a făcut cadou unui prieten de-al lui.

A văzut ceasul cu calul pe Facebook și ți-a comandat?

Probabil. Aveam vreo 2-3 ceasuri că trebuia să pun și eu ceva pe Facebook să zic că fac ceasuri.

Acum te-ai îmbogățit?

Da, am motocicletă, am o fată în vârstă de 11 ani (nu sunt tatăl ei biologic, dar suntem foarte lipiți) și mă recunosc oamenii pe stradă și sunt foarte mândru.

A, deci asta e bogăția pentru tine?

Da. Bogăția e relativă și nu cred că mi-aș dori mai mulți bani decât am. Câștig bine, dar nu asta e important. La un moment dat mi-a spus tata să-i dau mașina mea și să-mi iau eu alta mai fițoasă. Și m-am gândit: „Ce alta mai fițoasă? Să facă ce?”.

Hai să vorbim puțin despre ai tăi… Ce profesie aveau ei? Bănuiesc că sunt la pensie…

Tata e la pensie și mama e și mai bine (îmi arată cu degetul spre cer) 😀

Îmi pare rău…

Nu, că era de treabă, ține la glume 😀

Tata a lucrat pe la turnătorie, lăcătuș mecanic, pe șantier, iar mama a fost laborantă la abatorul de porci.

Niciunul artist. Iar de fratele tău ai spus că e agent de vânzări…

Acum nu mai e, are business-ul lui de foto-video. El e puțin artist, are ureche muzicală și cântă foarte bine la chitară, dar e mai gras și mai urât ca mine 😀 Trebuie să spun și de el că îi sunt dator, i-am consumat fisele de 50 de bani ca să-mi iau cafele că nu mai aveam bani, eram sărac după ce m-am mutat la țară. 😀

Chiar, când ai făcut prima dată bani?

Am făcut bani și în timpul facultății. Căminul de la facultate l-am plătit doar în primul an, apoi m-am cunoscut mai bine cu administratorul care era bijutier și pasionat de artă. Făceam o icoană și nu mai aveam treabă. În anul II de facultate am lucrat pentru cineva care făcea icoane pe sticlă și eu pictam chipurile, așa că am avut întotdeauna bani de buzunar, am fost un băiat descurcăreț.

Dar biserici ai pictat vreodată?

Una singură pe afară, în rest am pictat icoane, troițe… După facultate nu am vrut să mă ocup de asta.

Povestește-mi cum te-ai „măritat” la Pucioasa… 😀

Asta e foarte interesant, e poveste de film 😀

Cred că așa e, că pare că te-ai apropiat mai tare de monitor, ca și cum vrei să-mi șoptești (n.r. interviul are loc online, pe platforma Zoom) 😀

Da pentru că soția e dincolo, face bijuterii.

După mult timp m-am reîntâlnit cu un prieten din liceu – un tip foarte, foarte deștept, născut din părinți profesori universitari, el cu o inteligență nativă uimitoare, dar un bețiv 😀- și el m-a scos prima oară din țară, în Bulgaria. Apoi, tot cu el am văzut toate coclaurile din Italia. O altă cunoștință de-a noastră din liceu, ai cărui părinți și-au cumpărat o casă aici, în apropiere de Pucioasa, într-un sătul legat cu un drum forestier, ne-a invitat într-o vară acolo, să stăm cu cortul și să facem un grătar. Eram mai mulți și într-o zi toți au urcat pe deal să le arate prietenul ăsta al nostru ce teren și-a cumpărat pe coclauri, iar eu am rămas la cort să pictez. Aveam un șevalet și pictam o natură statică începută de acasă 😀.

La un moment dat a apărut o doamnă la vreo 60 de ani, supărată foc pentru că fiica și nepoata ei au căzut cu roata mașinii în șanț pentru că nu au putut să treacă de o mașină parcată aiurea de unul din grupul nostru. Am spus că nu e mașina mea și că o să-i sun pe ceilalți să coboare la mașină. Imediat după, a apărut o fetiță de vreo cinci ani, țopăind prin iarbă, că-i spusese bunică-sa că e un pictor care pictează. A vrut și ea să vadă cum arată un pictor și m-am trezit cu copilul lângă mine, i-am dat pensula și am lăsat-o să dea cu culoare pe pânză. A început să-mi spună că ea vrea să se facă actriță, că mami este farmacistă și că locuiește la etajul doi, la o ușă cu umflături, că tati este pasionat de bowling, dar acum e acolo sus. M-am uitat ca prostul în sus, dar târziu mi-am dat seama. A venit și Izabela, soția mea de azi, mi-a spus că a picat cu mașina în șanț, eu i-am zis că nu am cu ce să o ajut și am rugat-o să nu ne strice tabloul. Așa că am rămas cu fetița să pictăm, iar ea s-a descurcat cu ceilalți să scoată mașina.

Tu un gentelman 😀 Poate trebuia să o ajuți să împingi mașina… 😀

Păi ce sunt eu, tanc. Au venit doi localnici, au pus piatră peste piatră sub roată, eu m-am urcat până la urmă în mașină, am băgat în viteză și am scos mașina, am luat cireașa de pe tort, în uralele mamei soacre care s-a exprimat: „Bărbatul tot bărbat!” 😀

I-am cerut adresa de mail să-i trimit pozele pe care le-am făcut cu fetița ei, i le-am trimis, nu mi-a răspuns vreo două luni de zile, după care, încet, încet am început să fac naveta la Pucioasa.

Ai spus mai devreme că e dincolo, în atelierul de bijuterii. E farmacistă sau bijutier?

A fost farmacistă 20 de ani, am scos-o cu forța și i-am făcut atelier de bijuterii.

Și cum e la Pucioasa?

E oraș de interes național, e renumit pentru tratamentele cu sulf. O față tânără nu vezi aici, numai pensionari.

Și e rău?

Nu, te obișnuiești cu moartea la un moment dat 😀

Doamne… 😀

😀 Cred că am vreo șase ani de când stau aici. Aici am început să fac ceasurile. Făceam naveta și la un moment dat, pentru că mi se luase de drumuri, stăteam la un hotel din ăsta de ajutor reciproc, cu 70 de lei pe noapte camera. După un timp m-a îndrăgit directoarea, mi-a lăsat camera la 50 de lei, după care nu mi-a mai luat nici un ban. Făceam schițe și luam 3-400 de euro pe un ceas, mă duceam la cârciumă, beam o cafea, aveam o viață foarte boemă când erau ceasurile ieftine și nu eram așa cunoscut…

Parcă o regreți puțin…

Serios!

Acum pare că ești un om cu totul împlinit…

Da, chiar sunt împlinit. Îmi trăiesc visul.

Cine poartă ceasurile tale? Am văzut o mulțime de vedete…

Jean Claude Van Damme, Papa Francisc, Sylvester Stallone, Michael Keaton, Samuel L. Jackson, Johannis, Casa Regală a României…

Dar cum au ajuns la ei?

Dintr-unul într-altul. M-am împrietenit cu producătorul filmului „Soldat Universal” și de acolo am sărit mai departe. Mai au ceas Augustin Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, soția lui Kobe Bryant, producători mari de film….

Auzi, dar lui Johannis i-ai luat bani mulți?

Nu a comandat el, a fost un cadou din partea Facultății de Politehnică din București.

Dar când a comandat Guvernul României pentru Papa Francisc ai luat bani mulți?

Nu am luat bani pentru că altfel aș fi creat un precedent. Dacă luam 2000 de euro s-ar fi spus: „Uite mă ai dracu, cât fură ei și i-au dat băiatului ăsta doar atât”. Dacă luam 10 mii să fac și eu un ban cinstit, s-ar fi zis: „Ia uite mă pe ce se cheltuie banii noștri”. Mai bine mi-am văzut de treabă.

Să știi că la mine lucrurile nu țin numai de bani. L-am refuzat pe prințul Paul, am refuzat primari…dacă nu-mi place de tine nu-ți fac ceas, nu mă poți agăța cu bani.

Să-ți spun câteva povestioare, la nivel de exemplu. Un prieten de-al meu, din Oltenița, mă prezintă unui tip care are niște clinici medicale. Tipul a fost căsătorit cu o cântăreață cunoscută, acum e divorțat, are un băiețel, a vrut să fie preot, un tip destul de credincios și destul de pragmatic, un tip cu foarte mulți bani, dar după față destul de trist. În momentul în care ne-am cunoscut, mă trata mai cu spatele, nu-mi dădea mare atenție. Ca să vadă ce hram port m-a întrebat cât costă un ceas. I-am spus că asta nu e relevant pentru că „dacă nu-mi place de tine, nu-ți fac, iar dacă îmi place foarte tare de tine ți-l dau gratuit”. L-am simțit că s-a deschis și în final i-am spus că-i fac un ceas, dar l-am întrebat ce e cel mai important pentru el pe pământul acesta. A zis: „Fiul meu”. „Dacă tu vrei ceas de la mine, îl trimiți pe fiul tău cu șofer la mine – că ai șofer că ești plin de bani, ai ditamai clinicile – și eu cu el îți fac ceas, tu nu știi nici cum arată și nici cât costă”.

Altă situație a fost cea în care m-a sunat Sorin Ianceu, unul dintre chirurgii din accidentul aviatic din Apuseni care mi-a  spus că vrea un ceas. ”Dacă vrei ceas de la mine trebuie să te duci acolo unde a picat avionul, înfigi mâna în pământ faci poze și îmi trimiți pământ de acolo”, i-am zis. I-am făcut cu un cadran cu pădure, cu lupi, pentru că a doua zi au venit lupii acolo. Când a deschis cutia ceasului, au început să-i tremure mâinile de emoții. Imaginează-ți chirurg la 2 metri înălțime, căruia îi tremură mâinile.

Un domn din Norvegia s-a rugat de mine un an de zile să-i fac ceas cu portretele părinților pentru că a fost înfiat și i-a iubit foarte mult, i-am zis inițial că nu am timp și vreau să creez un precedent – toată lumea o să vrea cu cățelul, purcelul și tot așa – și până la urmă mi-a zis că dacă îi fac vine să-l ia personal de la mine. Când a venit, s-a așezat pe scaun, a deschis cutia și l-a bufnit plânsul.

Asta fac eu de fapt.

Creezi emoție!

Da.