Cancerul a învățat-o să o ia de la zero. Până la 35 a fost chelneriță, vânzătoare, cameristă, dar nu a știut cum să își gestioneze emoțiile și situațiile limită și s-a îmbolnăvit. Cătălina Alexandra Gavril: Mi s-a spus: „vă văd și vă simt puternică!” și atunci mi-am dat seama ce va urma
Cătălina Alexandra Gavril este o tânără de 35 de ani pe care nu o găsești pe Google, ci pe TikTok, acolo unde postează videouri care te fac să râzi. Pe 13 martie 1988, ora 13.00, se năștea o fetiță cu ochii albaștri și privirea senină și tot pe 13 martie 2023, aceeași „fetiță”, acum cu un imens bagaj emoțional își „sărbătorește” ziua de naștere, dar și ultima ședință de radioterapie. A fost diagnosticată cu cancer de sân și de col uterin, ultimul descoperit la o lună distanță de cel de la sân, se mută din Pașcani în București pentru a se trata, iar aici se reîntâlnește cu prima ei iubire de la grădiniță care alege să-i fie alături. Până la 35, Cătălina Alexandra Gavril a fost chelneriță, vânzătoare la florării, cameristă, ajutor de bucătar și supraveghetor la un spațiu de joacă pentru copii. Trecând prin foarte multe momente neplăcute, nu a știut cum să își gestioneze emoțiile și situațiile limită și s-a îmbolnăvit. Acum este determinată să își urmeze visul: cel de a deveni actriță. Cătălina Alexandra Gavril dă multă forță femeilor prin propriul ei exemplu.
Măi, ochi frumoși, când ai văzut tu lumina zilei?
Cătălina Alexandra Gavril: Pe 13 martie 1988, ora 13.00, se năștea o fetiță cu ochi albaștri și privirea senină. 35 de ani mai târziu, tot pe 13 martie, aceeași „fetiță” își „sărbătorea” ziua de naștere, dar și ultima ședință de radioterapie, la clinica de oncologie Amethyst din București. Nu voi uita niciodată cum în acea zi, o parte din personalul medical a început să-mi cânte „La Mulți Ani!”, oferindu-mi în același timp un tort pe care abia îl țineam, copleșită fiind de emoții.
35 de ani împliniți cum?
Cu un bagaj emoțional în care am adăugat un cancer de sân și unul de col uterin, descoperit la o lună distanță de cel de la sân. La Amethyst, Dumnezeu mi-a arătat încă o dată, că El lucrează prin intermediul tuturor celor din clinică. La început, mi s-a părut ireal ce mi se întâmplă, însă m-am agățat de faptul că nu am avut metastaze și m-am dus din timp la medic. Chiar în acest fel, am și dat vestea celor din familie: „Din fericire, nu am metastaze, însă va trebui să port o perioadă perucă!” Nu știu cât de bine m-am exprimat în a da această veste, însă m-a măcinat mereu acel gând de a nu suferi cineva din cauza mea.
Cătălina Alexandra Gavril: „Nodulul meu cât o măslină depășise 8 cm, devenind o tumoră în toată regula. Boala avansa într-un mod alert, iar eu trebuia să fiu mereu cu un pas înaintea ei”
Cătălina, de unde ți-ai luat tu forța asta?
Cred că atunci mi s-a declanșat acea putere interioară de care habar nu aveam și m-am luptat mai întâi cu mine pentru a fi bine și a mă comporta absolut normal. A fost extrem de greu, dar comportându-mă normal, fiind exact cum ei mă cunoșteau, nu m-au privit niciodată doar ca pe o bolnavă. Chiar aș îndrăzni să-i sfătuiesc pe cei care trec prin diferite momente grele, să se ajute mai întâi pe ei mental, pentru ca apoi să poată accepta și ajutorul celorlalți. Degeaba ai în jurul tău o armată de oameni pentru a te ajuta, dacă tu nu ești dispus să îți accepți boala, să fii prietena ei și în același timp să lupți împotriva ei.
Știi că te înțeleg și te-am văzut în toată splendoarea ta foarte puternică. Ai avut vreo frică?
Bineînțeles ca am pus și răul înainte. Bineînțeles că m-am gândit și la moarte, dar pâna la urmă, toți murim, pericolul fiind prezent la orice colț: unii mor din cauza unor boli, alții mor brusc în accidente stupide, alții cad pur și simplu din picioare și acolo se termină tot. Există și o vorbă: „De-am ști toți ce vom păți, de înainte ne-om păzi”. De aceea, trebuie să trăim prezentul și să evităm cât putem, supărările de orice fel.
Toamna acestui an, am început-o mergând la un RMN cerebral, iar rezultatul este perfect. Săptămâna asta am făcut și CT-urile toracic, abdominal si de pelvis. După ce voi avea și rezultatele acestor investigații, sper eu foarte bune, voi putea, într-un final, să merg la medic pentru a mi se putea îndepărta dispozitivul prin care mi s-a administrat tratamentul de chimioterapie timp de 6 luni.
Cum te uiți acum la tine?
Nu există zi în care să nu mă uit la vechile fotografii cu mine din copilărie, adolescență, studenție, dar cel mai mult la cele cu mine fix înainte de a fi diagnosticată.
Înainte, majoritatea timpului mi-l petreceam la Suceava unde eram angajată la firma de make-up a cumnatei mele, Simona, ea fiind deja în domeniu de mulți ani. Cu aproximativ 2 luni înainte de a fi diagnosticată, ne amuzam împreună că voi ieși la pensie de la firma ei (râde). Aveam planuri să vin la București pentru a-mi aprofunda cunoștințele în acest domeniu. Mi-a plăcut mereu să fiu și să mă simt frumoasă. (Simona m-a inspirat și mi-a amplificat mereu această dorință). Asta am și făcut pe tot parcursul chimioterapiei, radioterapiei, chiar și în timpul operațiilor. Bineînțeles că am vrut să adorm și să mă trezesc aranjată. Nu mi-au lipsit niciodată tușul de la ochi, genele false, rujul roșu, peruca (tot blondă, dar cu breton) și bineînțeles zâmbetul.
De asemenea, la Suceava, petreceam mult timp și cu nepoțelul, Dominic. Fratele și cumnata, având nevoie de ajutor, m-am gândit că aș putea fi eu și mătușă și bonă în același timp. Eram atât de fericită că pot îmbina utilul cu plăcutul. Până într-o seară…era jumătatea lunii decembrie a anului 2021, când după o zi plină de momente unice cu Dominic, am descoperit la duș un nodul de dimensiunea unei măsline. A doua zi, i-am spus cumnatei mele că ceva nu este ok la sânul meu drept. Din acel moment, atât ea cât și părinții ei m-au susținut necondiționat în această luptă și țin, pe această cale, să le mulțumesc din suflet.
Timp de 4 luni, am continuat să fac investigații după investigații. Deja nodulul meu cât o măslină depășise 8 cm, devenind o tumoră în toată regula. Boala avansa într-un mod alert, iar eu trebuia să fiu mereu cu un pas înaintea ei.
Cătălina Alexandra Gavril: „Mi s-a spus: Doamna Gavril, vă văd și vă simt puternică!. Atunci mi-am dat seama ce va urma”
Cancerul te-a adus la București.
Pe 25 mai 2022, ajungeam la București. Aflasem de Institutul Sânului, de la o cunoștință a fratelui meu Valentin (dragul de el era atunci fix ca în versul acela „și băieții plâng câteodată” pentru că la aflarea veștii, s-a închis în baie și a început să plângă). Acolo m-am operat și acolo am simțit pentru prima dată, cum practic Dumnezeu lucrează prin medici. Având lacrimi în ochi și un nod în gât, îmi amintesc de acel moment când mi s-a dat vestea: „Doamna Gavril, vă văd și vă simt puternică!” Atunci mi-am dat seama ce va urma.
Citește și
Ce a urmat?
În Gara de Nord, mă aștepta Răzvan, fost coleg de grădiniță și clasele I-IV, cu care nu mă mai văzusem de 23 de ani: un alt înger păzitor pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale, exact înainte de a afla că am cancer. Acum DA, am curaj să pronunț, cu mândrie, numele acestei boli! Răzvan mi-a fost alături 24 din 24, a mers cu mine la fiecare investigație, la fiecare operație, la fiecare ședință de chimioterapie și radioterapie. El m-a văzut în absolut toate stările posibile și imposibile. Mereu îmi spunea că sunt frumoasă chiar și fără păr, gene sau sprâncene și tot el a fost cel care mi-a făcut „schimbarea de look”, părul lung, blond și ușor ondulat devenind istorie. Dacă la început, stăteam cu bagajul lângă pat și spuneam mereu că voi pleca după ce voi termina cu operațiile și tratamentul, acum relația de colegialitate, s-a transformat într-o frumoasă și puternică poveste de dragoste.
Te-ai văzut cu Răzvan după 23 de ani, te-ai născut într-o zi de 13 și suntem în 2023. Te urmărește 3-ul. Când veți fi 3? Iartă-mă dacă ating un subiect sensibil.
Vorbesc deschis, fără grijă. La recomandarea medicilor, am pus embrioni, însă nu avem deocamdată în plan să devenim 3. Organismul trebuie să își revină, apoi vedem ce vom simți pe viitor. Lăsăm totul să decurgă de la sine.
Cătălina Alexandra Gavril: „Suceava mi-a oferit cel mai prețios lucru: timpul, iar de Pașcani mă mai leagă doar mama”
Cătălina, București-ul ți-a adus vindecare și iubire. Ce ți-a oferit Suceava? Dar Pașcaniul?
Suceava mi-a oferit cel mai prețios lucru: timpul, pe care nu-l voi putea niciodată întoarce. Timpul petrecut cu fratele meu Valentin, cumnata mea Simona, nepoțeii Dominic și Alma și Maia, sora Simonei care are 13 ani care mereu venea în vacanțe la Suceava. Neavând bonă, o perioadă m-am oferit să îi ajut și în creșterea lui Dominic. Nimic nu poate fi mai frumos, decât atunci când îmbini utilul cu plăcutul. Țin minte că în pandemie, am rămas toți închiși la Suceava, timp de două luni jumătate. Ieșeam doar în curte și atât. Doamne, câte amintiri mai avem din acea perioadă! Atunci ieșise toată actoria din familia Gavril, iar noi nu ne-am plictisit o secundă. Dar, în momentele noastre de seriozitate maximă, fiecare făcea fel de fel de treburi casnice. Fratele meu se apucase de plantat gazon în curte, fiecare având apoi program de udat în fiecare zi. A plantat semințe, nu vă imaginați că a pus rulouri de gazon, deci treabă serioasă. Noi, fetele găteam, iar Dominic anima toată atmosfera cu „giumbușlucurile” lui . Parcă a fost ieri. În prezent, îi vizitez cât pot de des sau vin ei la București.
În schimb, Pașcaniul, off, Pașcaniul. Aveam 11 ani când împreună cu părinții și fratele am fost nevoiți să ne mutăm în acest orășel în care a copilărit mama noastră. Până la acea vârstă, am locuit și mi-am petrecut copilăria la Broșteni, Județul Suceava, acolo unde m-am și născut. Da da, exact acel Broșteni menționat în „Amintirile din copilărie” a lui Ion Creangă: „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele,[…]parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” Acolo a fost și va rămâne universul copilăriei mele! Doamne, țin minte că am plâns tot drumul de la Broșteni până la Pașcani.
La Pașcani am făcut gimnaziul, apoi liceul unde am cunoscut-o și pe Ana, prietena mea cu care țin legătura și acum. Pot spune că ea mă cunoaște mai mult decât mă cunosc eu. Pe această cale, îi mulțumesc pentru prietenia necondiționată. La Pașcani am trăit cel mai mare amalgam de sentimente și fără să exagerez, în majoritatea cazurilor, am trecut de la agonie la extaz și invers. Pot spune că mama este singura ce mă mai leagă de Pașcani, în rest, tot ce am trăit acolo, prefer să rămână acolo. Am lăsat în urmă orice fel de resentiment, așadar, Pașcaniul mi-a oferit lecții, prea multe chiar și destul de dure.
Cătălina, facem un exercițiu de regresie nimic străin (poate, pentru tine). Împreună vreau să ne întoarcem la Cătălina cea mică. Fie din copilărie, fie din adolescență? Ce moment cu tine îți vine în minte și vrei să îl vindeci, cu înțelepciunea pe care o ai acum?
Fără să stau pe gânduri, mi-aș „vindeca” naivitatea și nu dintr-un singur moment, ci din majoritatea momentelor din copilărie și adolescență. Într-un fel, naivitatea era caracteristică acelei perioade, însă mi-aș fi dorit să gândesc de două ori înainte de a lua unele decizii.
Cătălina Alexandra Gavril: „Mă ambiționam mereu când mergeam la chimioterapie spunându-mi că durerile fizice trec”
Ești un om credincios?
O întrebare extraordinar de bună, evident, ca toate celelalte. În primul rând, pentru mine, credința nu înseamnă să merg în fiecare duminică și sărbătoare la biserică, să țin toate posturile sau să merg mereu mereu la spovedit și împărtășit. Prefer să fiu eu cu mine când mă rog. Întotdeauna când simt, intru în prima biserica ce-mi iese în cale, chiar dacă este goală sau nu este slujbă, mă închin, aprind lumânări și îmi continui drumul. Mereu când plec de acasă îmi fac cruce și îmi spun în gând „Doamne Ajută”! Tot în gând, înaintea fiecărei intervenții chirurgicale, 5 la număr, în decurs de 3 luni, începeam să spun „Tatăl Nostru”. Nu știu dacă apucam mereu să termin rugăciunea pentru că probabil anestezia totală își făcea imediat efectul. Și uite așa, în acel moment, eu îl chemam pe Dumnezeu, iar El începea să lucreze prin intermediul personalului medical.
Ce face mama ta? Iată coincidența….cu ani în urmă îi luam un interviu, iar acum este fiica ei „luată la rost”.
Vai, ce-o să se bucure când va citi întrebarea, se va bucura oricum de tot interviul. Spre deosebire de acea perioadă, când i-ai luat interviul, face mult mai bine. Este mai liniștită sufletește, se bucură că este bunică și nu în ultimul rând, în fiecare zi îi mulțumește lui Dumnezeu că am trecut cu bine peste această „cumpănă”, cum îi spune ea mereu. În ciuda faptului că este o femeie extrem de sensibilă, sunt foarte mândră de ea că a știut cum să gestioneze această situație de a-și vedea fiica bolnavă. Pot spune că ne-am ajutat reciproc; mereu ne repetam una celeilalte: „Dacă tu ești bine, voi fi și eu!” Acest lucru a fost valabil și cu ceilalți membri ai familei sau cunoștințe. Întotdeauna m-am comportat normal și asta i-a făcut și pe ei să nu mă privească doar ca pe o bolnavă. Că au fost dureri fizice de neexplicat, asta este altă poveste. Am strâns din dinți și le-am trăit doar eu pe patul de spital și atât. Mă ambiționam spunându-mi că durerile fizice trec. Din acest motiv, m-am concentrat mult să nu provoc altora dureri sufletești prea mari. Oricum ele au existat și vor exista mereu când ne vom aminti de toată perioada.
Crezi că ai răspuns la întrebarea: „De ce eu?”
Spun Da!, cu toată convingerea! Nu m-am întrebat niciodată „De ce eu?”, ci mi-am spus : „Sigur Dumnezeu are un plan măreț cu mine, după ce voi trece peste tot”! Și chiar așa a fost. Încă de la aflarea diagnosticului, El tot mi-a dat semne, scoțându-mi în cale oameni minunați care au contribuit, din toate punctele de vedere, la vindecarea mea, atât fizică cât și psihică! Doar trebuie să fiți atenți în jur și să observați.
Cătălina Alexandra Gavril: „Diagnosticul m-a învățat să-mi fac planuri pe termen scurt”
Ce ți-a răpit diagnosticul?
Sincer, sincer? În afară de sâni pentru că deși cel drept a fost cu probleme, pe cel stâng am ales eu să-l scot preventiv, păr, gene și sprâncene, absolut nimic! Mai pe scurt, doar „mi-a dat kilometrajul înapoi”, cum ne place nouă să ne amuzăm.
Și ce ți-a oferit el?
În mod paradoxal, mi-a oferit exact ceea ce m-am așteptat să-mi fure: o putere inexplicabilă de a lupta, un optimism ieșit din comun și o rezistență la durerea fizică de care habar nu aveam. La mine nu a existat întrebarea „De ce eu?”, ci mai degrabă „Oare cum am rezistat”? Am simțit o adrenalină ieșită din comun, urmată de o senzație de „împietrire!”, iar pe tot parcursul acestui diagnostic, parcă eram un roboțel ce răspundea mecanic la comenzile medicale.
Ce te-a ajutat pe tine în toată povestea?
Din start, dorința de a supraviețui! În acel moment, mi s-au activat toate instinctele de apărare, așa mititică cum mă vedeți.
Ai mult talent actoricesc și cred că oricine te-a descoperit pe tiktok s-a amuzat de filmulețele tale, fără a ști cine este personajul care îi face să râdă. Te-ai gândit să dai la teatru?
Mulțumesc, din suflet! „Teatru” înseamnă mult mai mult, nu mă consider vreo actriță, dar într-adevăr, îmi place foarte mult să imit personaje și mi s-a spus în repetate rânduri că intru destul de repede în pielea lor. Ghici când m-am apucat de tiktok? Evident, în pandemie, în acele 2 luni jumătate cât a fost Suceava închisă. Dacă mă întrebi, habar nu am ce este în „trend” pe tiktok, ce trebuie să postezi și la ce oră pentru a deveni viral. Live nu am făcut niciodată, ci doar le-am mulțumit în comentarii celor care mă apreciază. Ideile îmi vin mereu spontan și în fucție de stare. Da, se amuză foarte mulți sau se emoționează pentru că am și clipuri mai emoționante. Uneori, mă mai amuz și eu când unele persoane mă confundă cu personajele. „Dacă m-am gândit să dau la teatru” sincer, nu forțez acest lucru, dar nici nu aș spune nu. De când cu diagnosticul, am învățat să-mi fac planuri pe termen mai scurt. Lucrurile vor veni, cu siguranță, în mod natural.
Când plâng ochii tăi albaștri?
Uite că au plâns și la acest interviu care mi s-a părut ca o terapie și o descărcare emoțională. În general, mă emoționez și plâng pentru că mă impresionează poveștile celor din jur și mă afectează mai mult decât propriul diagnostic. Țin minte că eram la o ședință de chimioterapie și în fața mea, un bătrânel a avut o criză de epilepsie. În acel moment, mi-a activat câteva scene din copilărie, adolescență dar și maturitate. Încă învăț să mă detașez, să nu mă mai las afectată atât de ușor. Promit că de acum voi plânge doar când voi tăia ceapa pentru a găti! (râde)
Cătălina Alexandra Gavril: „Trecând prin foarte multe momente neplăcute pâna la această vârstă, nu am știut cum să îmi gestionez emoțiile și situațiile limită”
Ți-am spus tot interviul Cătălina. Luceafărul este poezia mea preferată, însă tu nu ești personajul principal al operei eminesciene pentru că tu ți-ai depășit condiția. Cum vrei să-ți spunem de acum?
Îmi puteți spune Alexandra, adică al II-lea prenume al meu care provine din grecescul „Aleksandros” și înseamnă protector, apărător al oamenilor. Îmi doresc, prin puterea exemplului, să îi încurajez pe cei care și-au pierdut poate încrederea că pot merge mai departe atunci când se confruntă cu situații limită.
Care este limita ta?
În general, apreciez și țin cont de limita bunului simț. În ceea ce privește diagnosticul și dorința de a trăi, limita este cerul.
Frumusețe cu ochi veșnici, am omis să vorbim despre ceva sau ai fi vrut să-ți adresez o întrebare?
Frumusețe cu ochi migdalați, în cazul acesta, mai putem sta o săptămână la povești, glumesc. Nu ai omis absolut nimic. A fost un interviu cum numai tu îl puteai realiza: ai fost atât de finuță și de discretă în întrebări, subtil, mi-ai dat șansa de a mă exprima cât și cum am vrut. Îți mulțumesc pentru că, la rândul tău, prin exemplul tău personal, m-ai ajutat să îmi prezint boala și altfel. Mi-ai dat curaj și încredere că pot fi frumoasă în orice situație, oricâtă durere fizică aș simți și tot ție îți încredințez puterea de a-mi da povestea mai departe, cu speranța că cei care o vor citi, fie ei pacienți sau aparținătorii acestora, să primească cu inima deschisă, măcar o parte din optimismul meu.
Ce ai învățat tu?
Boala nu te va întreba niciodată câți ani ai, cine ești, ce ești, ce statul social ai. Ea vine pur și simplu și te obligă să îi faci față. Până la această vârstă, am fost și chelneriță, și vânzătoare la florării și cameristă și ajutor de bucătar și supraveghetor la un spațiu de joacă pentru copii. Trecând prin foarte multe momente neplăcute pâna la această vârstă, nu am știut cum să îmi gestionez emoțiile și situațiile limită. M-am descurajat și am renunțat să mai lupt pentru visul meu de a deveni actriță. Am vrut doar să fiu utilă într-un fel sau altul și să pun suflet în orice făceam.
Cătălina Alexandra Gavril: „Îmi vine să urlu către voi: Încercați să trăiți în armonie și echilibru emoțional cu tot ce vă înconjoară!”
Ai avut un traseu pe parte profesională colorat. Știi să faci de toate. Ce job te-a onorat cel mai tare, sau te-a făcut să simți că trăiești, nu doar că exiști?
„De toate” e mult spus, dar cât trăim, mereu avem de învățat lucruri noi. Nu se știe niciodată, prin ce fel de circumstanțe îți poți schimba job-ul. Tot mai des aud de fel de fel de cazuri, în care diferite persoane au lăsat joburile din multinaționale și s-au apucat de agricultură, sau au trecut dintr-o bancă direct în bucătăria unui restaurant. Eu, de exemplu, am terminat geografie turism la Iași. Nu am profesat în domeniu, însă mi-a plăcut să fiu turistă, vizitând fel de fel de locuri interesante. În schimb, în orice am făcut, am pus suflet și când pui suflet, automat trăiești, nu doar supraviețuiești. Într-un final, cred că meseria obligatorie pe care fiecare dintre noi ar trebui să o practicăm este aceea de a fi om.
Regrete?
Nu regret absolut nimic, am învățat să primesc totul exact așa cum vine. Am învățat că nu există oameni răi, ci doar oameni care încă sunt prizonierii propriilor traume. Acum, sunt cea mai fericită că am dus până la final rolul vieții mele, cel de luptătoare! Într-un final, cred că meseria obligatorie pe care fiecare dintre noi ar trebui să o practicăm este aceea de a fi om.
Ai avut parte de oameni în viața ta?
Da, și le mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături din toate punctele de vedere, care mi-au trimis zeci de mesaje de încurajare. Le mulțumesc pentru că mi-au arătat că acum am pentru ce lupta!
Le mulțumesc și celor care mi-au spus: „Vai cât ești de tânără și de bolnavă!”, „Oricum, odată ce ai făcut cancer, ești condamnată la moarte!”, „Oricum, mai devreme sau mai târziu, cancerul se va întoarce și mai puternic!”, „Dar ești bolnavă, mai ai chef să te aranjezi, să râzi și să faci glume”? Mereu m-au amuzat aceste replici, dar m-au făcut și mai ambițioasă. Păi dacă ar fi să ne gândim acum toți, inclusiv cei sănătoși tun la moarte, când ne-am mai trăi viața? Bineînțeles că am plâns în nenumărate rânduri, dar strict pentru a mă descărca emoțional, nu pentru a mă întreba „De ce eu”? Plângeam, mă machiam, plângeam, mă machiam și tot așa.
Și nu în ultimul rând, îți mulțumesc ție, dragă Otilia, uite că iar plâng, plâng pentru că abia acum pot s-o fac. Până acum, am fost ca un roboțel ce trebuia să aibă grijă ca fiecare act medical să fie la locul lui în dosar. Îți mulțumesc pentru că prin exemplul tău personal, m-ai ajutat să îmi prezint boala și altfel. Mi-ai dat curaj și încredere că pot fi frumoasă în orice situație, oricâtă durere fizică aș simți.
Ce vrei să faci acum? Cum ești, Cătălina Alexandra Gavril?
În prezent, pentru câteva luni, îmi doresc să îmi ofer timp pentru a mă odihni psihic. Vreau să călătoresc, să descopăr București-ul și altfel, nu doar prin prisma bolii, să citesc cât mai mult, în special, cărți psihologice, să mă întâlnesc cât mai des cu cei din familia mea, din familia lui Răzvan și toate persoanele dragi mie.
M-am tot gândit cum eram înainte de boală și cum sunt acum. Nu aș putea vreodată să fac diferențe între cele două Alexandre. Sunt fix aceeași pe care o cunoaște toată lumea: cu defecte perfecte. Diferența este că acum nu mă mai sperie absolut nimic, nici măcar moartea! Tocmai de asta, mereu îmi vine să urlu către voi: „Încercați să trăiți în armonie și echilibru emoțional cu tot ce vă înconjoară!”
Pe aceeași temă
Citește mai multe
