Cătălin Cosmin Coadă este genul de om despre care nu ți-ai da seama, la prima vedere, ce viață duce cu adevărat. În spatele unui discurs calm și extrem de lucid se află un scafandru militar, locțiitor al șefului secției de Scafandri Fluviali din Brăila, un om care trăiește zilnic cu disciplina, riscul și responsabilitatea reală față de viața altora. Dar povestea lui Cătălin Cosmin Coadă nu se oprește sub apă.
Dincolo de cariera militară, Cătălin Cosmin Coadă a ales să își folosească „energia extra” pentru două proiecte care nu promit salvări miraculoase, dar oferă ceva mult mai rar: claritate și prezență. Un proiect dedicat dependențelor — fumat, jocuri de noroc, refugii invizibile — construit din propria experiență și dintr-un mecanism pe care el îl numește „blocaj intelectual”. Și un al doilea proiect, poate și mai fragil, dedicat copiilor din medii vulnerabile: dezvoltare personală prin teatru, un spațiu în care copiii sunt văzuți, ascultați și învățați să fie oameni înainte de orice alt rol.
„Patria nu sunt clădirile sau instituțiile. Patria sunt oamenii”, spune Cătălin Cosmin Coadă într-un moment-cheie al interviului. Iar acest principiu pare să lege tot ce face: de la jurământul militar, la refuzul de a monetiza durerea, până la decizia de a lucra cu cei pe care societatea îi ignoră cel mai ușor.
Interviul cu Cătălin Cosmin Coadă nu este despre eroi, perfecțiune sau rețete rapide. Este despre blândețe, responsabilitate și alegerea conștientă de a nu face rău, chiar și atunci când nimeni nu te vede. Un dialog despre dependențe invizibile, copii care au nevoie de rădăcini și despre ce înseamnă, poate cel mai greu lucru dintre toate, să înveți să fii om.
Te întreb prima dată ce vârstă ai. Se spune?
Se spune, bineînțeles. E în CNP. Nu ai cum să o ascunzi. Am făcut 33 de ani în decembrie anul trecut.
Mulți înainte! Cu ce îți ocupi o zi întreagă? Care este activitatea ta?
Deși în mediul online nu las să se vadă acest lucru, full-time sunt locțiitorul șefului Secției Scafandri Fluviali din Brăila. Sunt scafandru militar. Nu se așteaptă nimeni la răspunsul ăsta, pentru că nu afișez ceea ce fac.
Cariera mea este separată, mai ales de ceea ce am început în ultimul an să fac în afara ei.
Locțiitorul șefului Scafandrilor Militari. Ce înseamnă asta, mai exact?
Cătălin Cosmin Coadă: Este o secție de scafandri militari fluviali care se află în Brăila. Sunt ofițer de marină. Specialitatea de scafandru militar este obținută după finalizarea Academiei Navale.
Și cu ce vă ocupați mai exact? Unde sunteți chemați? Mă gândesc la intervenții.
Cei care se ocupă strict de intervenții sunt scafandrii de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență. Noi suntem militari și avem un specific al nostru. Fiecare unitate are un anumit tip de misiuni.
Cătălin Cosmin Coadă: „A te abține și a te lăsa sunt două lucruri diferite.”
Atunci, dincolo de cariera militară, cu ce îți ocupi timpul?
Cu ce îmi ocup ziua? Ziua mea este ocupată complet de muncă. Dacă vă referiți la timpul liber, de aproximativ un an am început un proiect care sper eu să crească, dar căruia îi ofer doar energia pe care o am în plus.
Nu fac greșeala — și consider că este o greșeală — să investesc din timpul și energia pe care ar trebui să le păstrez pentru mine. Doar excesul trebuie oferit comunității, oamenilor.
Dacă este mult sau puțin, e irelevant. Pentru că foarte mulți nu dau nimic. Sincer, din punctul ăsta de vedere, nu mai țin cont de părerea multor oameni. Ascult doar opiniile celor care sunt acolo unde vreau și eu să ajung.
Încerc să ating un public pe care toată lumea îl ignoră, pentru că nu poate fi monetizat. Mă refer la omul de rând, care a intrat pe pilot automat și este condus de dependențe, de lucruri care îi ocupă tot timpul.
Sunt un fost fumător. M-am abținut o perioadă de patru ani, dar abia de un an pot spune că m-am lăsat cu adevărat. Sunt două lucruri total diferite. Am învățat asta din propria experiență.
A te abține și a te lăsa sunt două lucruri diferite. Poți să dezvolți puțin? Mă interesează direct.
M-am abținut pentru o persoană. Nu neapărat pentru că îmi făcea mie rău, ci pentru că îi făcea rău persoanei de lângă mine, în acel moment. Motivația mea venea din exterior.
Când spui că te-ai abținut, înseamnă că nu ai fumat deloc?
Nu am fumat deloc. Dar motivația nu era interioară, nu era pentru mine. Era pentru persoana de lângă mine. Motivele erau medicale, emoționale, de toate tipurile. Sursa puterii nu eram eu, ca să mă exprim așa.
Și cum a ajuns sursa puterii la tine? Cum ai ajuns tu să fii sursa?
Am încercat o abordare nouă. Am înțeles că mecanismul din spatele fumatului nu funcționează așa cum ni se spune de obicei. Metoda mea nu este una universală. De aceea nici nu pot percepe un comision pentru asta și nici nu pot promite rezultate miraculoase.
Eu am denumit ceea ce fac „blocaj intelectual”.
În momentul în care înțelegi ce se întâmplă în spatele procesului, dacă ești suficient de lucid, te poți abține și te poți împotrivi până când te obișnuiești, iar apoi devine un stil de viață.
Parțial, nu sunt de acord cu ideea specialiștilor că un dependent este întotdeauna în abstinență și că oricând poate recidiva. În momentul în care, în raport cu o substanță sau un obicei care îți face rău, apare acest blocaj intelectual, nu mai ai cum să revii la el.
Pentru că știi că îți face rău. Înțelegi mecanismul, înțelegi efectele asupra creierului tău. Și, mai devreme sau mai târziu, găsești alte surse prin care să obții aceeași stare: o plimbare în aer liber, puțin sport, compania unei persoane, a unui animal.
Am intrat pe site-ul tău și am observat că nu vorbești doar despre dependența de fumat.
Da, pentru că o altă dependență care macină mult mai rapid decât fumatul este cea de jocuri de noroc. România susține peste 3% din industria globală a jocurilor de noroc, în condițiile în care procentul populației este mult mai mic de 3% la nivel global.
Este o formă de refugiu și, pentru mulți, o iluzie a îmbogățirii rapide. Dar nu o vor găsi în cazinouri.
Cătălin Cosmin Coadă: „În momentul în care apare blocajul intelectual, nu mai ai cum să încerci din nou.”
Dar tu de unde știi toate astea? Care este autoritatea ta? Ai fost jucător de jocuri de noroc?
Nu am fost jucător în sensul clasic. Nu mi-am pierdut viața sau banii în cazinouri. Dar nu este vorba despre joc în sine sau despre bani.
Este vorba despre centrul de recompensă al creierului.
Există jucători care au câștigat sume foarte mari — sute de mii sau chiar milioane de euro. Nu pot să le spun că și-au pierdut banii, pentru că, obiectiv, nu este adevărat.
Dar centrul lor de recompensă este afectat. Nu se mai pot bucura de lucrurile mici, de lucrurile cu adevărat importante. Sunt prinși în bula câștigurilor.
Așa că, și dacă câștigi din punct de vedere material, tot pierzi la cazino.
Bună abordare. Și ai dreptate: asta nu o să ți-o spune nimeni.
Da. Din motive știute de toată lumea. Este o industrie extrem de susținută din toate punctele de vedere.
Ce te-a determinat pe tine să pornești un proiect atât de diferit?
Totul a pornit de la partea de fumat. Am zis: de ce să nu dezvolt mai departe ceea ce am descoperit? Apoi, în toamnă, am făcut un mic experiment.
Am creat câteva materiale pe care le-am încărcat pe site. Este vorba despre un modul de dezvoltare personală prin teatru pentru copii, destinat claselor 0–4. Modulul este deja testat.
Instructorii au fost elevi de clasa a XII-a de la Liceul de Arte, specializarea Actorie.
Deci lucrezi cu copii. Ce urmează mai departe?
În următoarele șase luni nu voi putea să investesc suficientă energie în proiect și voi lua o mică pauză din cauza carierei. Urmează o perioadă foarte aglomerată pentru mine.
Dar din toamnă intenționăm să extindem modulul la nivel județean, astfel încât să ajungem la mai mulți beneficiari, în special din mediul rural.
Eu mă adresez, în principal, copiilor din mediul rural.
Tu locuiești în Brăila?
Da, locuiesc în Brăila. M-am mutat aici de un an și jumătate, prin prisma muncii.
Unde ai mai locuit înainte?
Am locuit șase ani în Constanța. Acolo am făcut și facultatea, patru ani de zile.
După facultate am lucrat un an în Brăila, apoi m-am întors în Constanța pentru șase ani, iar acum m-am reîntors definitiv în Brăila.
Ești genul de copil plecat de la oraș sau de la țară?
Plecat de la țară, de la vârsta de 14 ani.
Cum arată tabloul familiei tale? Ce profesii au părinții tăi?
Mama este infirmieră la spital. Tatăl meu este în prezent pensionar pe caz de boală.
El este, într-un fel, una dintre victimele dependențelor, acestea contribuind foarte mult la infarctul pe care l-a suferit anul trecut.
Te referi la fumat?
Da, în principal la consumul de tutun. Alcoolul era ocazional. Nu este alcoolic, nici pe departe. Ca orice om normal: la o sărbătoare, la un weekend.
Dar tutunul era zilnic. Fumător „cu acte în regulă”. Consuma peste un pachet și jumătate pe zi.
Asta ți-a influențat perspectiva?
Da. Eu am o altă abordare. Să crezi că nu ți se poate întâmpla ție este doar o dovadă de naivitate. Și, cu toate astea, toți credem asta.
Avem mituri promovate constant, inclusiv între fumători: „îmi place”, „mă relaxează”. Și da, funcționează.
Țigara este un mijloc prin care creierul se relaxează foarte rapid, în aproximativ 30 de secunde. Doar că efectul nu este de durată, iar dezavantajele pe termen lung sunt imense.
Cătălin Cosmin Coadă: „Nu fac bani din treaba asta și nu datorez nimănui să-l salvez.”
Cifrele sunt alarmante. Sunt peste 20.000 de oameni care au murit anul trecut din cauze asociate tutunului. Încă aproximativ 20.000 din cauze legate de alcool.
Și nici nu mai punem la socoteală accidentele rutiere provocate de persoane aflate sub influența alcoolului.
Sau droguri?
Sau droguri. Ele sunt, de cele mai multe ori, încadrate la persoane decedate în accidente rutiere.
Pentru că, oficial, cauza este accidentul, nu drogul.
Exact. Cauza trecută este accidentul, nu consumul de substanțe.
Când ai pornit acest proiect? Mai spune-mi o dată, te rog.
În primăvara anului trecut.
Ai văzut rezultate concrete? Știi pe cineva care a fost atins de acest proiect?
Da. Sunt persoane care s-au lăsat de fumat.
În ceea ce privește celelalte dependențe, nici nu am insistat. Sincer, nu sunt curios. Informația ajunge la cine are nevoie de ea.
Nu fac bani din treaba asta. Nu îi datorez nimănui să-l salvez din ultima groapă în care se află după ce a băut până nu a mai știut de el. Nu este datoria mea.
Dacă se află în preajma mea, atunci da, port discuții cu oamenii din jurul meu. Și, din punctul ăsta de vedere, viața câtorva persoane chiar s-a schimbat.
Dar, la nivel de masă, prefer să mă concentrez pe copii.
De ce copiii?
Pentru că am înțeles că un adult care nu vrea să iasă din zona în care se află — și eu am fost așa — nu va ieși până când inițiativa nu vine din interiorul lui.
Dacă nici eu nu am reușit cu ajutorul oamenilor din jurul meu, nici alții nu vor reuși pentru mine.
Așa că am decis să dau drumul informației „în lume”, ca să spun așa, și să mă concentrez pe copii.
Nu o fac eu direct, pentru că nu am studiile necesare să fac educație în sens formal. Eu am idei, pe care le orchestrez. Sunt oameni acreditați, care fac asta cu tot sufletul, iar eu încerc doar să îi direcționez puțin.
Ai mai avut inițiative de genul acesta?
Da. Nu este prima.
Acum patru ani am avut un proiect prin care încercam să motivez profesorii să facă meditații gratuite cu copii din centre de plasament și orfelinate. Era în perioada pandemiei și oricum totul se făcea online.
Mi-a fost foarte greu să-i conving și, într-un final, am renunțat.
Au existat beneficiari concreți?
Da. Au fost două fete dintr-un centru de plasament din Mangalia. La momentul respectiv locuiam în Constanța.
Din păcate, în cazul uneia simt că nu am reușit să schimb foarte multe lucruri. A ajuns, până la urmă, să facă alegeri asemănătoare cu cele ale mamei ei, deși ceva mai bune decât mă așteptam eu. Mă așteptam să ajungă mult mai jos.
A avut deja trei-patru relații cu bărbați de peste 40 de ani, ea având abia 18 ani împliniți. A plecat din centru acum doi ani și a „luat viața în piept”, dar a făcut-o prin relații.
Nu pot să le numesc relații cu bărbați. Sunt persoane de sex masculin cu probleme mult prea grave dacă se implică în relații cu un copil de 15–16 ani.
Iar cealaltă fată?
Cealaltă se descurcă foarte bine din punct de vedere școlar. Din păcate, a avut un ghinion medical.
A fost operată acum mai puțin de un an de hernie de disc, la doar 19 ani.
Dar este așezată pe un drum matur, ca să spun așa. Nu face alegeri greșite. A fost pusă la încercare fizic, dar se ține bine.
Pentru ele ai reușit să găsești meditatori?
Da. Atunci, în clasa a VIII-a, da.
Un scafandru militar despre dependențe, copii uitați de sistem și responsabilitatea de a nu face rău
Încă mai ții legătura cu ele?
Da. Încă țin legătura, mai ales cu fata care a avut relațiile cu persoane mult prea mature. Eu încă îi plătesc telefonul.
Fac asta de patru ani, în fiecare lună. Înțelegerea noastră a fost că, în momentul în care va fi capabilă să plătească ea pentru un copil, să mă anunțe și eu nu voi mai plăti.
În ultima perioadă m-am gândit serios să opresc plata telefonului, pentru că iubiții ei sunt mai mari decât mine și, teoretic, ar trebui să i-l plătească ei.
Dar nu este vorba despre ea. Este vorba despre mine și despre promisiunea pe care am făcut-o eu.
Poate sunt egoist. Dar vreau să-mi respect cuvântul. Ce face ea o va ajunge mai devreme sau mai târziu, când va conștientiza mai multe lucruri.
Eu vreau doar să știe că o susțin chiar și cu alegerile acestea. Am speranță că, la un moment dat, se va așeza pe drumul cel bun.
E interesant… De unde crezi că vine această dorință de implicare? Ai avut tu, la rândul tău, nevoie de sprijin? Sau ai simțit că nu l-ai primit?
Nu. Am primit sprijin. Poate că mi l-am dorit altfel, dar l-am primit.
Și, de fapt, nici nu mă implic chiar atât de mult pe cât pare.
Noi, oamenii, avem o capacitate extraordinară, doar că mulți nu o folosesc. Eu am găsit o metodă prin care îmi gestionez resursele foarte bine și, cu un minim de efort, lucrurile se așază.
Și oricine poate face asta. E chiar atât de simplu. Doar că trebuie să fii prezent în viața ta.
Ce înseamnă mediul online pentru tine?
Sincer, nu-mi place. Nu-mi place deloc partea de online.
Sunt foarte mulți „coach-i” în ultima perioadă care nu au, de fapt, nimic de spus. Este un loc în care oamenii își varsă frustrările și supărările. O groapă de gunoi informațional, din păcate.
Problema nu este neapărat gunoiul informațional, ci jumătățile de informații care circulă online. Acelea sunt cele mai periculoase.
Pentru că fiecare le interpretează în felul lui, are impresia că a înțeles, când, de fapt, nu a înțeles nimic. Și, când nu reușește să aplice sau să ajungă la rezultatele promise de alții, intră în frustrare, depresie și stări de genul acesta.
Ajung să creadă că nu sunt buni de nimic pentru că nu au 10.000 de urmăritori sau pentru că nu au devenit specialiști în marketing. Ca să nu mai vorbim de „specialiștii” în relații.
Eu, până acum, nu am reușit să am o relație tradițională sau o familie tradițională. Încă încerc. Încă aștept.
Poate îmi este și mie rezervat acest lucru. Dar, până atunci, mă țin departe de a da sfaturi altora.
Sunt foarte atent la ceea ce transmit în mediul online, pentru că poți face foarte mult rău. Și nu înțeleg de ce oamenii aruncă jumătăți de informații, în condițiile în care există riscul real de a distruge viața cuiva.
Eu aleg să folosesc mediul online doar pentru a oferi informații care știu sigur că ajută și, mai ales, că nu provoacă rău.
Pe mine asta mă interesează cel mai mult: să nu fac rău.
Binele este un bonus. De ce ai ales o facultate militară? Ai făcut și un liceu militar?
Da, am făcut și un liceu militar.
De ce ai ales drumul acesta?
Așa au fost factorii. Campaniile de recrutare și de promovare au funcționat.
Spun asta pentru că vorbești dintr-o perspectivă diferită, nu din cea a cuiva care a făcut doar instrucție și a stat în cazarmă.
Pentru mine lucrurile sunt în strânsă legătură.
Din punctul meu de vedere, a fi militar înseamnă jurământul de a-ți apăra patria cu prețul vieții. Iar patria nu sunt clădirile, mașinile sau etichetele.
Patria sunt oamenii din ea.
Eu doar îmi respect jurământul, dacă vreți să spunem așa. Nu fac nimic deosebit.
Unde ai vrea să ajungă proiectul cu copiii? Ce ți-ai dori să devină teatrul?
Inițial m-am gândit să fie un modul replicabil, pe care orice părinte binevoitor să-l poată folosi.
Pe parcurs, mi-am dat seama că proiectul a fost mai degrabă un experiment. Nu poate face oricine treaba asta. Trebuie să ai o anumită înclinație, ca să poți transmite vibrația necesară.
Cei mai potriviți sunt elevii de liceu, de la Liceul de Arte, care au îmbrățișat deja drumul actoriei. Sunt la o vârstă la care pot fi percepuți și ca prieteni, dar și ca exemple.
M-am limitat la clasele 0–4. Am avut și un copil de clasa a VI-a, foarte inteligent, dar impactul, într-o perioadă scurtă, nu este suficient de mare încât să justifici grupe mai mari, de 5–8, de exemplu.
Nu poți ține un copil un an întreg într-un program de dezvoltare personală prin teatru fără să-l plătești, doar pe bază de voluntariat. Totuși, vorbim de elevi de clasa a XI-a sau a XII-a, care au Bacalaureatul și alte responsabilități.
Nici în școală nu poți să predai oricum celor de clasa a IV-a.
Cătălin Cosmin Coadă: „Atât de simplu este să te privești cu blândețe și după vei găsi adevărata esență a vieții.”
Cum funcționează concret acest program?
I-am dat denumirea „Rădăcini și aripi” pentru că a început la rădăcinile mele, în comuna în care m-am născut.
Am avut sprijinul primăriei, locațiile de desfășurare, iar directorul Liceului de Arte din Brăila și soția dumnelui au fost, practic, oamenii din spatele teatrului.
Teatrul a fost adus de ei, locația de primărie, eu doar am coordonat lucrurile. Așa am ajuns la varianta finală: desfășurarea programului cu instructori de clasa a XII-a de la Liceul de Arte.
Funcționează foarte bine. Copiii s-au simțit extraordinar.
Cât de des se întâmplă? Să luăm exemplul unui copil de clasa a IV-a.
Pentru că a fost un proiect-pilot, am ales înscriere liberă, ca să văd ce tip de copii vin și ce exerciții funcționează.
Am avut norocul să vină copii din familii bune, pentru că modulul s-a desfășurat rapid: șase weekend-uri, zece ședințe.
Ne-a interesat strict testarea materialelor. În viitor, țintim copiii din familii defavorizate.
Dacă din toamnă voi avea sprijinul autorităților locale, intenția este să aducem copiii din teritoriu la liceu, în weekend, în sălile de clasă și spațiile puse la dispoziție de Liceul de Arte.
Este foarte greu să trimitem instructorii în teritoriu, din cauza costurilor și birocrației. În schimb, fiecare primărie are un microbuz pentru transportul elevilor, care poate fi folosit pentru a-i aduce într-o locație fixă.
Intenția mea este să începem înainte de sărbătorile de iarnă, poate să reușim să atragem sponsorizări, să oferim și ceva concret copiilor, să facem și o componentă socială.
Urmează să înființez și o asociație pentru acest proiect, ca să pot strânge fonduri. Nu sunt milionar și nici părinții mei nu sunt milionari, din păcate.
Dar lucrurile se pot face destul de ușor.
Atâta timp cât ești prezent și ai o direcție clară, nu necesită atât de mult efort pe cât cred oamenii. Problema este că mulți se ascund în spatele scuzei „nu am timp” și nu fac nimic.
Sincer, nu e foarte greu.
Ceea ce face dificil, uneori, acest proiect este caracterul altor oameni. Unii promit lucruri și nu se țin de cuvânt.
Dar asta nu are legătură cu mine.
În schimb, când întâlnești oameni care au același nivel de prezență și bunătate ca tine, lucrurile devin incredibil de simple.
Așa a fost în vară, când am organizat un modul de scufundări pentru copiii de la centrele de zi ale Fundației Metropolis.
A fost atât de simplu. Am contactat un singur om și, din bunătatea lui, a organizat totul: impecabil.
Eu doar am mers, am intrat cu copiii în apă, ne-am distrat. Au avut mâncare, pachete, tricouri. Lucruri care, pentru alții, ar fi însemnat mult stres și mulți bani.
Pe mine nu m-a costat absolut nimic. Doar să-mi doresc și să dau două telefoane.
Uneori, atât de simplu este să faci un lucru foarte mare.
Și cred că tocmai pentru că eram dispus să investesc timp și resurse, probabil de aceea nu m-a costat nimic.
Pare că ai foarte multă energie extra.
Sunt persoane care stau patru ore pe telefon și, dacă le întrebi la final despre ce au vorbit, nu mai știu.
„Chestii.”
Un rol important l-a avut și faptul că, acum trei ani, mi-am luat un animal de companie. El a pus prima cărămidă în schimbarea mea de drum.
Am văzut ce înseamnă iubirea necondiționată. Am văzut un citat care m-a lovit: „Trebuie să devii persoana care crede câinele tău că ești.”
El este și motivul pentru care tot proiectul este gratuit. Inițial, am gândit proiectul ca fiind monetizabil, iar o mare parte din venituri voiam să le direcționez către Spitalul de Psihiatrie Pediatrică, prin Fundația Metropolis.
Dar spitalul are deja suficienți sponsori și se va face cu sau fără aportul meu. Atunci am realizat că informațiile mele trebuie să ajungă la oamenii la care, dacă ar fi fost contra cost, nu ar fi ajuns niciodată.
Pe ei îi targetez. Chiar dacă sunt 10, 100 sau mai mulți. Nu îi caut activ.
Există adulți „din dulap”. Nu-i vede nimeni. Poate sunt chiar lângă tine și nu-ți dai seama ce dependențe au. Mai sunt și cele invizibile: dependența de control, de validare.
Poate unul dintre cei mai apropiați prieteni ai tăi își controlează soția zilnic. Ai impresia că o iubește, dar, de fapt, o ține cu o mână de fier. Este într-o cușcă. Și toate aceste lucruri se aplică și femeilor.
Când te întâlnești cu ea, îți zâmbește și ai impresia că totul e bine. Nu vedem.
Fiecare om are o poveste și nu ar trebui să judecăm până nu o știm pe toată.
Mai am o convingere: mai întâi trebuie să reușești să fii blând cu tine. Abia apoi vei putea fi blând cu cei din jur.
Eu abia de un an sunt blând cu mine. Și de atunci au luat naștere toate proiectele.
Nu am făcut niciodată rău intenționat altor persoane. Poate am greșit în relații, în prietenii, poate am dezamăgit un șef din lipsă de experiență. Dar știu că nu am făcut nimic cu intenție.
Am început să mă privesc cu blândețe și să dau un sens tuturor experiențelor prin care am trecut.
Atât de simplu este. Să te privești cu blândețe. Și apoi găsești adevărata esență a vieții.
Pare ciudat, dar chiar atât de simplu este.
Nu spun că nu vei mai face greșeli. Le vei face, probabil, în continuare. Nu suma viciilor este constantă, ci suma greșelilor.
Diferența este că, atunci când le conștientizezi mai repede, le repari mai repede. Ai ocazia să te revanșezi, să dai mai departe ce ai învățat, să-i ajuți și pe alții.
Perfecțiunea nu există.
Poate greșesc chiar mai mult decât înainte. Poate nu acord suficientă atenție unor lucruri. Greșelile vor face parte din viața mea până în ultima clipă.
Diferența este că tratez totul cu mai multă maturitate și lejeritate.
Când nu arde casa, trebuie să ne bucurăm. Să fim blânzi cu tot ce se întâmplă, atât în viața noastră, cât și în viețile celor din jur.
Citește și: Copiii nu renunță la școală din lipsă de capacitate, ci din lipsă de siguranță. Când nu se simt văzuți, nici nu mai vor să învețe. Un interviu cu Irina Vasile despre ce schimbă, cu adevărat, drumul unui copil
Cătălin Cosmin Coadă, ce s-a schimbat, concret, acum un an, când ai decis să fii blând cu tine?
Un eșec în relații, dar nu neapărat în sens negativ. Nu reușeam să leg acea relație pe care o căutam, dar, de fapt, nici măcar nu era căutarea mea.
Există un termen pe care, nu știu de ce, specialiștii nu îl folosesc aproape deloc, mai ales în mediul online. Se numește introiecție.
Este fenomenul prin care ne însușim inconștient atât calitățile, cât și defectele oamenilor din jurul nostru. Eu cred că se aplică inclusiv în mediul online.
Un exemplu simplu: replicile celebrităților. Ne însușim expresii ca și cum ar fi ale noastre.
Când conștientizezi acest fenomen, începi să alegi doar ce îți face bine. Ce nu îți aparține, ce nu îți face bine, renunți.
La fel și în relații. Aveam tipare pe care le credeam că sunt ale mele, dar nu erau.
Toată lumea te învață cum să fii bărbat sau femeie. Dar nu am găsit pe nimeni care să te învețe cum să fii om.
Știm să fim bărbați și femei. Dar am uitat să fim oameni.
Și poate pentru că asta nu se monetizează.
Nu poți învăța pe cineva să fie om și, în același timp, să îl taxezi pentru asta. Dacă ești om, nu poți taxa un alt om pentru asemenea informații.
