„Căutătorul de vânt”, actorul Dan Bordeianu a lăsat agitația Bucureștiului pentru liniștea de la țară, mutându-se în casa construită de tatăl său: „ce facem cu viața noastră, cât de bine și adevărat ne-o trăim”

Pe actorul Dan Bordeianu l-am descoperit la începutul anilor 2000 odată cu producțiile de pe Acasă TV. Dar, în momentul în care a simțit că „dincolo de bani, de succes, simțeam că vreau și pot mai mult, iar când am realizat că de fapt „conceptul dacă merge și așa” era adânc înrădăcinat și nu era loc de mai bine, am plecat”. 

Astăzi îl găsim pe Dan Bordeianu pe scena Teatrului Nottara din București, precum și pe marele ecran, în „Căutătorul de vânt”. Un film care l-a făcut pe actor să se gândească la relația pe care o are „cu viața, cu bucuria și recunoștința pentru ea, pentru darul ăsta. Viața! Ce facem, pe cine lăsăm în urmă, ce lăsăm și mai ales cât ne amintim zi de zi să trăim în prezent, cu adevărat”. 

Debutul regizoral al lui Mihai Sofronea, „Căutătorul de vânt”, a câștigat premiul FIPRESCI în cadrul celei de-a 26 ediție a Sofia International Film Festival, „pentru măiestria reflecției asupra existenței umane și pentru modul în care folosește limbajul cinematografic în a revela frumusețea naturii și a vieții de zi cu zi”.

Dar cum arată viața lui departe de agitația orașului? Și cât de mult se bucură să trăiască, alături de soția sa, Teodora Bordeianu și cele două fete în casa construită de tatăl său?

Dan Bordeianu, povestește-ne puțin despre filmul „Căutătorul de vânt”, debutul regizoral al lui Mihai Sofronea…

Este povestea unui tânăr care atunci când este confruntat cu vestea morții lui iminente decide să plece, să schimbe total paradigma în care trăiește, de altfel nefericit, până atunci, să renunțe la tot, într-o căutare inconștientă a vieții și a speranței.

Dan Bordeianu: „mi s-a intensificat relația mea cu viața, cu bucuria și recunoștința pentru ea, pentru darul ăsta, viața”

Atunci când află că mai are doar câteva luni de trăit, Radu pleacă de acasă şi, după săptămâni de condus fără direcție, ajunge într-un sat parcă ascuns de lume. Te-ai gândit cum ai fi reacționat tu în fața unui astfel de diagnostic?

E foarte dificil să îți asumi acest gând și să dai un răspuns adevărat, sincer. Cert este, însă, că o parte a răspunsului pe care mi-l cereți se află în film, parte din Radu Frâncu este în mine, la fel cum Dan e parte din el. 

Cât de mult s-a schimbat raportarea ta la moarte după filmul „Căutătorul de vânt”?

Nu știu dacă sau cât de mult s-a schimbat, însă cu siguranță s-a schimbat sau mai degrabă s-a intensificat relația mea cu viața, cu bucuria și recunoștința pentru ea, pentru darul ăsta. Viața! Ce facem, pe cine lăsăm în urmă, ce lăsăm și mai ales cât ne amintim zi de zi să trăim în prezent, cu adevărat.

Cât de greu a fost să joci tăcerea, filmul pare că încearcă să ne vorbească fără să folosească prea multe cuvinte?

N-am „jucat” tăcerea, l-am lăsat pe Radu să existe, dincolo de vorbe și de nevoia de a arăta. Cu relaxare și calm, am încercat să reacționez la ce se întâmplă în secvență, „am uitat” puțin de procesul actoriei și am lăsat viața personajului să apară. Nu mi-a fost greu, mai dificil a fost procesul de pregătire a rolului, când aveam de ales din atât de multe variante. Cel mai important însă e că am avut sprijinul necondiționat al lui Mihai, fără el nu aș fi ajuns la soluțiile astea.

În film mai joci alături de Olimpia Melinte și Adrian Titieni. Cum a fost să împarți tăcerea cu ei?

A fost o bucurie și o onoare să muncesc alături de ei, mai ales că eu, profesional, sunt rezultatul acelorași profesori de actorie cu ai domnului Titieni: domnul Albulescu și domnul Cătălin Naum. Vorbim aceeași limbă! E minunat să joci alături de actori pe care îi admiri și în talentul cărora ai atâta încredere!

Citește și: Adrian Titieni în rolul poveștii vieții sale: de la copilăria fericită la Bistrița, la adolescența străbătută de gândul călugăriei și până la rolul de tată și cel de mare actor român

Și cum a fost întâlnirea cu regizorul Mihai Sofronea? Vă cunoșteați dinainte de filmul „Căutătorul de vânt”?

Ar fi multe, multe de povestit aici, cu Mihai filmasem deja un scurtmetraj, unde am avut bucuria să descopăr un regizor și un om minunat. Dar poate cel mai important în această întâlnire este cum, deși destul de diferiți, am reușit să ne calibrăm frecvențele, să ne reglăm respirațiile și să înțelegem foarte bine ce vrem unul de la altul, atât de bine, încât uneori indicațiile lui Mihai erau doar simple cuvinte, care foarte fin reglau ce făceam eu. Din punctul meu de vedere, o întâlnire extraordinară!  

Filmul a avut deja premiera la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), anul trecut, ce reacții ați primit de la public până acum?

Chiar dacă este un film de autor, filmul este foarte ușor de privit, tăcerile, pauzele din film sunt acoperite foarte bine și mai ales Mihai spune povestea foarte delicat, foarte firesc cinematografic, foarte curat. Și atunci la Cluj și acum la premiera de la București, peste tot în țară unde eu cu Mihai am fost prezenți la proiecții, Iași, Constanța, Sibiu, din nou Cluj, filmul a fost tare bine primit, unii spectatori ne mulțumeau pentru el, unii ne spuneau că vor să-l mai vadă din nou și din nou, dar cel mai frumos pentru mine și Mihai, era când ne spuneau că își pun aceeași întrebare a personajului, ce facem cu viața noastră, cât de „bine” și adevărat ne-o trăim! 

Iar la SIFF, la Sofia, când am primit aceleași reacții ca în țară, am știut că filmul reușește să depășească bariera limbii și vorbește în limbajul universal al oamenilor, mai ales lasă spectatorului posibilitatea de a alege, de a răspunde chiar el la această întrebare fundamentală. Ce facem în fața morții? Și o face cu liniște, cu frumos și cu speranță! De aceea cred că am primit atât de multe reacții pozitive. Iar premiul FIPRESCI, al criticilor și jurnaliștilor internaționali de film, primit la SIFF, a fost o bucurie și o onoare extraordinară. Deci, e de bine!

Mulți actori spun că nu pot vedea filmele în care joacă, dar tu știu că ai fost în sală la prima proiecție a filmului. Îți place să vezi pe marele ecran proiectele în care joci?

Am și văzut foarte multe variante de montaj! Sunt, cred, cel mai dur critic al meu, dar, mai ales, reușesc cumva să rămân obiectiv și să văd filmul ca pe un întreg, nu doar o înșiruire de cadre cu mine! O să sune a laudă, dar l-am văzut și am uitat că eu sunt pe ecran, că eu filmasem acolo și acolo, că eu am rostit replicile alea sau eu am avut reacțiile alea. De obicei nu am răbdarea asta, dar uite Mihai a reușit să mă păcălească!

Dan Bordeianu: „Faptul că fetele mele au venit pe lume în casa aceasta și devin parte din această poveste, mă face foarte fericit și recunoscător. Sunt un norocos”

Asemenea lui Radu și tu ai plecat departe de oraș acum mai bine de zece ani. Din fericire, din motive total diferite de cele ale personajului tău din „Căutătorul de vânt”. De ce te-ai mutat la sat?

Am fost mereu atras de natură, de pământ, de ritmul vieții extraurbane, de liniștea de „la țară”. Mutarea asta a venit firesc și chiar dacă există și anumite compromisuri legate de navetă, știu eu, absența din zona mondenă, publică, sunt foarte fericit să le fac. De altfel de acasă până în centru fac mai puțin timp decât fac mulți bucureșteni dintr-o parte în alta a orașului. Iar lipsa agitației, a mentalului colectiv din zilele noastre din oraș, a prafului și a mizeriei de pe străzi, a „zăpăcelii” urbane, nu cred că trebuie argumentată sau apărată în vreun fel. 

Sigur sunt părți și momente ale Bucureștiului pe care le iubesc și de care mi-e dor uneori, dar sunt suficient de aproape de ele. Iar uneori e bine să ți se facă dor. Te bucuri mai mult la reîntâlnire.

Locul în care trăiești acum are o poveste aparte, stai în casa construită de tatăl tău, pe care l-ai pierdut. Cum ai reușit să continui proiectul lui?

Continuarea poveștii începută de tatăl meu a venit firesc, natural, nu am făcut altceva decât să continui să povestesc, nimic din ce am schimbat sau modificat sau îmbunătățit la locul acesta nu are doar rol estetic, totul se leagă sau amintește de un moment al vieții lui, al vieții mele, al alegerilor lui. Iar faptul că fetele mele au venit pe lume în casa aceasta și devin parte din această poveste, mă face foarte fericit și recunoscător. Sunt un „norocos”!

Cum a fost să ieși din lumea telenovelelor și să te dedici scenei?

A fost un pas firesc, un pas al meseriei, dincolo de bani, de succes, simțeam că vreau și pot mai mult, iar când am realizat că de fapt „conceptul dacă merge și așa” era adânc înrădăcinat și nu era loc de mai bine, am plecat. Nu am luat jobul ăla pentru că speram la faimă sau lucruri de genul ăsta, era un rol, luam bani și îmi făceam meseria. Ba chiar, în naivitatea mea, la început le-am rugat pe fetele de la PR să nu îmi pună prea multe interviuri, nu voiam să ies prea mult în evidență, n-a ieșit chiar așa!

Te mai văd oamenii drept „actorul de la televizor”?

Din fericire, nu.

De ce te-ai retras din lumina reflectoarelor?

Înțeleg nevoia de a promova un produs, de a fi acolo în față și a încerca să-i convingi pe oameni să vină să te vadă, la teatru sau la cinema sau să deschidă televizorul. Dar dincolo de asta nu-mi place să fiu în față, să mă bag în seama doar pentru că sunt un actor cunoscut sau să fac din mine și viața mea personală un produs de marketing. Așadar, nu m-am retras și nici nu fug de ea, aleg momentele.

Și cât de mult te-a afectat faptul că viața ta a fost tabloidizată atât de mult atunci când jucai în telenovele?

Din fericire, oamenii din jurul meu, familia și prietenii, sunt oameni inteligenți și de bun simț, care, evident nu credeau titlurile ziarelor de scandal. Restul, ce să zic, fiecare e liber să înțeleagă viața cum vrea, să își aleagă sursele de informare sau să le interpreteze cum vrea, poate, asta dacă nu sunt turma care crede tot. Dar turma nu intră în zona mea de interes.

Cum ai resimțit succesul din acei ani și îți este vreodată dor de viața de atunci?

Este o experiență extraordinară și am motive să fiu recunoscător pentru ce am trăit, am învățat mult și am crescut mult de atunci, așa că nu se pune problema dorului, dimpotrivă, sunt ancorat în prezent și abia aștept viitorul.