Viața lui Rosemary Kennedy rămâne una dintre cele mai tulburătoare povești din istoria familiei Kennedy. A fost primul copil al lui Rose Fitzgerald Kennedy și al lui Joseph P. Kennedy Sr., și sora președintelui John F. Kennedy, precum și a senatorilor Robert F. Kennedy și Ted Kennedy.
Destinul ei a fost însă marcat de un act medical radical, decis fără consimțământul mamei sale: o lobotomie care i-a schimbat viața pentru totdeauna.
Copilăria lui Rosemary Kennedy: începuturi marcate de dificultăți
Rosemary Kennedy s-a născut pe 13 septembrie 1918, în Brookline, Massachusetts. A fost al treilea copil și prima fiică dintr-o familie în formare, deja puternic înrădăcinată în ambiții sociale și politice. Nașterea ei a avut loc în timpul epidemiei de gripă spaniolă. Medicul întârzia, iar asistenta i-a cerut mamei să „țină copilul înăuntru”, pentru a evita complicațiile. Nașterea s-a prelungit cu două ore. Acea presiune a dus la o lipsă de oxigen care i-a afectat dezvoltarea.
Pe măsură ce creștea, familia observa că Rosemary nu atingea repere normale. La doi ani, nu putea sta bine în șezut și nici nu reușea să meargă stabil. Totuși, părinții nu vorbeau deschis cu rudele sau prietenii despre dificultățile ei. Mama pretindea că Rosemary se dezvoltă normal, iar cei din afara familiei nu știau că era vorba de o dizabilitate intelectuală.
Tutorii au încercat să o ajute să învețe să citească și să scrie, însă progresul era lent. La 11 ani, părinții au înscris-o la o școală specială din Pennsylvania. Acolo a început să aibă un program dedicat, adaptat nevoilor ei.
Educația și adolescența: între disciplină și dorința de normalitate
La 16 ani, Rosemary a fost mutată la o școală catolică, Sacred Heart Convent din Rhode Island. Aici, două călugărițe și o profesoară, Miss Newton, au lucrat cu ea zilnic. Kennedy părea fericită în acel mediu structurat. Abilitățile ei academice au rămas la nivelul unui copil de 9–10 ani, dar avea un interes sincer pentru socializare și activități culturale.
Participa la ceaiuri dansante, mergea la operă și își nota experiențele în jurnale. Povestea sa, publicată abia în anii ’80, dezvăluie o tânără animată, cu dorința de a aparține unei lumi sofisticate.
În 1938, Rosemary a fost prezentată oficial în societate la curtea regelui George al VI-lea și a reginei Elizabeth, în timpul misiunii diplomatice a tatălui său în Regatul Unit. Evenimentul a fost o ocazie majoră pentru familia Kennedy. Rosemary a repetat ore întregi reverența necesară. În seara prezentării a ezitat și aproape a căzut, dar ceremonia a continuat fără incidente majore.
În public, familia spunea că Rosemary se pregătește pentru a deveni educatoare sau că vrea să lucreze în domeniul asistenței sociale. Pentru presă, ea era un model de tânără disciplinată. În realitate, viața ei era mai complicată decât lăsau să se vadă.
Tensiunile care au precedat tragedia medicală
Când s-a întors în SUA, în 1940, Rosemary avea 22 de ani. În acea perioadă, comportamentul ei devenise imprevizibil. Avea crize de nervi, convulsii și uneori izbucnea în episoade violente. Fusese dată afară din tabere și nu se adapta la școlile la care era trimisă. Într-un convent din Washington, obișnuia să fugă noaptea, fapt care a alarmat personalul.
Călugărițele se temeau că Rosemary ar putea rămâne însărcinată sau ar putea contracta boli. Problema era însă mult mai profundă: tatăl ei era convins că tulburările fiicei sale ar putea aduce rușine și riscuri pentru ambițiile politice ale familiei. Avea planuri mari pentru fiii săi. Nu voia ca imaginea publică a clanului Kennedy să fie afectată.
Decizia tatălui și lobotomia care a schimbat totul în viața lui Rosemary Kennedy
În 1941, Joseph P. Kennedy Sr. s-a consultat cu medici care promovau o intervenție nouă: lobotomia prefrontală. I s-a spus că procedura ar putea calma schimbările de dispoziție ale lui Rosemary. Fără să-și informeze soția, el a programat operația.
Intervenția a avut loc în noiembrie 1941. Rosemary avea 23 de ani. Procedura, realizată de dr. James W. Watts și dr. Walter Freeman, a fost extrem de invazivă. Pacienta a fost trează și a fost rugată să recite „Tatăl nostru” și „God Bless America”. În momentul în care vorbirea ei a devenit incoerentă, medicii au oprit intervenția.
Era însă prea târziu. Lobotomia a distrus zone importante ale creierului. Rosemary a rămas cu abilități cognitive similare unui copil de doi ani. Nu mai putea vorbi clar. Nu se putea deplasa fără ajutor și era incontinentă.
Rezultatul a fost devastator.
Viața de după lobotomie: izolare și absență familială
După procedură, Rosemary Kennedy a fost internată inițial într-un spital privat. În 1949, familia a decis să o mute la St. Coletta, o instituție dedicată persoanelor cu dizabilități. Aici avea să trăiască restul vieții.
Tatăl ei nu a mai vizitat-o niciodată. Mama sa nu a văzut-o timp de 20 de ani. Frații nu știau unde era. Secretul a fost păstrat cu strictețe. Publicului i s-a spus că Rosemary este „retrasă” sau „într-o școală specială”. Abia în 1961, după accidentul vascular al tatălui, frații au aflat adevărul.
În 1962, sora ei, Eunice Kennedy Shriver, a vorbit pentru prima dată despre Rosemary. Nu a menționat lobotomia, dar a dezvăluit dizabilitățile ei. Abia în 1987, istoricul Doris Kearns Goodwin a făcut publice detaliile reale.
Viața de la St. Coletta era liniștită. Rosemary locuia într-o casă construită special pentru ea, supranumită „Kennedy cottage”. Era îngrijită de două călugărițe și de personal medical. Ieșea la plimbare, mergea cu mașina prin zonă și avea un câine.
A reînvățat să meargă, deși cu dificultate. Nu și-a mai recăpătat niciodată vorbirea clară.
Rosemary Kennedy, motivația pentru Special Olympics
După moartea tatălui, familia a început să reviziteze istoria lui Rosemary. Frații au vizitat-o mai des, iar în anii ’70 și ’80, ea participa ocazional la reuniuni de familie.
Starea ei a devenit una dintre motivațiile surorii Eunice Kennedy Shriver în fondarea Special Olympics, în 1968. Chiar dacă Eunice a spus că programele nu sunt despre o singură persoană, povestea lui Rosemary a influențat profund implicarea lor în cauza drepturilor persoanelor cu dizabilități.
Citește și: Nicu Speriuș, antrenorul de judo al campionilor cu sindrom Down: „E ușor să devii campion, dar e greu să te menții”
Rosemary Kennedy a murit pe 7 ianuarie 2005, la vârsta de 86 de ani, în Fort Atkinson, Wisconsin. Frații ei rămași în viață au fost alături de ea. A fost înmormântată în Brookline, Massachusetts, lângă părinții săi.
Moștenirea ei este una complexă: un amestec de suferință personală, tăcere familială și schimbări sociale majore, inspirate de tragedia ei.
Foto Wikipedia, Richard Sears în John F. Kennedy Presidential Library și Museum, Boston
