Căutare

Share this article

Antoneta Împușcatu este prima directoare de școală premiată în cadrul programului MERITO. Ce merite deosebite o recomandă? Nu cred că ne ajung literele să scriem povestea celor făcute de dumneai în școala din satul I.C. Brătianu din județul Tulcea, către care face zilnic naveta cu bacul, de peste 28 de ani.

Este acel dascăl pentru care școala este a doua ei casă, iar elevii sunt „ceilalți” copii ai ei. Ea știe în fiecare z ice a mâncat un elev, dacă s-a simțit bine, dacă s-a supărat din anumite cause sau dacă nu și-a făcut o temă. Este ca o mama pentru ei, iar ei au simțit lucrurl acesta încă de când a venit în școală. Părinții de azi ai elevilor ei sunt foștii ei elevi, fiecare excelând într-un domeniu anume.

Antoneta Împușcatu provine dintr-o familie de oameni modești, dar cu principia foarte sănătoase, niște părinți care i-au insuflat dragostea pentru învățătură și care i-au explicat ca educația este singura șansă în lumea modernă. Chiar dacă a făcut școala în comunism, este valabil și azi acest principiu.

A ajuns în satul de pe malul Dunării dintr-o întâmplare: a aflat de un post de professor și chiar dacă trebuia să facă zilnic naveta cu bacul, să traverseze Dunărea, i s-a părut că aceea este chemarea ei. Când a ajuns în școală, nu a fost foarte entuziast privită de colegii de catedră, însă, încet încet, le-a arătat că are pentru ce să fie apreciată. De mai bine de 25 de ani este directoare la școala care pe atunci avea un closet în curte, iar copiii se spălau cu apă din găleată. Când a venit o echipă de muncitori să sape un puț pe malul Dunării, și-a luat inima în dinți și s-a dus la șeful lor și l-a rugat să-I sape și ei în curtea școlii un pț. Așa a reușit să aducă apă în școală. Iar acesta este unul dintre lucrurile pe care le-a făcut. Despre celelalte spune că sunt multe, dar sunt mult mai multe cele care mai trebuiesc făcute.

La clasă, întotdeauna încearcă să găsească exemple practice, din viața de zi cu zi, astfel încât să le poată explica cât mai coerent copiilor noțiunile de fizică și chimie pe care ei să le și înțeleagă. Când am întrebat-o ce înseamnă un dascăl bun, mi-a spus cu modestie că pentru a atinge statutul acesta, ea crede că trebuie să-ți înțelegi copiii și să fii tot timpul conștient că generația de azi nu seamănă cu cea de ieri, dar nici cu cea de mâine.

Citește și Povestea Iuliei Măndrășescu, femeia care a lăsat un job de vis pentru a deveni dascăl la școala specială de copii surzi:„ Aici progresul se măsoară în faptul că un copil a zâmbit azi, nu în note”

Unde v-ați născut și unde ați copilărit?

M-am născut și am copilărit în localitatea Cerna, județul Tulcea.

Ce profesie aveau părinții dumneavoastră?

Mama, de origine macedoneană, născută la Durostor – Bulgaria, a urmat 7 clase. A fost cea de la care am învățat să iubim cartea; era abonată la ziarul „Scânteia”, ziar pe care îl citea în fiecare seară, revista „Femeia”, apoi la „Flacăra”. A fost casnică, iar după ce noi, cei 6 copii, am mai crescut trebuia să muncească un anumit număr de zile la C.A.P. – lua răsad de tutun primăvara, îl cultivam și toată vacanța de vară ne ocupam de îngrijirea tutunului: adunat, înșirat, pus la uscat. Tatăl, român, a făcut 4 clase – spune și astăzi că lui nu i-a plăcut școala, dar pe toți ne-a dat la școli, am terminat liceul și nu numai. S-a calificat ca tractorist și apoi a urmat cursuri și a devenit – rutierist – umbla cu tractorul prin țară și aproviziona S.M.A.-ul cu utilaje, piese de schimb pentru mașinile agricole, tuburi de oxigen. Făcea curse la Năvodari, Galați, Brașov.

Care a fost prima carte citită?

Prima carte citită a fost „Povestea porcului” – îmi amintesc de ea, am citit-o toți, la timpul potrivit și m-a fascinate deoarece când o deschideam se „deschidea” podul, apărea porcul, palatul – era 3D – cum am spune astăzi. Apoi am citit „Singur pe lume” și „Colț alb”. Dar încă de mici am fost obișnuiți, acasă, să învățăm poezii pe care, apoi le recitam pe „prispă” – la casa părinească, prispă care există și astăzi. Învățam poeziile ca pe o poveste: „Mistrețul cu colți de argint”, „El Zorab”.

Antoneta în clasă

Ce voiați să vă faceți când erați mică?

Nu cred că mi-am droit să „mă fac ceva anume”; am avut o copilărie pe care am trăit-o pur și simplu, nu mi-am droit să devin „ceva”, totul se întâmpla.

Mai aveți frați? Ei cu ce se ocupă acum?

Am fost 6 copii, de 30 de ani am rămas 5 – sora cea mai mare nu mai este. În ordine descrescătoare – următoarea soră – învățătoare, colega mea de cancelarie de aproape 20 de ani.

Inițial a avut un post în Delta Dunării, la Mila 23 și apoi ne-am sfătuit să ne apropiem și s-a transferat la I.C. Brătianu, suntem și colege de navetă cu bacul.  Urmez eu.  Următorii doi frați – au rămas în sat, la Cerna, au terminat liceul și sunt mecanici auto. Mezina, noi îi spunem Cocuța – era foarte mică – este medic, în anul 2007 a plecat cu familia în Canada.

Vă amintiți școala la care ați învățat? Dar prima zi de școală?

Școala în care am învățat era și a rămas frumoasă, formată din 3 corpuri de clădiri, unul în fața căruia se cânta imnul de stat la începutul programului, dacă timpul ne permitea, dacă ploua sau era frig îl cântam în clase, fără profesor. Acea clădire era cu arcade la intrare, un clopot mare atârna, răsuna și ne aduna – în clădire erau cabinetele de fizică și chimie, biologie, istorie, geografie, cancelaria și biblioteca. Pe hol era un panou mare cu poze ale foștilor elevi și sub fiecare poză, profesia. Nu intram în cabinet decât însoțiți de profesori și cât așteptam pe hol nu conteneam să privim pozele de pe panou și să ne gândim că am putea și noi să ajungem acolo.

Întotdeauna, prima zi de școală, a fiecărui an școlar era plină de emoție. Totul mirosea a nou: uniforma, caiete, bănci, holuri, gardul școlii era întotdeauna văruit în prima zi de școală. Abia așteptam să mă întâlnesc cu colegii, ne era dor  să ne vedem, să povestim; satul este destul de întins și nu ne vedeam în vacanțe; fiecare stătea și se juca în curtea sa sau în imediata apropiere – fiecare în ”mahalaua” sa. Singura perioadă pe care o petreceam, cu o parte din colegi erau zilele când plecam în expediție, cu profesorul de educație fizică. Cu rucsacii în spate, corturi, saci de dormit, ceaun, tigaie – plecam în Bucegi, am făcut la pas și munții Parâng. Vara plantam puieți – brăduți – pe dealurile din jur, eram plătiți de Ocolul Silvic Cerna și cu banii strânși plecam în expediție. O mica parte de pe muntele Chervant este împădurită de mine!

Antoneta în ultima zi de liceu

Citește și „Un homeschooling flexibil, racordat la o reţea internaţională, cu lecţii predate pe Skype şi manuale virtuale bine făcute, poate fi o provocare interesantă în raport cu sistemul de învăţământ public sau privat”, profesorul Dan Solcan

Cum era învățătoarea dumneavoastră?

Învățătoarea mea a fost o persoană blândă, avea răbdare cu noi, trecea pe la fiecare, nu-mi amintesc să îmi fi fost frică de dumneaei sau să nu merg la școală că „nu îmi place”. Cred că am fost printre ultimele sale generații, a plecat de tânără dintre noi.

Care a fost dascălul care v-a inspirat pe dumneavoastră?

Fiecare dintre profesorii pe care i-am avut și-a lăsat amprenta în formarea noastră atât la generală cât și la liceu. Profesoara de română de la școala generală nu accepta să nu știm toți să vorbim corect românește; după vacanțe ne cerea fișele de lectură – verifica ce și cât am citit – nu puteai să scrii de la colegul, nu exista să ne păcălim profesorii. După ore făceam repetiție la montaje literar-artistice, învățam pagini întregi de poezii, totul era o pagină de istorie în versuri. Matematica mi-a plăcut pentru logica sa, dar și datorită profesorului care expunea problemele frumos, clar pe tablă – era ca un desen artistic în cifre, litere și figuri geometrice. Începea din colț –stânga sus și termina dreapta jos. Cel mai sever a fost domnul de istorie, învățam de plăcere pentru că știam că e corect și mă evaluează pentru ce știu. Au fost profesorii care au pus baza construcției pe care am început să o clădesc în liceu. Doamna de biologie era mama unui coleg de clasă, dar nu făcea nici o diferență, în clasă era doar „profa de bio”. Chimia și fizica – au fost obiectele pe care le experimentam acasă – am avut numai profesori necalificați în școala general, dar care m-au învățat să lucrez mai mult. Când am ajuns la liceu, la aceste obiecte am învățat cel mai mult pentru a face față exigențelor profesorilor de aici. Mi-a prins bine.

Copacii din fața școlii ce au aceeași vârstă cu funcția directoarei

Cum ați ajun să predați?

Am ajuns să predau „pur și simplu” – de obicei las lucrurile să curgă – nu mă pregătesc pentru ele!

Am plecat la liceu – în orașul Măcin, aflat la 25 Km de Cerna – un liceu industrial, pregătea lăcătuși mecanici în prima treaptă și prelucrători prin așchiere – adică strungari – după treapta a II-a. Când am intrat în clasa a IX-a eram 7 clase; eu am fost a IX-a G. În clasa a X-a am dat examen de treaptă și am rămas o singură clasă cu 38 de elevi; selecția era foarte dură, rămâneau cei mai buni care, apoi urmau o facultate. Majoritatea elevilor de la acest liceu plecau la facultăți: fizică (la Măgurele), chimie, biologie, matematică, piscicultură – le trebuia chimie-biologie. Cât am stat în Regie ne întâlneam ca și când era o continuare a liceului. Eu am stat în Regie P3 în camera cu alte trei colege din liceu – eram la secții diferite – și am rămas prietene.

Când și cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?

La Măcin l-am cunoscut pe soțul meu – am sta în gazdă la o mătușă care locuia pe strada lui. El terminase liceul, a făcut armata 2 ani la marină și când s-a întors eu eram clasa a XI-a. Locuid pe aceeași stradă ne întâlneam cu alți colegi de liceu, venea și el; nu m-am îndrăgostit la prima vedere, aveam idei care se completau și se îmbunătățeau pe parcurs. Timpul a trecut, eu am plecat la București și el student la Galați și am stabilit să ne scriem. Avem cutii întregi de scrisori, primeam și scriam câte o scrisoare pe săptămână, abia aștept să vină timpul să le recitim!  Poate în acele scisori vom descoperi cum ne-am îndrăgostit?!

Aveți împreună un băiat și ați crescut și o nepoată. Care este legătura dintre un dascăl bun și o mamă bună?

Băiatul nostru are 29 de ani și de 1 lună și câteva zile este tătic, adică noi – bunici!

Acasă nu am fost dascăl, dar am fost severă pentru că trebuia să ne organizăm foarte bine timpul. Sâmbăta și buminica erau zile pline: o perioadă Emil a mers la Palatul copiilor la navomodele, apoi la cursuri de calculatoare, noi nu ne permiteam un calculator, apoi, din clasa I a mers la antrenamente – de mic a făcut dans sportiv cu antrenori de la Chișinău care nu puteau veni decât în weekend. Pe nepoata mea am „preluat-o” când era în clasa a II-a și Emil în clasa I și au făcut, o perioadă pereche la dans sportive, apoi și-au găsit alți parteneri, iar în primul an de facultate – la Iași, au revenit ca pereche – și au câștigat un concurs de latino desfășurat la Galați. Parcursul lor de formare profesională nu are nici o legătură cu formarea lor teoretică: Emil a terminat Colegiul „Costache Negri” – Galați, clasa de matematică-informatică și a mers la Facultatea de fizică din Iași, Andreea a terminat Colegiul „Al.I. Cuza” – Galați, clasa bilingv germană și a mers la Facultatea de litere germană-engleză din Iași. Au făcut și au absolvit cursurile de instructor de dans sportiv și amândoi se ocupă de dans, el la grădinițele din Iași, ea la o școală de dans sportiv din Germania – Padeborn.

Deschiderea anului școlar

În viață nu contează pentru ce ești format, ci pentru ce ești bine pregătit și motivat. Așa le spun și elevilor mei când computerul îi repartizează la licee și specializări pe care ei nu și le doresc.

„Meseria” de mama o implică pe cea de dascăl și invers?

Acasă am îmbinat învățatul cu petrecerea timpului liber, stabilind un echilibru, împreună cu soțul meu. Am fost un bun exemplu pentru a le da încredere – noi să fim prietenii la care trebuie să apeleze. Fără Mihai – soțul meu nu aș fi reușit, mai ales că eu eram în permanență cu cărțile în mână: ba învățam pentru grade, ba maser, alte facultăți (am făcut și Informatica la Galați, iar în 2017 am terminat biologia). Am învățat multe de la elevii mei și am avut grijă să nu greșesc nici cu ei, nici cu copiii din casa mea. Ei imi povesteau acasă cum își văd profesorii și eram și eu mai atentă în fața elevilor mei.

Citește și „Antrenorul de genii” Florin Colceag: „La naştere, toţi copiii sunt supradotaţi. De cei care pălesc, mamele sunt responsabile total!”

Cum ați ajuns în satul IC Bratianu și cu ce gânduri?

La I.C. Brătianu am ajuns dintr-o întâmplare – fericită, zic eu. Am terminat facultatea în 1988 – șefă de promoție și la repartizarea guvernamentală am avut de ales orice post. Am ales Piatra Neamț pentru că era orașul cel mai apropiat de Galați – puteam ajunge cu trenul. Între timp, în vara aceluiași an m-am căsătorit cu Mihai (cu care voi reciti scrisorile) – care lucra ca inginer în Galați. Ne vedeam săptămânal, odată veneam eu la Galați, următoarea săptămână venea el la Piatra Neamț. Am hotărât să ne stabilim acolo unde va lua primul casă – și primul a luat el în Galați; un an m-am detașat la școala din Smârdan, județul Tulcea – o localitate aflată la 10 km de Măcin, peste Dunăre – de la Brăila. Nu am găsit nici un post în apropierea Galațiului. Am făcut naveta Măcin – Smârdan, un an, aveam unde sta, pe vremea aceea trăiau socrii mei. Apăruse între timp, în viața noastră și Emil. În anul acela am aflat de la domnul director de existența postului de la I.C. Brătianu – 23 August, pe vremea aceea – postul fiind ocupat de o profesoară suplinitoare necalificată. Am ajuns să mă interesez de post în vacanța de vară, nu am fost primită cu prea mult entuziasm de colegi, dar nu am dat importanță, singura care m-a încurajat a fost directoarea școlii. În vară mi-am făcut dosarul de transfer de la Piatra Neamț și din toamna anului 1991 mi-am început activitatea.

Sunteți direactoarea școlii de aproape 25 de ani. Cum arăta școala când ați venit dumneavoastră și cum arată acum?

Mi-a plăcut școala de la început, arhitectura veche, construită în 1938, un hol lung, covor pe mijloc, pe care nu călcam, cu dușumele spălate, cu miros de motorină.

Aproape toți colegii aveau vârsta peste 45 de ani, cu gradele date. Nu am ajuns cu gândul de a pleca.

Aveam o sală de clasă, cu o anexă – în care erau câteva substanțe chimice, ustensile de laborator – eprubete, spirtiere, câteva balanțe – doamna directoare mi-a spus că este un fel de laborator de chimie-fizică-biologie. Am „ornat” clasa cu planșe făcute de mine și de soțul meu și arăta destul de bine. Școala era curată, doamna directoare avea grijă să întrețină ce era acolo. Îmi amintesc că aveam un grup sanitar în curtea școlii, din scânduri, iar doamna avea grijă să fie mereu văruit în alb și dezinfectat; ne spălam pe mâini cu apă din găleată; aveam un bidon cu apă de la Dunăre, cred că prin 1994 a fost săpată o fântână în curtea școlii. Acum grupul sanitar pentru cei mari este tot afară, în curtea școlii, din cărămidă, cu gresie, faianță, apă curentă.

Copiii hrănesc păsările

Primul lucru pe care l-am făcut când am fost numită director – am plantat copaci în fața școlii – care sunt de o seamă cu funcția mea și am forat un puț pentru a aduce apă în școală; comuna a fost alimentată cu apă abia în anul 2015. În vara lui 1996, directorul de la Navrom Bac Galați a adus o echipă de muncitori care au forat un puț la malul Dunării, în sat, pentru personalul lor. Am fost la dumnealui și l-am rugat să facă o sponsorizare și să sape și în curtea școlii un puț cu echipa pe care a adus-o. A fost de accord, nu m-a costat nimic, singurul lucru pe care l-a cerut a fost să asigurăm mâncarea pentru cei 3 muncitori. Ne-am organizat cu colegele, am adus în școală un aragaz și pe rând, pentru o zi asiguram cele trei mese pentru muncitori. Cam 5-6 zile a durat. Două femei din sat s-au oferit să facă ele mâncare pentru 2 zile. Astfel, am avut apă în școală, iar în 2008 când am reabilitat clădirea veche am schimbat sistemul de încălzire, am pus centrală pe lemne, am înlocuit sobele de tablă cu calorifere.

Încet, încet școala căpăta alt aspect; am înlocuit soclul vopsit cu lambriuri, traversa din hol a dispărut și am pus o masa modular care poate fi data la o parte pentru amenajarea holului pentru serbări, am pus o canapea din piele, dulapuri pentru cadrele didactice, iar mediul acesta prietenos l-am numit cancelarie, spațiu comun cu elevii, părinții și cadre didactice laolaltă.

O sală de clasă modernă

Ce ați realizat în tot timpul acesta?

Am realizat multe, dar sunt o grămadă de alte multe lucruri de făcut.

Cum vă privesc oamenii din sat? Vă aduc vreodata ouă și legume în semn de multumire? 🙂

Cum mă privesc oamenii? Cu respect, părinții de acum sunt foștii mei elevi.

Nu îmi aduc ouă sau legume pentru că am o mica grădină la Măcin pe care o vizitez la sfârșit de săptămână, dar am abonament la lapte, îmi aduc brânză, câteodată la un preț mai mic decât la piață, îmi asigură brânza pentru iarnă, tot la un preț convenabil. Nu negociez niciodată cu părinți care au elevii la mine la școală; mă aprovizionez de la mămici a căror copii sunt la liceu sau la facultate – adică foștii mei elevi. Ei știu că nu amestec treburile, întotdeauna plătesc, poate nu la prețul real și astfel am câștigat respect din partea lor.

La muzeul din sat

Câți dintre elevii școlii au reușit să-și formeze o carieră de succes? Sau mai bine spus, câți nu au reușit?

Puțini sunt cei care nu reușesc să își construiască o carieră, dar acest lucru se întâmplă din cauza familiei. Pe toți îi înscriem la o formă de învățământ din Galați – școală profesională sau liceu. Avem parteneriate cu școlile din Galați, mergem la oferta educațională mai ales că ei au gratuitate pe bac, nu plătesc nimic, seara sunt acasă. Ne întâlnim cu ei dimineața, noi venim spre școală, ei pleacă spre Galați. Ei știu că au ușa deschisă la școala gimnazială, când termină clasa a VIII-a le spunem că îi așteptăm după primele săptămâni pe canapeaua din cancelarie să împărtășim impresii despre „profii de liceu”; și ei vin.

Foști elevi de-ai noștri au succes în diferite meserii: medic, farmacist, ingineri – navaliști mai ales, asistente, marinari; la începutul anului școlar mă programează la coafor o fostă elevă, asistentă medicală care, a preferat să exceleze în meseria de coafeză.

Copiii în curtea școlii

Cum arată o zi din viața dumneavoastră?

O zi din viața mea….

Inclusiv astăzi, când m-am hotărât să scriu povestea, m-am trezit la …. 5.20, desi sunt în vacanță. Între ora de trezire și 6.30 cel târziu când ies din casă ne facem timp și citim fiecare ceva – o carte, ziarul – ca și mămica, fac abonament lunar la ziarul „Viața Liberă”  de mai bine de 25 de ani. Ajung în timp la bacul de ora 7.00 – trecerea Dunării durează 7-10 minute și apoi pe jos, încă 10-15 minute până la școală. Orele încep la 7.30. De 28 de ani fac această navetă cu bacul.

Dacă am oră la începutul programului mă pregătesc – văd ce am de luat ca material ajutător la clasă, depinde ce idee îmi mai vine pe drum. Dacă am oră mai târziu, încep cu documentele – urgențe – pentru inspectorat sau alte instituții, apoi depinde ce s-a mai ivit. Fiind o școală mica, 104 copii, norma de secretar este de 0.25 – adică 2 ore pe zi, la fel și cea de contabil; așa că, trebuie să le suplinesc după ce programul lor s-a încheiat; am învățat să fac salarii, fac adeverințe, diferite situații, le transmit….

Cu corturile la Ostrov

Obosiți vreodată?

Cred că obosesc, dar când obosesc mă apuc să fac altceva de aceea, nu prea mai am timp să obosesc! Îmi selectez documentele de făcut în funcție de priorități pentru că, de obicei îmi iau și ceva de făcut acasă, în timpul în care mă odihnesc!

Cum vi se pare că arată sistemul românesc de învățământ azi? Ce îi lipsește și ce îi prisosește?

Cred că sistemul de învățământ de astăzi este în derivă; suntem într-o confuzie și zic eu – într-o păcăleală – având la bază bugetarea per elev. Bugetul școlii depinde de numărul de elevi, iar într-o școală mică, dacă ai și toate cadrele didactice titular și cu gradul I – cheltuiala este mare. Menținem la clasă copii care au nevoie de mai multă atenție, care înțeleg și asimilează informația mai greu și promovează cu multe lipsuri în bagajul de cunoștințe și deprinderi. Ajung la liceu – repartizare computerizată – indiferent de notă. El este admis cu note de 2,3,4 și eu îl mențin 4 ani la liceu, eu nu reușesc să îl aduc decât la 5,6 și apoi intră în rândul celor fără bacalaureat. Elevii nu sunt motivați să învețe la școala gimnazială pentru că indiferent de notă ar putea accede către liceu.

Cadrele didactice sunt deschise spre formare, dar formarea trebuie să capete alte valențe; cursurile de formare au devenit mai mult formale – contează numărul de credite, adeverința, atestatul.

Ar trebui regândit sistemul de învățământ simultan. Predau într-o școală în care toate clasele sunt simultane – româna și matematica la clasa a VIII-a se fac separat și atât. Elevii claselor simultane sunt privați de jumătate din timpul alocat predării-învățării-evaluării.

activități educative

Citește și Cum a ajuns o profesoară de tehnologie, creatoarea celui mai apreciat sistem de învățământ din România? Povestea de viață și de școală a Simonei Baciu, fondatoarea Transylvania College

Ce credeți că „te face un dascăl bun”?

Un dascăl bun – să fii înțeles și să-ți înțelegi elevii. Să fii profesor functional – în orice clipă din zi și nu profesor – funcționar; să te implicit, să îi asculți, s-ar putea să fii singurul care face acest lucru pentru el; să ții pasul cu generația aceasta de copii care nu mai seamănă cu cea de ieri  și care nu v-a semăna cu cea de mâine.

Materiile pe care le predau îmi permit utilizarea exemplelor din viața reală, asta le place elevilor, să îi implici și să creadă că au participat la descoperirea fenomenelor; tot ce predai – li s-a întâmplat și lor – acest gen de activități îi motivează. Provoacă-i să descopere singuri, asigură-i că, cel puțin jumătate din ceea ce fac și zic e bine – fă-i să capete încredere în ei și atunci vei avea copii care te ascultă și cu care poți vorbi.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO