În firea lucrurilor este ca părinţii să fie cei care încheie viaţa înaintea copiilor. De multe ori însă se întâmplă invers, iar părinţii sunt cei care sunt nevoiţi să ducă povara pierderii. Iar durerea este la fel de mare fie că ai apucat să-ţi cunoşti copilul sau s-a dus înainte să fie născut. Şi în toată suferinţa apare o întrebare ce pentru unii pare fără răspuns: cum treci peste moartea unui copil? Pentru că în astfel de cazuri timpul nu are puterea de a vindeca rănile.
Cum treci peste moartea unui copil. Mărturii ale unor părinţi care au trăit iadul pe pământ
În urmă cu câteva zile fotbalistul Cristiano Ronaldo anunţa pe conturile de Social Media că unul dintre gemenii pe care îi aştepta a murit la naştere.
Este cea mai mare durere pe care o poate simţi orice părinte. Doar naşterea fetiţei noastre ne dă puterea să trecem peste acest moment cu ceva speranţă şi bucurie.
Felul în care este trăită pierderea unui copil diferă de la un om la celălalt. Nu există o reţetă universal valabilă şi nici un interval de timp predefinit în care cei rămaşi în urmă trebuie să se întoarcă la cursul firesc al vieţii.
Bianca Popp: După ce a murit fetița mea (…) m-am trezit într-o lume neprietenoasă, în care a fi în doliu este o rușine, în care oamenii te ocolesc fiindcă le e teamă că ai putea să le strici dispoziția cu tristețea ta. A existat o presiune socială imensă să mă prefac că fetiţa mea nu a existat. Dar doliul are un sens, doliul este un proces cu durată variabilă al cărui rezultat este acceptarea pierderii și a consecințelor pierderii.
Pentru unii este important să vorbească despre ceea ce simt, pe când alţii simt nevoia să sufere în singurătate. Unii se scufundă în muncă în timp ce alţii nu se ridică din pat. Sunt oameni care îşi caută energia şi puterea de a continua în oamenii din jur. Alţii îţi canalizează durerea în ajutorarea altora.
Vasile Vlaşin: Eu merg acolo, în fața oamenilor şi le împărtăşesc din eşecul meu. Şi cred că pot să fac bine celor din jur în acest fel, chiar dacă pentru mine fiecare moment pe care îl petrec la curs înseamnă retrăirea propriei drame, fiecare întrebare, fiecare atingere a manechinului de la curs este pentru mine un cuțit răsucit adânc în rană. Dar știu că alții, în acest fel, vor putea evita să ajungă într-o tragedie similară.
Nu există un secret şi nu este deloc ușor. Fiecare zi care trece este din ce în ce mai grea, accentuează dorul, suferința. Dar viața e cu sens unic, nu ai alternativă, decât să strângi din dinți și să mergi cu demnitate înainte.
Pierderea unui copil şi durerea care o însoţeşte nu se pot şterge. Părinţii care trec prin asta trebuie să înveţe să le proceseze, ca să poată trăi cu ele pe mai departe.
Elena Ghinea: Trăieşti cu asta, face parte din tine. Nu vreau să scap de durere. Este durerea care mă trezeşte într-un fel, care mă ține cu el, care îmi amintește de el. E viața mea împreună cu el. Mă bucur că l-am iubit atât de mult şi că i-am spus întotdeauna cât de mult îl iubesc.
Reacţiile în cazul pierderii unui copil diferă şi ele. Pot apărea furia, şocul, vinovăţia, negarea, frica sau confuzia, tristeţea şi, în unele cazuri, depresia.
Vasile Vlaşin: La celălalt sens nu m-am gândit, chiar dacă aş fi avut opțiunile la îndemână: să dau spitalul în judecată, să mă leg cu lanțuri de poarta instituției, orice minunăție ar fi fost posibilă pentru a stinge această durere fără seamăn. Dar am realizat că nimic din toate acestea nu va întoarce timpul şi nu mi-l va reda pe Luca. În vreme ce cu un aparat performant gândeam că alți copii vor avea o şansă în plus la viață.
Alexandru Ungureanu: Nu a fost nici măcar un simptom care să ne dea ceva de bănuit. Ce a urmat a fost extrem de dureros: soția a avut mici tentative de suicid, a luat un pumn de pastile, a vrut să se arunce de pe bloc… pentru ea 2018 a fost un an cumplit. Pe lângă faptul că avea un început de depresie post partum, lucrurile s-au accentuat și din cauza acestei traume.
Ioana Chicet Macoveiciuc: La câteva zile după ce am pierdut sarcina şi am trecut prin chiuretajul medical, care a fost groaznic, iar prima reacție a fost să mă strâng în mine, să mă chircesc ca într-un cocon, am plâns, am țipat, am bolborosit, nu am mâncat, nu am dormit, nu am vorbit cu nimeni câteva zile la rând, până când am avut o revelație fiindcă m-am văzut murind: refuzam să mai văd pe cineva, nu mai voiam să mă ridic. Dar cumva, dorința de a trăi a fost mai puternică și cred că oamenii care nu suferă de boli psihice grave au această dorință naturală, să supraviețuiască.
Mădălina Marcu: M-am urcat înapoi pe cal şi am zis că sunt puternică şi pentru mine, şi pentru cei din jur. Erau atâția oameni cu motive de durere reală, eu nu aveam loc printre ei. La a doua pierdere de sarcină, a fost atât de dramatică lovitura în mine ca femeie, atât de puternică dezamăgirea cu mine, cu corpul meu, gândul că sunt sănătoasă şi totuşi nu puteam să fac ceva ce femeile fac natural, mă învinovățeam că am așteptat atât să mai am un copil și iată, vârsta își spunea cuvântul!
Bianca Popp: Când am întâlnit în sfârșit bărbatul lângă care să mă simt liberă să fiu eu însămi și apoi am rămas însărcinată, părea că toate visele mele s-au împlinit. Când fetița noastră a murit la 40 de zile de la naștere, viața nu a mai avut sens. Niște ani. Am reușit să mă remotivez să trăiesc punând toată energia mea de mamă în hainele pe care le fac, al căror scop nu a fost niciodată doar joaca mea, ci să ajute femeile pe care le îmbracă să se simtă ele însele și să se asume cu toate diferențele lor.
Recomandările specialiştilor sunt ca cei care sunt nevoiţi să trăiască o asemenea tragedie este să accepte măcar o persoană de sprijin, pe cineva în prezenţa căruia să-şi poată manifesta trăirile fără teama de a fi judecat.
Elena Ghinea: Mai vorbisem şi înainte, cu mult înainte de diagnostic. Imediat după operația de peritonită. Mi-a spus atunci că ar vrea să moară înaintea mea. M-am uitat surprinsă la el şi i-am spus: „Nu se poate una ca asta! Normal este ca părinții să se ducă înaintea copiilor!”. Iar el a adăugat că ar vrea să moară înaintea mea pentru că nu ar suporta să rămână singur.
Societatea prezintă, de multe ori, felul în care oamenii ar trebui să se comporte în anumite situaţii, însă realitatea nu are nicio legătură cu acestea. Se spune că bărbaţii trebuie să fie puternici şi să nu-şi arate sentimentele, când de fapt şi ei, ca oricine de pe această lume, au nevoie să vorbească, să plângă, să-şi trăiască durerea. Puterea nu stă în reprimatul sentimentelor, ci în gestionarea lor, iar în cazul doliului acesta este un pas esenţial.
Mădălina Marcu: E foarte multă singurătate acolo. Ai nevoie doar să-ți plângi lacrimile şi ai nevoie de oameni care să te lase să plângi. Noi nu știm să gestionăm durerea noastră sau a altora. Motiv pentru care încercăm cu toate eforturile să scoatem omul din suferința lui.
Doliul există şi trebuie trăit pentru ca durerea să poată fi asimilată şi să nu pună ea stăpânire pe cel ce o trăieşte.
Imagini din acest articol ne-au fost furnizate de depositphotos.com.
