Știu că interviul a început deja de câteva minute bune când Florin Mihuț îmi spune, aproape în treacăt, că soția lui și-a luat și ea bicicletă. Că ieri au ieșit prima oară împreună la antrenament. Zece kilometri. Că a zis că e greu, dar a mers.
Nu știu de ce detaliul ăsta mic mă oprește. Poate pentru că Florin Mihuț face paraciclism de patru ani, singur, în fiecare zi, și ieri a avut pe cineva lângă el. Poate pentru că femeia aia a lăsat Bucureștiul, casa, prietenii, familia și s-a mutat la 25 de kilometri de Oradea, într-un sat, cu un bărbat pe care-l cunoștea de mai puțin de un an. Poate pentru că toată povestea asta, spusă în 90 de minute de conversație, sună exact ca ce e: reală, nelustruită și, pe alocuri, greu de dus.
Florin Mihuț are 31 de ani. A împlinit pe 24 februarie. E în scaun rulant de șase ani. Și e, fără îndoială, unul dintre oamenii cei mai împăcați cu viața lui pe care i-am întâlnit vreodată.
Florin, cum e viața de om căsătorit?
Sincer, primele patru luni au fost ca un vis. Există și provocări, dar îmi place viața de familie. Alina e o femeie deosebită. Ea are grijă de nevoile mele, eu am grijă de nevoile ei și mergem mai departe împreună.
Florin, câți ani ai?
Am împlinit luna trecută 31 de ani. Pe 24 februarie.
Florin Mihuț: „Dacă mă pun pe picioare, n-o să fiu mai fericit”
Și din ce îți câștigi existența? Care e jobul tău?
Veniturile mele vin din mai multe direcții. Am pensiile, care însumează undeva la 2.000–2.500 de lei. Mai am o asociație care mă ajută să mă susțin pe partea de sport: echipament pentru bicicletă, transport la evenimente, tot ce ține de activitatea sportivă. Aici investesc cel mai mult. Acum și soția mea și-a luat bicicletă, așa că am și partener de antrenament. Am mai scris și o carte, acum vreo doi ani, am și un site unde o vând. Cam astea sunt principalele surse de venit.
Iar acum suntem doi: soția mea lucrează în PR, este manager, are partea ei, eu am partea mea. Deocamdată ne descurcăm așa.
Când v-ați cunoscut?
Noi ne-am grăbit destul de tare, s-ar putea să zici asta. Ne-am cunoscut în decembrie și în octombrie ne-am și căsătorit, deci în mai puțin de un an.
Ea mi-a scris prima. Mi-a dat un mesaj în care mă felicita pentru ce făceam în social media.
I-am răspuns și, de acolo, lucrurile au început să curgă.
După vreo două săptămâni de când am vorbit prima dată, am băgat motorină în mașină și am plecat direct la București să o cunosc. Așa ne-am văzut prima oară.
Și, da, în mai puțin de un an ne-am căsătorit. Am cerut-o în oraș, în centru, m-am pus în genunchi, a fost exact cum am simțit.
Dar de ce spui că v-ați grăbit?
Pentru că, acum, asta e „norma”. Se stă în relație doi, trei ani, apoi poate vine logodna, mai trece un an sau doi și abia după cinci ani te căsătorești.
Noi nu ne-am luat după modă. De fapt, acum „moda” e să nu te mai căsătorești deloc.
Unde locuiți acum? În București sau în Oradea?
Stăm lângă Oradea, într-un sat, la vreo 25 de kilometri. Alina a lăsat tot, casă, prieteni, familie, și s-a mutat aici. Lucrează de acasă, eu la fel, iar când am întâlniri mai merg în oraș.
Ne place mult viața aici. Avem liniște, avem spațiu, ieșim cu bicicletele.
Deci stați la țară?
Da, la țară.
Cum ai reușit să o convingi să lase Bucureștiul?
Și mama ei a spus că nu și-ar fi imaginat vreodată că o să plece. Am auzit la un moment dat o idee care mi-a rămas în minte, că atunci când o femeie se îndrăgostește cu adevărat, poate să mute munții din loc. Altfel, nu pleacă din zona ei de confort.
Și cred că asta s-a întâmplat și la noi. S-a îndrăgostit și a ales să lase tot în urmă.
Familia ta este în Oradea sau în apropiere?
Nu, familia mea locuiește tot aici, în sat. La vreo 5 minute de mers pe jos.
Hai să ne întoarcem puțin în timp. Povestește-mi despre momentul accidentului.
Da, sigur. Mă mai întreabă lumea ce am pățit. Eu conduc mașina acum, dar am nevoie de ajutor să îmi pun scaunul în portbagaj. Și, la un moment dat, cineva m-a ajutat și, în timp ce mă urcam în mașină, m-a întrebat: „Nu te supăra, dar ce ai pățit?”
M-am uitat la el, avea țigara în colțul gurii, și i-am zis, în glumă: „De la țigări.” Și el, foarte serios: „Ce țigări fumai?”
I-am zis: „Marlboro”.
Am avut un accident cu motocicleta acum vreo șase ani.
Eram într-o curbă. Nu aveam viteză foarte mare, eram cu un prieten și ne filmam. I-am spus să mă filmeze pe mine cum cobor, iar după jumătate de drum urma să-l filmez eu pe el.
Nu am mai apucat.
În a doua curbă la stânga nu am mai luat curba și m-am izbit de parapet. Motocicleta a trecut pe sub parapet, iar eu m-am lovit cu spatele de el.
Impactul a fost atât de puternic încât m-a aruncat în mijlocul șoselei. Din momentul acela, viața mea s-a schimbat complet, doar că atunci nu știam asta.
A fost un moment extrem de dramatic. Nu mai puteam să respir. Aveam senzația că mor.
Cred că, în primele minute, am fost mai mult mort decât viu. Nu puteam să spun nimic, nu puteam să mă mișc.
Încet, încet, am închis ochii. M-am trezit după aproximativ 40–50 de minute, în elicopter.
Florin Mihuț trăiește la țară cu femeia care a lăsat Bucureștiul pentru el
Aveai experiență cu motocicleta sau a fost un moment de teribilism?
Nu eram pasionat de motociclete, eu eram pasionat de role.
Am făcut mult sport pe role. De exemplu, în zona Huta Slavia, care e cunoscută pentru curbele ei, am urcat cu motocicleta și am coborât 37 de kilometri doar pe role.
După aceea, prietenul meu m-a tras înapoi în sus, cu motocicleta, iar eu eram pe role, în spate, cu peste 100 km/h.
Paradoxal, acolo nu am pățit nimic. Am căzut cu motocicleta la aproximativ 50 km/h. Nu aveam experiență pe motocicletă. O conduceam de vreun an.
Poate a fost adrenalina rămasă din perioada cu rolele, poate am încercat să controlez situația cum făceam pe role… nu știu.
Nu pot să-mi explic exact.
Mulți mă întreabă dacă am rămas cu traume. Dacă, de exemplu, când văd o motocicletă pe stradă, simt ceva. Chiar deloc. Îmi plac și acum, mă uit la ele fără nicio problemă.
Viața mea nu e mai puțin frumoasă pentru că sunt în scaun rulant.
Și când mă întreabă cineva: „Dacă te-ai pune pe picioare, ai fi mai fericit?”
Nu. Fericirea mea nu depinde de asta.
Adică da, ar fi un lucru extraordinar. Dar nu cred că aș fi mai fericit decât sunt acum.
Sunt pregătit și să trăiesc așa, sunt pregătit și dacă, într-o zi, lucrurile s-ar schimba.
Dar medicii ți-au spus că există șanse?
Din punct de vedere medical, nu există șanse. Nu există nicio operație pentru secțiune medulară. Dar cred că, dacă Dumnezeu vrea, într-o zi mă pot trezi, îmi pun adidașii și plec. Până atunci, sunt în scaun rulant. Și e ok.
Depinde mult și pe cine întrebi. Dacă întrebi pe cineva care a trecut prin același lucru, o să-ți spună că nu există șanse.
Dacă întrebi pe cineva aflat încă în perioada aia de luptă, o să spună că există, pentru că în mintea lui trebuie să existe.
Și tu ai fost așa?
Și eu am fost acolo. Dacă mă întrebai acum patru ani, ți-aș fi spus 100% că mă pun pe picioare. Primii doi ani am trăit cu ideea asta. Eram foarte motivat.
Dar, în timp, lucrurile se așază. La unii durează trei ani, la alții cinci, dar după un timp începi să vezi realitatea altfel.
De asta faci antrenamente așa grele?
Antrenamentele pe care le fac acum nu au legătură cu recuperarea. Nu mă dau pe bicicletă ca să merg din nou. Da, e un antrenament bun, îți lucrează tot corpul până în zona paralizată.
Dar obiectivul meu e altul. Vreau să ajung la paralimpice. Vreau să reprezint România.
Nu mai merg la recuperare, nu mai merg la spital. Mi-am schimbat complet direcția.
Ce te-a ajutat să mergi mai departe? Să te împaci cu ideea?
Cred că sunt mai multe lucruri. Sunt oameni care au o revelație, alții au familia, pe cineva care îi trage în sus din hăul ăla.
Pentru că, în momentul în care ajungi în scaun rulant, ai două variante: ori mergi mai departe, ori renunți.
La început, nici nu accepți. Vezi doar neputința. Mai ales dacă, înainte, erai un om activ.
Eu veneam dintr-o lume total opusă, mă dădeam cu rolele, eram în mișcare permanent. Și, dintr-odată, ajungi să nu-ți mai poți mișca picioarele deloc.
Dar cel mai greu nu a fost fizic. A fost psihic. Grijile, gândurile că nu o să mă descurc, că părinții mei sunt oameni simpli și nu vor putea avea grijă de mine… astea mă distrugeau pe interior. Neacceptarea. Întrebarea „ce fac de acum încolo?” Nu aveam școală, nu aveam bani, nu aveam o direcție, nu aveam o familie a mea.
Și da, m-am gândit și la sinucidere. Pentru că, în mintea mea de atunci, era un calcul simplu: să trăiesc zeci de ani în neputință sau să pun capăt rapid. Dar am renunțat la gândul ăsta.
Am simțit că nu eu decid când vin și când plec din lumea asta. Și că aș produce și mai multă suferință celor din jur.
Părinții mei spuneau mereu: „Bine că ești în viață. Și, încet-încet, timpul a început să mai așeze lucrurile. Mi-aduc aminte că veneau la mine oameni din biserică. Eu am crescut în mediul ăsta și, la un moment dat, cineva mi-a spus un verset: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu.”
Și m-am revoltat în mine. Cum adică toate? Inclusiv scaunul ăsta rulant? Cum poate asta să fie spre binele meu? Nu înțelegeam deloc atunci.
Au urmat luni grele acasă. Frustrare, durere, neputință. Nimic nu era bine. Nici cum mă ajutau părinții, nici cum mă îmbrăcau, nici cum îmi puneau mâncarea în față. Faptul că nu puteam să fac lucruri simple mă măcina.
Și totuși, la un moment dat, am ieșit. Prima ieșire în societate a fost după vreo trei luni. M-am dus la biserică. Era afară, sub un cort, o evanghelizare. Toți mă știau dinainte.
Și acela a fost, cred, unul dintre primele momente în care am început, cu adevărat, să ies din interiorul meu. Am fost și eu acolo, la biserică.
Pastorul nu știa că sunt eu, că sunt din biserica lor și că am făcut accident. Și a spus: „Domnul să-l binecuvânteze pe fratele Florin, să-i dea putere să meargă mai departe.”
Și a vorbit despre pilda aceea din Biblie, cu oaia pierdută. Despre cum Hristos lasă cele 99 de oi și merge după cea pierdută. Și atunci am simțit ceva. Mi-am dat seama că și eu am fost oaia aceea pierdută. Și că Hristos a venit după mine acolo, pe asfalt. Pentru că, în momentul accidentului, am făcut o rugăciune. Am spus: „Doamne, te rog, doar nu mă lăsa să mor, indiferent ce se întâmplă.” Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. 100%. Nu m-a lăsat să mor.
Și uneori mă gândesc… Dacă aș putea să dau timpul înapoi, poate m-aș ruga altfel. „Doamne, nu mă lăsa să mor… dar lasă-mă și pe picioare.” Dar nu așa a fost.
Și atunci am înțeles ceva. Că am primit o a doua șansă, o a doua viață.
Pentru că, în spital, am văzut oameni care au pierdut mult mai mult decât mine. Oameni care nu mai aveau mintea. Nu mai puteau gândi, nu mai puteau înțelege.
Și atunci am realizat: eu sunt întreg la minte. Pot să gândesc. Pot să ajut. Pot să fac ceva.
Și încă un lucru foarte important: mi-au rămas mâinile. Dacă mă loveam cu doar câțiva centimetri mai sus, îmi pierdeam și brațele. Și atunci nu mai puteam face nimic singur. Nu mai puteam să mă mișc, să scriu, să mă transfer, să trăiesc independent.
Și atunci începi să vezi altfel lucrurile.
Ai putea să crezi că, după așa ceva, te superi pe Dumnezeu…
Nu sunt supărat. Și nici nu mă consider religios. Sunt creștin. Pentru mine, credința înseamnă relație, nu reguli. De ce să fiu supărat pe Dumnezeu? Nu Dumnezeu mi-a spus să mă urc pe motocicletă. Nu Dumnezeu a făcut accidentul.
De multe ori, cel mai mare rău ni-l facem singuri. Pentru că nu ascultăm. Pentru că nu învățăm din greșelile altora. Îmi aduc aminte că, cu două săptămâni înainte de accidentul meu, un băiat a avut un accident cu motocicleta. A intrat într-un copac și și-a prins piciorul. Strângea bani pe internet pentru proteză.
Și atunci am zis: „Bă, fii atent ce a pățit ăsta.” Pentru că eu mai avusesem un accident înainte. Unul mai mic. Și, după acel accident, am vrut să vând motocicleta. Dar n-am mai vândut-o.
Am văzut cazul băiatului care își pierduse piciorul și mi-am zis: „Dacă pățesc și eu? Că nu sunt cu nimic mai bun ca el.” Și, în același timp, aveam și gândul ăla clasic: mie nu are cum să mi se întâmple.
Deși, dacă stai să te gândești, mi se întâmplase deja o dată. Eram genul mai teribilist, cum ai zis și tu. Semnele erau acolo.
Acum, când mă uit înapoi, parcă Dumnezeu mi-a vorbit atunci. Parcă mi-a arătat că trebuie să fac ceva. Chiar îi făcusem poze motocicletei, voiam să o vând. M-am gândit să o repar mai întâi, să nu o dau zgâriată. Dar n-am mai făcut nimic. Și s-a întâmplat.
Florin Mihuț visează la Paralimpice
Te consideri acum un model pentru alții?
Nu știu dacă sunt un model. Dar încerc să fac ce pot.
Cum ți-a venit ideea să fii activ în social media?
Făceam social media și dinainte. Îmi plăcea să postez, era ceva natural pentru mine. După accident, am început să postez mai mult și am observat ceva: oamenii erau motivați.
Și, în același timp, nu prea exista conținut pe zona asta. Acum mai sunt câțiva, dar atunci eram foarte puțini.
Și mai era ceva. Am întâlnit multe persoane cu dizabilități care nu își acceptau situația.
Se pozau fără scaun. Se așezau pe o bancă, ascundeau scaunul, făceau poze doar de la brâu în sus. Orice, doar să nu se vadă că sunt în scaun rulant. Și mi-am dat seama că vreau să fac exact invers.
Care a fost obiectivul tău?
Să ajut. Să inspir. Și să arăt realitatea. La început, asta a fost direcția: să arăt că se poate trăi și într-un scaun rulant.
Că poți să faci lucruri. Că nu se termină viața acolo. Am făcut tot felul de lucruri. Am condus tractor, am făcut sport, am testat limite. Am vrut să se vadă clar: și noi putem.
Și mai e ceva important. Să se înțeleagă că persoanele cu dizabilități au un rol în societate. Au o menire. Pentru că, dacă te uiți în trecut, lucrurile erau complet diferite.
În urmă cu zeci de ani, oamenii cu dizabilități erau marginalizați sau ascunși. Nu existau nici măcar scaune rulante ca acum. Astăzi lucrurile s-au schimbat. Dar mentalitatea, uneori, nu suficient. De asta simt că trebuie să ne facem partea. Noi, cei în scaun rulant. Și voi, cei care sunteți pe picioare, să conștientizați cât de binecuvântați sunteți.
Zi-mi despre visul tău de a reprezenta România la Paralimpice.
Totul a început acum vreo patru ani. Eram la kinetoterapie și era perioada cu „Orașul faptelor bune”, unde se strângeau bani pentru diferite cauze.
Kinetoterapeuta mi-a zis: „Nu vrei să te înscrii și tu? Ai nevoie de o bicicletă.” Bicicleta costa aproximativ 7.000 de euro.
Eu, în momentul ăla, aveam bani doar pentru strictul necesar, medicamente, lucruri de bază.
Nu aveam cum să mi-o permit. Dar am zis să încerc. Am trimis un mail. După câteva zile, dimineața, pe la 8, mă sună Emma de la radio: „Florin, am primit mailul tău. Ești pregătit să intri în direct?” Eram abia trezit. Am zis: „Da.”
Am intrat în direct și atunci am strâns primii bani. Aproximativ 2.000 de euro.
În următoarele luni, încă 3.000–4.000. Și, așa, încet, am reușit să îmi cumpăr bicicleta. Și de acolo a început totul. Eu am făcut sport toată viața. Simțeam că trebuie să înlocuiesc cumva mersul pe role, adrenalina aia, viteza. Puteam să aleg altceva, tenis de masă, dans, alte sporturi. Dar nu mă împlineau. Și am descoperit paraciclismul. Pedalez cu brațele. Și asta m-a prins. Când am început eu, în România nu era aproape nimeni pe zona asta. Acum suntem vreo patru. Dar atunci eram singur. Am descoperit sportul ăsta uitându-mă la oameni din afară. După accident, am început să urmăresc doar persoane în scaun rulant. Sportivi, oameni activi.
