„Dacă Dumnezeu m-a lăsat să trăiesc, înseamnă că am mai avut ceva de făcut pe acest pământ”. Ionuț Butoi, militarul rănit în Afganistan, azi campion Invictus la TIR cu arcul din scaun cu rotile - LIFE.ro

Căutare

Share this article
Poveste spusă împreună cu

Orice fel de cuvinte aș alege să-l descriu pe Ionuț Butoi, tot ar fi sărace și lipsite de importanță. Pe Ionuț trebuie să-l cunoști, să-l vezi cu ochii tăi și să-l asculți cu urechile tale. Este un munte de inspirație pentru fiecare dintre noi și pare că tot ce e el azi e doar creația lui Dumnezeu.

Dumnezeu i-a dat tot ce era mai greu și mai dureros lui Ionuț Butoi, apoi l-a lăsat să trăiască. A făcut asta ca să ne poată arăta tuturor că orice obstacol poate fi învins cu credință, pasiune și iubire.

Ionuț, ce grad militar ai?

Plutonier major Butoi Ionuț Claudiu, sunt încadrat la batalionul 49 apărare CBRN Pitești și pe lângă, sunt sportiv paralimpic la CSA Steaua București.

Adică ești subofițer?

Da.

Ai primit gradul acesta după ce te-ai întors din Afganistan?

Da. Dar l-am primit datorită fostului ministru, generalul Dobrițoiu, pentru că eu am fost salariat civil.

De cât timp te-ai apucat de sport?

M-am apucat de sport în 2014. Atunci, Patric Luca, un ofițer al Armatei Române, a auzit de jocurile Invictus. Noi nu auziserăm. El a zis că ar fi frumos să participăm și noi. La vremea respectivă nu știam ce pot să fac, așa că ne-am strâns într-o sală să vedem ce putem face.

Am ridicat niște greutăți pentru că nu-mi dădeam seama ce aș putea să fac. Știam doar că pot să înot.

Ionuț Butoi: „Plecam de la Câmpulung, veneam cu mașina la București și mă duceam să trag cu arcul afară, în frig, numai de dragul de a trage”

Ionuț Butoi
Foto: Laszlo Raduly

Mai târziu, am participat în 2015 la un triatlon la Mamaia. E un concurs foarte mare, unde vin sportivi din toată lumea. Am înotat în lac 1100 de metri, pentru că m-a păcălit. Eu nu știam pe unde e traseul, cel cu pluta vorbea, dar eu nu auzeam nimic din apă și am tot înotat. Am terminat, a fost prima oară când am terminat un concurs.

Am fost trei militari răniți, eu, Marian Necula și Stanciu Costel.

Când începe povestea cu TIR-ul cu arcul?

Povestea cu TIR-ul cu arcul începe mai târziu. După acest concurs am mai tot participat la diferite evenimente la înot și cu adevărat începe în decembrie 2016. Atunci deja aflasem de TIR cu arcul și chiar m-am dus la un concurs de începători organizat de actualul nostru antrenor de la lotul național paralimpic, Doru Dănileț.

Am fost pentru prima dată să trag cu arcul.

Dar tu trăseseși vreodată cu arcul?

Nu. A fost pentru prima oară.

La concursul acela am tras pentru prima dată. Era de începători, special făcut pentru oameni care vor să învețe să tragă cu arcul, să vadă cum este. Am câștigat acel concurs – bine, a fost de la o distanță mică, de 10 metri – și apoi, în același timp făceam powerlifting.

Pe parcurs am renunțat la powerlifting pentru că puneam prea multă musculatură pe umeri, iar la TIR cu arcul îți trebuie mobilitate. Musculatura nu-mi mai permitea să mă întind. Oricum mi-a fost destul de greu și, și acum, după cinci ani de zile nu am acea mobilitate pe care trebuie să o am pentru TIR cu arcul.

Și apoi, din ianuarie deja am început să vin la București, făceam naveta la București și trăgeam cu arcul.

Ionuț Butoi: „Mă bucur de tras cu arcul și pentru mine a devenit o ocupație de zi de zi.”

Cumva a fost dragoste la prima încercare, la prima tragere 😀

Da. Vreau să spun că în ianuarie era frig, dar mă îmbrăcam gros și mă duceam pe Olimpia, că acolo există un teren al Federației Române de TIR cu arcul și făceam antrenamente. Plecam de la Câmpulung, veneam cu mașina și mă duceam să trag cu arcul afară, în frig, numai de dragul de a trage.

Ionuț Butoi
Foto: Laszlo Raduly

Cinci ani mai târziu, ce rezultate ai adunat?

Cinci ani mai târziu…

A fost 2017, în primul an am participat la Toronto, acolo am câștigat medalia de aur la echipă și medalie de argint la individual. A fost explozie, să spun așa. Este foarte greu când explozia apare imediat. Performanța, de obicei, se face treptat. Eram conștient că va fi foarte greu să păstrez ceea ce am câștigat.

A urmat Sidney 2018. Acolo nu am pus neapărat preț pe individual, ci pe echipă. Mi se pare normal să ne păstrăm autoritatea. Și, într-adevăr am câștigat medalia de aur la echipă.

Tot în 2018, înainte de Sidney, am participat pentru prima oară la Lotul național paralimpic pentru clasificare și acolo, la o cupă mondială, am câștigat locul II la echipă. A fost la echipă cea mai bună performanță la vremea respectivă la TIT cu arcul paralimpic. Atunci a fost prima medalie câștigată la un concurs internațional.

După aceea a urmat Sidney. În 2019 am fost în lotul național paralimpic, iar ca performanță a mai fost un loc 9 la etapa de cupă mondială și un record național la puncte – 680, pe care l-a depășit colegul meu, Marcel Neagu, anul acesta.

Am fost și campion național, vicecampion național de vreo două ori, locul 3 național la paralimpic, la Open am avut locul 3 câștigat la 18 m indoor.

Acum pentru ce te pregătești?

Acum, sincer, nu știu. Mă pregătesc în continuare pentru lotul național paralimpic, pentru a fi acolo. Sperăm la o calificare la Paris, pentru că anul viitor vor fi două concursuri destul de grele: campionat european, campionat mondial.

Mai ai o țintă către care alergi?

După cinci ani de zile, nu. Mă bucur de tras cu arcul și pentru mine a devenit o ocupație de zi de zi. Decât să stau în casă și să stau pe telefon toată ziua pentru că altceva nu aș avea ce face, mai bine ies în curte și trag cu arcul.

Ai teren acasă?

Da, mi-am făcut acasă teren de antrenament, la 50 de metri, unde mă duc singur, iau săgețile și trag. Nu trebuie să stea nimeni după mine.

Câte ore te antrenezi pe zi?

Înainte mă antrenam 6-7 ore, dar am redus antrenamentele pentru că, făcând prea excesiv nu este ok. La îndrumarea antrenorului, am lăsat-o puțin mai moale, la 3-4 ore pe zi pentru a nu mă sufoca.

Ionuț Butoi
Foto: Laszlo Raduly

Ionuț Butoi: „…mulți ne-au făcut mercenari, mulți au zis că pentru bani…”

Militar rănit în Afganistan. Tu erai militar când ai decis să pleci în misiune?

Eram caporal. Când am plecat în Afganistan, în 2008, eram caporal.

Lucrai în Armată?

Lucrez în Armată din octombrie 2003.

De ce ai ales Armata?

În primul rând pentru că este un loc de muncă stabil. Aceasta a fost prima și singura opțiune la vremea respectivă. Într-adevăr, și salariul era puțin mai bun, dar nu extraordinar pentru că, dacă muncești și te pricepi la mai multe, faci bani oricum. Însă m-am gândit la stabilitatea familiei. Urma să-mi întemeiez o familie și atunci am zis că dacă vreau asta, trebuie să am un loc stabil de muncă. Toate fabricile se închideau…

În perioada aceea, toți tinerii fugeau de armată. Tu nu ai fugit, ai rămas pe viață….

Păi nu. Am făcut stagiul militar, am făcut o pauză de trei ani de zile și după acea am revenit. La vremea respectivă, după ce am terminat armata, era perioada aceea de prea multă prostie, ca să-i spun așa. Veteranul, pufarezul, ciclul I, ciclul II, ciclul III. La vremea respectivă am spus că mi se pare o prostie ca cine era ciclul I să asculte de ciclul II și tot așa.

După aceea, ușor, ușor am realizat că e un loc stabil de muncă: măcar știi că te duci la serviciu și nu te dă nimeni afară, atâta timp cât îți faci datoria și ești cuminte.

De unde ești tu? Chiar din Câmpulung?

Da, din Câmpulung.

Acolo te-ai născut și acolo ai crescut?

Acolo m-am născut, am crescut o perioadă, șase ani, după aceea m-am mutat undeva la țară și după aceea, la 18 am revenit înapoi în Câmpulung.

Părinții tăi ce meserie aveau?

Din păcate ambii părinți s-au stins din viață. Tata era șofer și mama croitoreasă.

Au apucat să te vadă plecat în Afganistan?

Da, au apucat să mă vadă și plecat în Afganistan, au apucat să mă vadă și în cărucior. Tata cred că a fost cel mai supărat pentru că în 2011 a murit, a făcut infarct, la o săptămână după ce m-am despărțit de prima soție.

Hai să ne întoarcem puțin înapoi, spre lucruri mai vesele. Când toată lumea fugea de armată, tu te duci acolo că e un loc stabil de muncă. Cum ai decis să pleci în Afganistan? De ce să pleci într-un război care nu e al tău?

Nu știu, mulți ne-au făcut mercenari, mulți au zis că pentru bani… Cel puțin la mine nu a fost pentru bani, a fost ca să văd pur și simplu ce înseamnă un război. La vremea respectivă, pe lângă serviciul pe care îl aveam, mă pricepeam și la construcții și trăiam destul de bine.

Și a mai fost încă un lucru: am avut doi cumnați care au fost în misiuni. Și atunci am zis: „Eu sunt prostul familiei? Vreau să văd și eu ce înseamnă un război”.

Și chiar așa a fost pentru că piesa 82 era formată din nașul meu de cununie, un prieten de-al nostru, mecanicul conductor, Matei Irinel, care știam că este un șofer foarte bun și șeful meu, Dumnezeu să-l ierte, Dragoș Alexandrescu, care era un om extraordinar. În formula asta am zis că plec oricând pentru că, atunci când pleci pe o perioadă mai lungă, contează foarte mult oamenii de lângă tine.

Ionuț Butoi: „Chiar am aflat ce înseamnă un război”

Ionuț Butoi
Foto: Laszlo Raduly

Aveai familie când ai plecat? Soție și copil?

Da. Eram căsătorit de un an de zile și copilul era încă în burtă la maică-sa, era însărcinată în trei luni. S-a născut după ce am avut accidentul.

Și ce a zis soția ta că pleci în misiune?

Inițial nu a vrut, dar, am zis că dacă m-am hotărât să plec, nu mai pot da înapoi. Era deja târziu. Selecția s-a făcut în februarie și în mai am aflat că e însărcinată.

Dar ce știai, pentru cât timp plecai?

Șase luni de zile. Nu știam ce este acolo. Chiar am aflat ce înseamnă un război. Nu era chiar așa cum îmi imaginam, e puțin mai modern. Se trage, dar poți muri oricând.

Cel mai greu este cu bombele improvizate. Pur și simplu nu poți avea nici o reacție. La o ambuscadă, când se trage, mai poți scăpa. Dai și tu, dau și ei, luăm bătaie împreună 😀.

Dar la bombă, pur și simplu nu ai ce să faci. Nu ai timp să reacționezi.

Și bomba te-a rănit pe tine, nu?

Da. Din păcate, cel mai dureros este să vezi acea persoană care sigur va face ceva și să nu poți face nimic.

Cum adică?

Să vezi persoana respectivă că e acolo și că va face ceva și să nu poți deschide focul, să nu poți face nimic.

Păi de ce?

Pentru că legea internațională interzicea să deschizi focul până nu deschide și celălalt. Până nu trăgea el primul, nu aveai voie să tragi, chiar dacă ți se părea suspect.

Și el de fapt punea o bombă?

Ăla a detonat bomba.

Erați în mașină?

Da. Eu eram ieșit. Eram top cover. Eram a treia mașină din convoi.

Care a fost bilanțul după bomba aceea?

Bilanțul a fost: decesul lui Dragoș Alexandrescu, rănirea mea destul de gravă și rănirea lui Irinel Matei. Doar că a lui este mai mult psihologică. A fost rănit la cap și i-a rămas un cheag de sânge acolo, cu care va rămâne pentru toată viața.

Un mort și doi răniți.

Și încă doi răniți care și-au continuat misiunea.

Ce-ți amintești după?

M-am trezit la opt zile de la accident. Am fost indus în comă pentru că durerile erau prea mari și trebuiau să mă opereze. Am fost operat și m-am trezit după opt zile. Nici nu știam unde sunt. Am crezut că m-au luat americanii să facă un experiment 😀.

Și unde erai?

Eram în Germania, deja operat. Doar că doctorii de acolo au zis că puteau să mă lase să merg cât de cât, doar că era foarte riscant pentru coloană. Și atunci au preferat să stabilizeze foarte bine coloana, să nu am probleme toată viața, dar în schimb să rămân în cărucior.

Dar cine a decis asta pentru tine?

Medicii neurochirurgi americani, plus alții din toată lumea, cei mai buni. S-a făcut videoconferință. Nu operau până nu făceau videoconferință și își dădeau cu părerea mai mulți neurochirurgi din lume. La mine, mi s-a zdrobit pur și simplu vertebra din coloană din cauza plăcii de protecție. Unde s-a terminat placa, s-a zdrobit, s-a făcut bucățele, bucățele. Și atunci ar fi trebuit vertebra refăcută bucățică cu bucățică, dar exista riscul ca o bucățică să se desprindă, să intre în măduvă și să o secționeze. Atunci au refăcut vertebra, dar mi-au pus tijă, nu au mai ținut cont de nervi și mi-au consolidat-o foarte bine.

Când ai aflat că nu mai poți să mergi? Când te-ai trezit?

Nu imediat după ce m-am trezit pentru că la vremea respectivă nu aveam un medic coordonator acolo. Nu era nimeni. Era un rănit, era atașatul militar, dar nici el nu știa prea multe. Militarul rănit de la Timișoara, și el destul de afectat pentru că are arsuri pe 60% din corp și multe altele, el a fost sprijinul. Eu nu știam engleză și el venea și îmi traducea. A durat câteva zile, am fost la reanimare și după aceea, când m-am mutat pe salon, a venit el și mi-a spus.

Când te-ai întors acasă?

M-am întors acasă… Mi-am dorit să mă întorc acasă, dar a fost o mare greșeală. La vremea aceea nu am știut nimic despre ce e vorba în recuperare, habar nu aveam. Și a fost cred că una dintre cele mai mari greșeli. Nu trebuia să mă întorc.

Ionuț Butoi: „Nu poți ține pe cineva cu forța.”

Ce trebuia să faci?

Să rămân să fac recuperarea acolo. După aceea a fost șocul cel mai mare văzând că noi nu avem aparatură pentru așa ceva.

Șocul a fost în momentul când am venit în țară, să vezi că nu sunt multe opțiuni. Ușor, ușor le-am pus la punct.

Acasă ce te aștepta?

Acasă mă aștepta familia.

Se născuse copilul?

Nu.

Ionuț Butoi
Foto: Laszlo Raduly

Am stat în spital și prima dată după accident am ajuns acasă la începutul lui noiembrie. Îmi doream să ajung acasă. Mie mi-a fost foarte greu.

Și acum, plec, dar gândul meu e să mă întorc acasă. Am avut posibilitatea să rămân prin Germania și am zis: „Nu. Nu pot. Am plecat din Frankfurt, singur cu mașina, în cărucior, până acasă”.

Știu că ai avut și o dramă personală acasă… Te-ai despărțit de prima soție…

Da. În 2011, la aproximativ trei ani de la accident, ne-am despărțit. Nu poți ține pe cineva cu forța. Atâta timp cât nu se mai poate, nu se mai poate. Am avut și eu partea mea de vină, a avut și ea partea ei de vină, nu s-a mai putut, am pus punct și am luat-o de la capăt pentru că nu mi-a plăcut să trăiesc în minciună. Și atunci nu are rost să continuăm doar de dragul de a fi cineva lângă mine că eu sunt în cărucior.

La vremea respectivă chiar mă descurcam destul de bine, începusem să plec singur la recuperare…

În momentul când am început să conduc iar și să mă descurc cât de cât singur, nu mi-a mai fost greu. Mi-a părut rău pentru copil, pentru că nu am vrut să treacă prin ce am trecut eu. Cum a trecut el prin despărțirea părinților, așa am trecut și eu. Eram puțin mai mare ca el, el nu avea decât 3 ani.

Ai intrat în depresie, ai avut momente după accident în care simțeai că s-a terminat pentru tine?

Psihologic, am fost foarte bine. Uneori nu-mi vine să cred cât de bine am fost psihic. Într-adevăr, medicul mi-a recomandat să merg și la psiholog. Am fost la o singură ședință și doamna de acolo: „Claudiu, nu are rost să mai vii că tu ești mai psiholog ca mine” 😀. Sindromul post traumatic există în fiecare, doar că unii dintre noi îl ținem sub control mai bine. Ceea ce este ok pentru că ținându-l sub control o perioadă mai îndelungată, la un moment dat va dispărea singur. Dar dacă l-ai lăsat să scape atunci când e cald, e destul de greu.

Ionuț Butoi: „Eu nu l-am urât pe Dumnezeu niciodată”

Consideri că ești un om care a reușit în viață?

Sincer, da.

Ce înseamnă reușita pentru tine?

Reușita pentru mine nu înseamnă bogăție, nu înseamnă avere. Pentru mine înseamnă reușita de a mă recăsători a doua oară.

Povestește-mi, te rog 😀

M-am recăsătorit a doua oară. Actuala mea soție are două fete, pe fata cea mică am trecut-o pe numele meu, este ca și a mea, pentru că mi-am dorit să am copii cât mai mulți. La momentul acesta fata cea mare locuiește cu noi în casă și bucuria mea este la două săptămâni, când vine și băiatul și suntem toți în casă. Aceea e cea mai mare bucurie și cea mai mare realizare. Faptul că am o familie atât de frumoasă, care lângă mine, e cea mai mare realizare.

Unde ai cunoscut-o pe soția ta?

Pe internet. La început doar am discutat. Îmi plăcea într-adevăr să stau de vorbă și să le dau încredere oamenilor. Ea era căsătorită la vremea respectivă și aflând cum trăiește, i-am zis: „Nu e ok. Trebuie să faci ceva pentru tine, pentru copiii tăi”. După aceea a fost o perioadă când nu am mai discutat pentru că eu aveam o prietenă la vremea respectivă și ea s-a gândit că dacă vorbesc cu ea, să nu intervină discuții.

A durat vreo trei ani de zile. După trei ani de zile a făcut pasul de a divorța, dar a trebuit să se ducă la un centru de protecție a familiei, pentru că altfel chiar nu avea cum să scape de fostul soț. Singurul centru din Argeș este la Câmpulung. S-a gândit apoi că trebuie să facă ceva. Pentru că știa să pună unghii, și-a făcut contul de Facebook cu unghii, dar era fata la profil. Chiar i-am scris și am întrebat: „Cine e, tu sau fata”. „Sunt eu”. Și mi-a povestit. I-am zis: „Dacă pot să te ajut cu ceva, te ajut. Cu serviciu, cu….”. Na, mă cunoștea lumea în Câmpulung. Ușor, ușor ne-am împrietenit și am rămas împreună. Am început să ținem unul la altul, să ne iubim și chiar există respect între noi, iubire… Copiii încă mai râd: „Parcă ați avea 15 ani”. A văzut la mine ce nu a avut.

A zis: „Nu credeam vreodată în viață că un băiat în cărucior poate fi atât de bun. Degeaba am avut pe cineva sănătos, pe picioare care mă bătea, de care îmi era frică să vin acasă”.

Tata, Dumnezeu să-l ierte, mi-a spus întotdeauna: „Bă tată, orice s-ar întâmpla, niciodată să nu dai într-o femeie. Dar niciodată”. Și am ținut cont de asta.

Am încercat foarte multe relații, dar niciodată nu a mers pentru că nu existau copii și foarte multe uitau că există acel cărucior pe care trebuie să-l dai jos. Iar eu am ținut foarte mult la asta: Femeia căreia nu va trebui să-i spun niciodată că trebuie să dea jos căruciorul din portbagaj, aceea va fi femeia care într-adevăr ține la mine și pe care nu o interesează căruciorul. Și așa a fost.

Ai vreun regret mare în viață? Regreți că ai plecat în Afganistan?

Nu. Niciodată.

Citește și : Soldați răniți și refugiați fără viitor. Cum arată viața unui foto-reporter? Ioana Moldovan: „Am fost în tabăra de refugiați sirieni și am ajuns într-un centru de triaj. Erau și femei mai în vârstă, iar ochii mi-au picat pe una dintre ele și mi-au dat lacrimile”

Dar regreți ceva în viață?

Regret anumite prostii pe care le-am făcut în tinerețe. Dar niciodată nu regret chestia asta. Niciodată nu regret pentru că eu consider că fiecare, ce are scris acolo sus, așa se va întâmpla, indiferent de ce ai face. Pentru că pe mine Dumnezeu m-a lăsat să trăiesc, înseamnă că am mai avut ceva de făcut pe acest pământ.

Eu nu l-am urât pe Dumnezeu niciodată. Se spune că sufletul se ridică. În momentul în care am fost în comă indusă, m-am văzut pe mine și pe ceilalți colegi la accident. Nu aveam cum.

Vrei să-mi spui că erai la un pas să te ridici?

Da. A fost foarte grav, am fost foarte greu de stabilizat. Și preoții toți: „Ai fost acolo!”. Dacă m-am întors înapoi, înseamnă că mai aveam ceva de făcut. Dumnezeu mă iubește! Sincer, după accident, tot ce mi-am dorit în tinerețe, mi-a dat Dumnezeu.

Și la vremea asta, dacă eu îmi doresc ceva acum, nu neapărat că-mi dă acum. Peste un an, doi, dar mi-l dă. Exact ce-mi doresc. De când am ajuns în cărucior, mi-a dat Dumnezeu exact ce mi-am dorit, dar la timpul potrivit.

Ce-ți mai dorești acum?

Sincer? Sănătate. Să fiu sănătos să termin creditul la casă, să fie totul aranjat. Dacă se întâmplă ceva, familia să fie ok.


Mulțumim MAPN și Invictus pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO