Soldați răniți și refugiați fără viitor. Cum arată viața unui foto-reporter? Ioana Moldovan: „Am fost în tabăra de refugiați sirieni și am ajuns într-un centru de triaj. Erau și femei mai în vârstă, iar ochii mi-au picat pe una dintre ele și mi-au dat lacrimile” - LIFE.ro

Căutare

Share this article
Poveste spusă împreună cu

Ioana Moldovan este unul dintre cei mai apreciați foto-jurnaliști români, un om curios și de o sensibilitate despre care fotografiile și poveștile ei vorbesc fără tăgadă.

Imaginile captate de Ioana Moldovan, în locuri de război sau de refugiu, la evenimente autentice ori cu personaje extraordinare au fost publicate de New York Times, BBC, ESPN sau Huffington Post.

Dintre toate meseriile care ți se așezau în față, de ce ai ales-o pe cea de fotoreporter?

Ioana Moldovan: La 18 ani, când trebuia să-mi aleg eu meseria pentru viață, nici nu știam de job-ul de foto-jurnalist. N-am avut pe nimeni în familie care să mă îndrepte în direcția asta, așa încât am ales marketing. Îmi doream să lucrez într-o agenție de publicitate.

Abia în timpul facultății am descoperit fotografia și, cu timpul, a devenit din ce în ce mai importantă pentru mine, mi-a plăcut din ce în ce mai mult până când am devenit foto-jurnalist.

Ioana Moldovan: „Toate poveștile par greu de spus

Ce ți-a plăcut?

Cel mai mult îmi place să cunosc oameni noi, să ascult povești noi. Pentru mine, fotografiile pe care le fac sunt povești despre viață. Îmi place să le spun oamenilor poveștile mai ales că am convingerea că orice loc, orice persoană, orice comunitate, orice grup are o poveste care merită spusă. Iar eu încerc să spun poveștile unor oameni cât mai diverși, din medii cât mai diverse, din locuri cât mai diverse.

Care a fost povestea cel mai greu de spus?

Am fost în tabăra de refugiați sirieni și am ajuns într-un centru de triaj. Acolo stăteau foarte multe persoane, așteptau să fie „procesate”. Erau și femei mai în vârstă, iar ochii mi-au picat pe una dintre ele și mi-au dat lacrimile. A trebuit să-mi dau câteva clipe să mă recompun. Mi s-a părut atât de tristă.

Apoi am ajuns în Ucraina și am făcut un story despre PTSD. Am vorbit cu oamenii care veneau din război și cu voluntari care ajutau soldații răniți. Chiar și criza refugiaților ucraineni acum… cumva m-am orientat, de-a lungul timpul, pe povești cu caracter social, despre drepturile omului, despre efectele conflictelor.

Toate poveștile par greu de spus.

De ce alegi tu așa și ce-ți aduc?

Mi se pare că lucrurile astea trebuie cunoscute, că nu avem dreptul să spunem că nu am știut și pentru că în zonele astea e loc de mai bine. Și atunci, prin repetiția acestor povești, spuse de toți jurnaliștii, poate aducem la un moment dat schimbare în mai bine. Îl consider un efort colectiv pentru a îmbunătăți niște lucruri.

Ioana vrea să schimbe lumea?

E foarte naiv spus. Ioana nu poate să schimbe lumea. Ioana este o mică rotiță dintr-un colectiv care încearcă să facă lumea un pic mai bună.

Și ce faci să te remontezi când lucrurile nu merg?

Când mă simt copleșită îmi iau o mică pauză. Dar tot munca mă remontează și tot ceva ce fac cu pasiune mă ajută să fiu din nou ok. E un cerc vicios dar tot munca mă ajută.

Ioana Moldovan: „După ce am fost la un workshop în SUA mi-am dat seama că, dacă după workshop aș fi locuit în State, cariera mea ar fi avut o evoluție ascendentă mult mai mare decât s-a întâmplat după ce m-am întors în țară.Atunci m-am întrebat dacă ar fi bine să mă mut, dar nu am făcut-o

Cum măsori tu succesul?

Trebuie măsurat succesul?

Ar fi ipocrit să spun că nu mă bucur când fotografiile mele sunt publicate de o publicație mai mare, asta însemnând că ajung la mai multă lume și cumva asta își dorește oricine: ca poveștile pe care le spune să ajungă la cât mai multă lume. Atunci apare această satisfacție. Te bucuri de fiecare recunoaștere, dar te bucuri și de lucruri pe care unii le-ar numi mici, dar care pot însemna foarte mult. De exemplu, când primești un mail de la o persoană necunoscută care-ți spune că, din motive personale, abandonase fotografia, dar că fotografiile mele i-au redeschis dragostea pentru fotografie.

Genul ăsta de feedback l-aș încadra la succes, mai departe de premii.

Succes cred că este, mai curând, când în urma a ceva ce ai făcut se schimbă ceva mic. Orice. Cred că asta e cel mai important. Sigur, orice recunoaștere atât națională, cât și internațională ajută demersul tău. E ceva ce nu poți nega. Și atunci orice premiu sau orice publicare te ajută mai departe ca poveștile tale să fie și mai văzute.

Ce profesii aveau ai tăi?

Ioana Moldovan: Tata era inginer în calculatoare și a vrut foarte mult să dau la Politehnică. Mie mi-a plăcut matematica, dar eram total împotriva Fizicii. Mama a făcut limbi străine și a fost foarte mult profesoară de Engleză, iar apoi a lucrat în Comerț Exterior.

Ea avea destul de multe deplasări în străinătate, ceea ce m-a făcut să-mi doresc, când eram mică, un job cu care să călătoresc mult. Așa m-am dus la ASE, marketing, publicitate. Dar am ajuns cu fotografia să călătoresc foarte mult.

Cum te-a schimbat mediul ăsta academic în care nu îți găseai locul?

Încă nu îmi puneam problema asta în timpul academic. Cred că abia la master, când am început să fac fotografie și era încă la nivel de hobby.

Cum a apărut această nevoie?

Pur și simplu, făcând mai multă fotografie. Adică dedicând mai mult timp fotografiei pentru că eu am lucrat cumva în domeniu : vânzări, publicitate social media. Făceam fotografie în timpul liber, în concedii.

Îmi număram zilele de concediu și făceam un fel de calcul să văd cum reușesc să mă mai duc la programe pentru fotografie. Începusem să public și în media internațională, iar în 2014 am decis să mă dedic exclusiv fotografiei.

Și cum a fost decizia?

Nu regret deloc că pot să fac asta. Nu este ușor, mai ales în România. Din punct de vedere financiar, aici nu e simplu. Trebuie să cauți colaborări în media internațională, care nu are mare interes în România, și trebuie să fugărești știrile de prin zonă ca să ai ceva de lucru.

Mai este și media independentă din România, care încearcă să plătească echitabil, dar situația e dificilă. Și atunci te mai bazezi pe opțiuni mai comerciale, pe colaborări cu ONG-uri și orice alte chestii te ajută să supraviețuiești.

Cumva trebuie să ai timp și de proiecte personale, să faci foto-jurnalism… să faci și lucrurile care te împlinesc.

Citește și: Alexandru Ilinca, ultimul opincar al Olteniei: „Brâncuși spunea că opincarii sunt oameni cinstiți pentru că nu au bani să-și ia încălțăminte. Și sunt alții la cravată și cu joben care nu au caracterul opincarilor”

Ce-ți dorești mai departe ?

Să reușesc să trăiesc din fotografie. Nu vreau să mă îmbogățesc, dar nu vreau să mai am griji financiare mari tot timpul.

Vreau să supraviețuiască fotografia, pentru că acum inteligența artificială vine cu niște griji. Sper totuși să supraviețuiască foto jurnalismul și să îl facem în continuare.

Realitatea le oferă subiecte foto-jurnaliștilor. Sunt subiecte mai dure, care îi ”cheamă” pe foto-jurnaliști, dar sunt și subiecte mai așezate, care pot fi spuse.

Te-ai gândit vreodată să pleci din țară?

Niciodată foarte serios. După ce am fost la un workshop în SUA mi-am dat seama că, dacă după workshop aș fi locuit în State, cariera mea ar fi avut o evoluție ascendentă mult mai mare decât s-a întâmplat după ce m-am întors în țară.

Atunci m-am întrebat dacă ar fi bine să mă mut, dar nu am făcut-o. În ciuda tuturor lucrurilor pe care le-am enumerat, a lipsurilor, îmi place să spun povești din România. E țara pe care o cunosc și o înțeleg cel mai bine. Aici pot merge cu lucrurile în profunzime. Poate și din frică nu am plecat… frica de nou, de necunoscut, de a o lua de la capăt. Pentru că aici totuși am lucrat o vreme. Nu știu ce va fi pe viitor sau dacă o să mă gândesc mai serios la plecare. Nu știu.

Citește și: Povestea ieșeanului recunoscut de americani și apreciat de europeni. Mama sa credea că el se joacă în loc să învețe pentru examene. Florin Petrachi: „Este prea fină linia între sacrificiu și menire”
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO